Assassin’s Creed Shadows: Din nou pe culmi33 min read

Cine ar câștiga dacă s-ar bate asasinii cu samuraii? Nu știu, dar Assassin’s Creed Shadows e cel mai bun joc al seriei după mulți ani.

Seria Assassin’s Creed a ajuns la al 14-lea joc, dar și la un moment de cotitură. În ultimii ani,  devenise sinonimă cu filozofia celor de la Ubisoft, tot mai criticată în sfera gamingului, de a scoate jocuri open world, cu calitate de producție ridicată și foarte mult conținut, dar care reciclează mare parte din stilul de gameplay de un joc la altul.

Ubisoft are nevoie disperată să schimbe această percepție, din cauza problemelor financiare recente, așa că și-a luat toate precauțiile cu Assassin’s Creed Shadows. Nu doar că a pus seria în una dintre cele mai cerute ere istorice de către fani, Japonia feudală, ci l-a și amânat de mai multe ori, pentru a-l cizela.

Va funcționa asta? Financiar, nu știu, dar ca joc, rezultatul e destul de bun – pe alocuri, se poate întrece cu cele mai bune titluri din istoria seriei.

Joaca de-a șogunul

Assassin’s Creed Shadows se desfășoară în perioada Sengoku a Japoniei feudale, către sfârșitul secolului al XVI-lea, o vreme în care insula era devastată de un șir lung de războaie brutale între diverși daimyo,// Denumire dată celor mai puternici feudali din perioada medievală a Japoniei // ca urmare a slăbirii autorității centrale deținute de șoguni și împărați.

Cei doi protagoniști sunt prinși de părți opuse a campaniei puternicului daimyo Oda Nobunaga de a unifica întreaga Japonie. Naoe, fiica unuia din liderii confederației de shinobi (practic, ninja) din provincia Iga, își vede ținutul de baștină invadat de armata mult mai puternică a lui Nobunaga. Sub aripa acestuia din urmă se află Yasuke, un fost sclav african adus în Japonia de către misionari iezuiți europeni, care a fost „confiscat” de Nobunaga, educat în tot ce înseamnă viața nobilă, apoi ridicat la rang de samurai și consilier personal al lordului feudal.

Întorsăturile soartei îi fac pe Naoe și Yasuke să ajungă aliați de conjunctură, după ce intră în vizorul unei organizații misterioase de nobili: Shinbakufu. Aceștia poartă măști ale unor spirite rele și ca orice organizație misterioasă, ar prefera să decidă destinul Japoniei din umbră – plan care coincide cu furtul unei cutii misterioase pe care Naoe trebuia să o păzească.

Cei doi ajung să-și facă propria organizație, fără blackjack și dame de companie, dar cu aliați cu inimă mare și rețea de spionaj extinsă, menită să vâneze membrii Shinbakufu, să le dejoace mașinațiunile și, în general, să ajute populația locală să treacă peste greutățile și ororile războaielor.

Umbrele sunt mult mai mobile

Ma rog, asta ar fi situația după vreo 10-15 ore de joc. Pentru că, în afara primelor zece minute, în care vezi introducerea lui Yasuke către Nobunaga, toată partea de început a jocului te pune în pielea lui Naoe.

E destul de limpede de ce a ales Ubisoft această structură: cu Naoe au creat cel mai satisfăcător gameplay de stealth din istoria seriei, inspirându-se din serii ca Splinter Cell sau Metal Gear Solid. Naoe are o gamă mult mai largă de abilități, cu care se poate furișa mai abil decât orice alt protagonist al Assassin’s Creed.

De exemplu, e prima care a învățat că târâtul pe jos e o tactică de bună de a evita detecția în zone cu pază strașnică. Ceea ce nu e o mecanică revoluționară pentru jocuri video, dar pentru Assassin’s Creed este. În jocurile anterioare, o întâlnire nefericită, în câmp deschis, cu ochii unei patrule, ajungea foarte des în situație de „fight or flight”. Acum, dacă te arunci destul de repede în cel mai apropiat boschet, ai șanse mari ca nefericitul să pună vedenia doar pe seama unui animal sau, cel puțin, să nu sune o alarmă.

