Alien: Romulus. Ceva de speriat9 min read

Mai era nevoie de încă un Alien? Pentru Gen Z, merita încercat.

Zilele trecute, am nimerit în preajma unui grup de adolescenți, care dezbăteau ce film să vadă în weekend. Unul dintre ei a propus Alien: Romulus. „Ce e asta?”, întreabă, nedumerit, altul, iar celălalt începe să citească intriga. „Povestea mai multor tineri care ajung pe stația spațială de cercetare Romulus, în prezent abandonată, cu speranța de a face rost de echipamentele necesare evadării de pe colonia unde duc o viaţă la limita sclaviei. Eroii descoperă în interiorul stației una dintre cele mai periculoase forme de viață extraterestre din univers, totul transformându-se într-o terifiantă luptă pentru supraviețuire.” 

În timpul cercetării, același puști are și o revelație: „Ia uite, mai e un Alien, în 1979!” Ceva îmi spune că recentele Prometheus și Alien: Covenant, dacă au reușit ceva, au reușit, printre altele, să depărteze complet această franciză de publicul tânăr, prin abordarea anacronică – un soi de 2001: A Space Odyssey transformat în cea mai plictisitoare variantă la Star Trek posibilă. 

CITEȘTE ȘI: Alien de la A la Z 

Regizorul Fede Alvarez, a cărui carieră se învârte în jurul genului horror (vezi Don’t Breathe și Evil Dead), împreună cu producătorii, și-au dat seama că they have one job: să facă un Alien pentru Gen Z. „The solution for a claustrophobic astronaut is to give him more space”, e una dintre replicile care mi-au rămas în cap din noul film, iar, pe undeva, printr-o parafrază, se poate argumenta astfel și când vine vorba despre felul în care franciza avea nevoie de altă abordare: dacă precedentele au fost sufocante și plictisitoare, Romulus trebuia să fie vioi și tensionat. 

Alvarez, însă, a greșit tocmai prin împrumutarea unor clișee narative, atât din original, dar în mod deosebit din horrorul pop, și abuzul de referințe-omagiu celui din 1979, de la scene la replici sau chiar reînvierea, problematică moral?, a lui Ian Holm, atât de numeroase, încât totul s-a transformat într-un spin-off în stil teen horror movie.

Intriga e plasată oarecum între primele două, cel din 1979 și Aliens, din 1986, într-o colonie minieră, Jackson’s Star, unde Rain (Cailee Spaeny, din Priscilla sau Civil War) e exploatată de același colos Weyland-Yutani Corporation. Deși contractul ei a fost dus la capăt, e obligată să continue să lucreze pentru ei. Rain spera să plece pe planeta Yvaga, alături de fratele ei adoptiv, androidul Andy (David Jonsson, pe care l-am apreciat pentru rolul din melodrama Rye Lane și care face un rol remarcabil și aici). 

Revoltată, Rain acceptă o propunere riscantă, de la fostul ei iubit, Tyler (Archie Renaux, din Shadow and Bone), aceea de a călători la bordul unei stații spațiale abandonate, Renaissance, care plutește în derivă, deasupra coloniei, care aparține celor de la Weyland-Yutani (cum e posibil ca aceștia să nu fie interesați de același lucru, mă depășește, dar, hey, filmul are câteva semne mari de întrebare, când vine vorba despre logică). Scopul acestei excursii, despre care deja bănuiești că va fi una fatidică, e folosirea camerelor de hipersomn, pentru a face posibilă călătoria către Yvaga, care durează niște ani buni.

Renaissance, ghici ce? A fost abandonată, după ce un xenomorf (aka alien) a mătrășit tot echipajul, iar aventurierii noștri, Rain, Andy, Tyler și alte câteva personaje a căror unică menire e să fie, inevitabil, „carne de tun”, vor nimeri într-un adevărat cuib de „facehuggers” (aka parasite alien) creați artificial, tocmai de către membrii stației (nț nț nț). Că tot a venit vorba, Renaissance e împărțită în două module, Romulus și Remus, de aici numele filmului, iar Alvarez susține că e o metaforă pentru „dobândirea de putere a oamenilor de la o creatură ostilă”. Romulus se transformă rapid într-un horror cu adolescenți, relativ distractiv, relativ antrenant. Gașca asta putea fi la fel de bine într-o cabană din pădure sau într-un A Quiet Place în spațiu (mai mulți critici au semnalat influențele acestuia, nici eu nu pot ocoli acest aspect).

Romulus are, totuși, câteva atuuri consistente. Producția, în primul rând, care a ținut morțiș să lucreze cu cât mai puțin CGI (la cât de rudimentar și penibil „l-au lucrat” pe Ian Holm, mai bine). Paraziții și xenomorfii, spre exemplu, sunt manechine (poți găsi pe YouTube// Alien: Romulus Behind the Scenes, youtube.com // un making of mișto), iar decorurile, împreună cu regia și cinematografia, mi-au dat impresia că așa trebuia făcut Blade Runner 2024 (hehe). Xenomorful, la rândul lui, arată fantastic. Chiar și puștii au fost impresionați în timpul filmărilor: „Parcă ne-am fi întors în timp, să vedem cum se făcea un film, pe vremuri.” Doar că impresia e că nu s-au întors în 1979, ci în 1999, într-un film care arată bine, dar căruia îi lipsesc miza și subtilitățile, iar, spre final, devine chiar ridicol.

În cinematografe | Per total: 6/10 | Știință & Tehnologie: 5/10