10 ani de la Transcendence: Dileme inteligente8 min read
Deși s-a luat prea în serios, SF-ul despre transferul conștiinței într-un computer a pus niște întrebări încă relevante.
În 2014, filmul regizat de Wally Pfister n-a picat tocmai bine, la patru ani după mult mai antrenantul Inception (unde Pfister a fost director de imagine) și la doar un an după mult mai poeticul și coerentul Her. De altfel, cu acesta din urmă e cea mai evidentă comparație. Chiar dacă iese pe minus la multe capitole, Transcendence are atuurile sale (din capul locului, scenariul inegal și, uneori, confuz nu e deloc printre ele). S-a scris despre el, mai întâi de toate, că ar fi un SF așa cum trebuie. Într-adevăr, a fost binevenit, într-o decadă de aur a filmelor cu supereroi și a filmelor de gen care, de fapt, sacrificau reflecțiile ideologice ori emoționale, în folosul acțiunii (vezi The Hunger Games), suspansului (vezi A Quiet Place) sau melodramei (vezi The Martian sau, de ce nu?, chiar Ex Machina).
// „Transcendence movie review & film summary (2014)”, rogerebert.com // completa această perspectivă, la vremea respectivă: „Majoritatea filmelor vândute ca fiind SF nu sunt cu adevărat science fiction, pentru că nu abordează idei într-un mod susținut și conștiincios; nu extrapolează unde ne aflăm și încotro ne îndreptăm și ce ar putea însemna asta pentru rasa umană din punct de vedere intelectual, fizic și emoțional”.
CITEȘTE ȘI: 10 ani de la Her: Tu cât timp stai de vorbă cu inteligența artificială?
Alt atuu important e faptul că Transcendence pune multe întrebări, într-o perioadă, în mod ironic, deloc îndepărtată, când încă nici nu te gândeai că ChatGPT sau Sora ar fi posibile. Și nu doar despre inteligența artificială, care, de altfel, e tema principală, dar și despre social media, ecologie și chiar religie ori totalitarism.
În speech-ul său, de la începutul filmului, Will Caster (Johnny Depp, mormăit, ca de obicei) vorbește în fața publicului invitat (Elon Musk are un cameo) și a eventualilor sponsori, care să-i susțină cercetarea pentru computerul cuantic PINN (Physically Independent Neural Network), și susține o idee actuală astăzi mai mult decât oricând: „Timp de 130.000 de ani, capacitatea noastră de a înțelege a rămas neschimbată. Inteligența combinată a cercetătorilor în neuroștiințe, inginerilor, matematicienilor și hackerilor din acest amfiteatru pălește în comparație cu cea mai elementară inteligență artificială. Odată online, o mașinărie conștientă va depăși rapid limitele biologiei. Iar în scurt timp, puterea sa de analiză va fi mai mare decât inteligența colectivă a fiecărei persoane născute în istoria lumii.”
Întrebarea-capcană vine repede din public, din partea unui activist extremist, dintr-o grupare care militează, printre altele, și împotriva cercetării inteligenței artificiale și aplicațiilor acesteia în societate, aka R.I.F.T. (Revolutionary Independence From Technology): „Deci, vrei să creezi un zeu? Propriul tău zeu?”.
Răspunsul lui Caster e o altă întrebare, dar și un indiciu că, într-adevăr, inteligența artificială poate oferi creatorilor săi impulsuri nebănuite: „Dar nu asta au încercat mereu oamenii să facă?”.
CITEȘTE ȘI: 25 de ani de la The Matrix: E această „simulare” în aceeași cameră cu noi?
După ce e asasinat de curiosul spectator și apoi își uploadează conștiința în PINN, tocmai asta se întâmplă. Caster se transformă într-o ființă supraomenească (chiar dacă pixelată, hehe), cu porniri autoritare. Plin de bani (serios, ce-ai face primul lucru, dacă te-ai trezi superinteligent peste noapte, dacă nu să te îmbogățești din investiții la bursă și așa mai departe?), Caster, împreună cu soția lui, Evelyn (Rebecca Hall), își construiesc un laborator gigant într-un orășel al cărui locuitori sunt enhanced și, astfel, controlați cu ajutorul nanotehnologiei, care nu mai prezintă niciun secret pentru super-Caster.
Evelyn, însă, începe să nu mai aibă încredere că metodele soțului ei digital chiar ajută omenirea. „E vremea să vadă toată lumea ce facem noi aici”, spune acesta, la un moment dat. Și, efectiv, se referă la toată lumea, inclusiv la un bărbat care s-a născut orb, dar a fost vindecat în superlaborator. Referința către alura mesianică a lui Caster e cât se poate de evidentă.
Mai subtilă (chiar profetică?), însă, e ideea că oamenii pot fi manipulați ideologic mai ușor de atât, prin „canale” mult mai la îndemână, inclusiv televizor sau social media (gândește-te, spre exemplu, la urmăritorii unor Andrew Tate sau, hehe, Elon Musk): „Oamenii aceștia sunt îmbunătățiți, modificați și interconectați. Sunt autonomi, dar pot să acționeze la unison, ca parte dintr-o minte colectivă.” A zis cineva brainwashing?