Altfel, Naoe mai are acces și la un grappling hook, care îi permite să se agațe și să se cațere pe mulți dintre pereții și clădirile mai înalte din joc, dar și să prindă inamicii de gât și să-i târască pentru a-i neutraliza în locuri mai ascunse. La care se adaugă un arsenal de cuțite, clopote și shurikeni cu care poate distrage atenția inamicilor, precum și manevre speciale adaptate epocii, ca asasinarea inamicilor direct prin ușile de hârtie folosite în locuințele tradiționale japoneze.

E o gamă mult mai variată de unelte și tactici pe care jucătorul le are la dispoziție decât în orice alt joc din serie, ceea ce face infiltrarea prin sutele de forturi, tabere, castele sau conace păzite din centrul Japoniei nu doar mai puțin frustrantă, ci chiar distractivă.

De când seria a fost reinventată mai mult ca un action-RPG, odată cu Assassin’s Creed Origins (2017), astfel de scenarii devoluau invariabil, cel puțin pentru mine, în bătăi ca în filmele cu Jason Statham, pentru că o abordare stealth dura prea mult și devenea repetitivă. Acum, chiar e o bucurie să înlănțuiești asasinări sau să treci prin dispozitive grele de inamici fără ca ei să știe vreodată că ai trecut pe acolo.

Mă rog, nu că ai avea de-a face cu gărzi foarte vigilente – dacă e ceva de criticat, e AI-ul inamicilor, care parcă nu e cu mult mai evoluat decât cel din primele jocuri din serie. E funcțional, și aduce câteva noutăți – precum servitorii din zonele în care n-ar trebui să te afli care fug să anunțe paznicii dacă te văd sau faptul că aceștia din urmă vin să verifice de ce s-a stins o sursă de lumină din câmpul lor vizual.

Dar, în mare, există aceleași rute simpliste de patrule și NPC-uri care vor sta în același loc pentru eternitate, dacă nu le este atrasă atenția. De altfel, recomand cu tărie setarea dificultății gameplay-ului de stealth (care e diferită de cea a combatului) pe modul expert, pentru că, pe dificultatea normală, toți inamicii suferă de orbire totală față de orice nu se află la același nivel vizual cu ei, ceea ce transformă infiltrarea într-o formalitate.

Din cine știe ce motiv, Shadows a renunțat la elementele de stealth social clasice ale seriei, prin care puteai scăpa de atenția gărzilor dacă te amestecai printre civili și te comportai cât mai puțin dubios, proaspăt reintroduse în precedentele două jocuri din serie. Asta face gameplay-ul de stealth să aducă mai degrabă aminte de Splinter Cell: Chaos Theory decât de primele jocuri Assassin’s Creed. Ceea ce nu e deloc rău, pentru că intră în comparația cu unul dintre cele mai bune jocuri de stealth lansate vreodată, dar ar putea să dezamăgească ușor fanii hardcore ai seriei.

Bate-i până nu mai rămâne niciunul

Intrarea cu întârziere în scenă îi aduce ceva dezavantaje, celui de-al doilea protagonist Yasuke – în primul rând, pentru că are un stil de joc complet diferit . El este cel mai puțin atletic protagonist din toată seria Assassin’s Creed: are o capacitate mult mai limitată de a se cățăra, mărimea îl face mult mai vizibil atunci când vrea să se infiltreze și se simte în elementul lui doar în lupte deschise cu cât mai mulți inamici.

Sistemul de combat este superior față de jocurile anterioare din serie – armele par că își simulează mai bine greutatea atunci când sunt folosite, animațiile de lovire dau un feedback mai rapid și mai exact, iar din oponenți sar constant bucăți de armură.

Nu ajunge la nivelul de tensiune și power fantasy al duelurilor de săbii din Ghost of Tsushima, jocul cu care Shadows va fi comparat la nesfârșit (cel puțin până la lansarea sequelului Ghost of Yotei, peste câteva luni). Dar Shadows nici nu pare să-și fi propus neapărat asta, pentru că, spre deosebire de Jin Sakai,// Protagonistul din Ghost of Tsushima // stilul de combat al lui Yasuke face ca luptele absurd de lungi și cu zeci de inamici mult mai ușoare și cursive. Cei mai mulți dintre inamicii de bază nici nu-i pun mari probleme, ci par că sunt doar carne de tun, gata să fie dezmembrați dintr-o lovitură.

