FX
Alien: Earth. Războiul hibrid8 min read
Noul serial cu celebrul xenomorf are atuurile sale. Poate de asta ar fi meritat să fie un film.
Noua resuscitare a francizei Alien nu prea avea cum să fie un eșec. Până la urmă, e produs de studiourile FX, care rareori au dezamăgit. Mai ales că a avut parte de un buget de 250 de milioane de dolari, imens pentru un serial, și de Noah Hawley. Capul echipei de regizori și scenariști a fost responsabil, printre altele, de Fargo și Legion, două dintre serialele importante ale ultimei decade.
Franciza a fost atât de maleabilă și răstălmăcită încât aproape că nu mai aveam nicio speranță să-mi mai atragă atenția. Hawley, însă, a pus pe masă două aspecte care oferă consistență: plasează acțiunea pe un Pământ ultracorporatizat, iar în centrul atenției e un așa-zis synth.
Încă de la început, Alien: Earth își arată clar intențiile. În căutarea imortalității, oamenii încearcă să perfecționeze trei „asuri din mânecă”: oamenii îmbunătățiți cibernetic (cyborgi), ființele cu inteligență artificială (sintetici aka Synths) și ființele sintetice în care s-au transferat conștiință umană (hibrizi). Un astfel de hibrid e Wendy (Sydney Chandler), grație unei tehnologii miraculoase ale corporației Prodigy.
În aproape toate filmele precedente, compania malefică era Weyland-Yutani, acea entitate vagă, dar aparent atotputernică, dispusă să sacrifice vieți omenești pentru profitul potențial al exploatării extratereștrilor. Aici, însă, Weyland-Yutani e doar una dintre cele cinci megacompanii care au împărțit fiecare colț locuibil al Universului – inclusiv Luna și Marte – și care, prin anul 2120, au înlocuit guvernele în postura de puteri dominante.
Prodigy e creația lui Boy Kavalier (Samuel Blenkin), cel mai tânăr trilionar din lume, stereotipul unui techbro care pune picioarele pe masă în ședințe și n-are scrupule când vine vorba să-și ducă la capăt ambițiile, indiferent de problemele morale ale invențiilor sale.
De altfel, Wendy nu e singurul exemplar, urmează și alții, care împreună vor forma o echipă de superdotați („We’re fast. We’re strong. We don’t break”), undeva între X-Men întâlnește Ex Machina sau ceva de genul. Acest focus pe human enhancement devine atracția principală a serialului, iar Hawley a procedat foarte corect în acest sens, în loc să meargă pe clasicul „tre’ să omorâm bestia asta extraterestră, înainte să ne omoare ea pe noi”.
Asta nu înseamnă că Alien: Earth nu ți se va părea familiar, când începe la bordul navei spațiale Maginot și cu interacțiunile pasiv-agresive ale unui echipaj de cercetare, aflat în pragul unei descoperiri îngrozitoare, dar previzibile: speciile pe care au fost trimiși să le colecteze îi văd ca mâncare, practic. Acțiunea are loc cu doar doi ani înainte de călătoria navei Nostromo, din primul Alien, apropo.
Încărcătura navei include clasicul xenomorf, dar și o serie de creaturi noi: o specie care seamănă cu o plantă carnivoră, una ca un țânțar uriaș, cât o minge de baschet, și alta, o combinație între insectă și masă gelatinoasă, care atacă oamenii asemenea unui vampir. Cea mai scary și ingenioasă e „Ochiul”: un glob ocular care se deplasează ca o caracatiță și care poate controla corpul victimei după ce o „execută”.
După ce echipajul de la bordul Maginot e eliminat rapid, nava celor de la Weyland-Yutani se prăbușește într-un teritoriu controlat de Prodigy, declanșând două operațiuni paralele: o misiune de căutare și salvare condusă de CJ, fratele lui Wendy, medic în armata privată Prodigy, și o misiune de recuperare în care Wendy și ceilalți hibrizi sunt trimiși sub comanda sinteticului Kirsh (Timothy Olyphant cu o freză alb-platinată à la Rutger Hauer).
Că tot a venit vorba despre alt film cu androizi. Alien: Earth e mai aproape de Blade Runner decât de orice altceva, iar temele sunt relativ comune, de la liderii de corporații ca zei moderni la întrebări despre nemurire sau identitate („If I’m not human, what am I?”) și estetica „viitorului recognoscibil”.
Dacă în Blade Runner aveai retrofuturism într-un Los Angeles murdar și neonizat, personajele din serial, dintr-un 2120, încă revăd Ice Age. E același tip de viitor contaminat de relicve culturale, unde prezentul nostru nu dispare, ci persistă în forme ciudate ale unei, să-i zicem, nostalgii inverse. Altfel zis, Alien: Earth mută anxietățile existențiale din Blade Runner în zona horror a SF-ului, cu monstrul extraterestru în fundal, dar centrul de greutate e același: tehnologia redefinește omul, iar corporația ajunge să-l stăpânească.
Disponibil pe Disney+ | Per total: 7/10 | Știință & Tehnologie: 5/10