Problema e că, dacă stealth-ul este foarte bun, combatul din AC: Shadows e doar bun – și cam la asta se rezumă gameplay-ul lui Yasuke. Satisfacția eliminării unui castel întreg de inamici de unul singur nu ține la nesfârșit, mai ales că tonul contemplativ pe care îl adoptă povestea, despre efectele oribile ale războaielor pentru putere asupra oamenilor de rând, devine disonant atunci când tocmai ai creat al zecelea munte de cadavre din regiune.

E drept, într-un joc care, deși este mai scurt decât Odyssey sau Valhalla, tot poate dura până la peste 100 de ore, stilul lui Yasuke e util pentru spargerea monotoniei. Cea mai la îndemână comparație sunt jocurile Grand Theft Auto, unde, după ce te saturi de jucat după regulile misiunilor, poți oricând începe un rampage printre locuitorii orașelor virtuale. Cam așa și cu Yasuke; după o sesiune lungă de stealth, mai ales cu un castel care îți dă bătăi de cap, e satisfăcător să intri peste ei cu un tanc biped.

Deci n-aș zice, neapărat, că Shadows ar fi fost mai benefic cu un singur protagonist. Dar jocul tot te împinge spre alegerea implicită a lui Naoe, care oricum se descurcă decent și în combat, unde are acces la kusarigama, o seceră cu lanț care o poate salva când este înconjurată de mai mulți inamici. Dar mai ales pentru că este mult mai ușor să explorezi lumea de joc cu ea; și, de data asta, chiar e una care merită explorată.

Unda misiunilor

Una dintre principalele schimbări este modul care Assassin’s Creed Shadows tratează progresia poveștii.  Jocurile recente din serie, cu excepția poate lui Mirage, încercau să emuleze un action-RPG open world tipic, cu main quest(uri) și misiuni secundare, cu câteva sisteme paralele aruncate pentru a da iluzia unui dinamism – precum listele de cultiști și mercenari care trebuiau găsiți și eliminați în Odyssey.

Shadows face o schimbare subtilă – majoritatea misiunilor constau acum din liste de persoane care trebuie ajutate sau asasinate. De altfel, jurnalul misiunilor din joc, în locul unei clasice liste, e organizat sub formă de cercuri, ceva ce nu-mi aduc aminte să fi văzut în vreun joc cu structură similară.

Misiunea principală cu care te vei ocupa în majoritatea jocului e deconspirarea și asasinarea celor 12 membri ai grupării Shinbakufu, răspândiți prin colțurile hărții de joc. Pentru fiecare, vor exista mai multe submisiuni care trebuie rezolvate înainte să-i descoperi identitatea și să-i confrunti. Numai că, în cadrul acelor misiuni, sau în vecinătatea locurilor care se desfășoară, ai putea da de o altă persoană, care are o listă pregătită, cu răufăcători ceva mai mici, dar tot la fel de răspândiți printr-o provincie sau prin colțurile lumii.

Da, e un sistem complet „gamey” și la un moment dat pare absurd că toată Japonia feudală are o listă de dușmani scrisă, pregătită pentru eventualitatea în care un ninja sau samurai trece prin zonă. Dar funcționează excelent ca metodă de propagare, aproape sub formă de undă, a misiunilor pe harta de joc, și pune asasinatele în centrul unui joc cu și despre asasini.

În loc de sistemul clasic de joc RPG open world, în care te duci într-un oraș, le rezolvi problemele și treci la următorul oraș, odată ce ai deblocat destule astfel de liste, vei avea aproape constant multiple posibilități de a progresa diverse questuri, atunci când intri într-o zonă nouă, precum și motive să te întorci în cele pe care le-ai explorat deja.

Iar multe astfel de quest-uri au propriile povești, pe care le poți pune cap la cap odată ce începi să asasinezi primele ținte de pe listă; dacă afli destul de multe, poți avea chiar și opțiunea de a cruța oamenii care au nimerit eronat pe listă sau despre care consideri că merită o a doua șansă.

Sistemul intră în sinergie și cu ideea pe care Ubisoft tot încearcă o implementeze încă de la Assassin’s Creed Odyssey. În loc să-ți dea mură în gură locația următorului obiectiv, jocul oferă jucătorului niște indicii despre locația posibilă și îl lasă pe el să găsească ținta în joc. E un sistem la care poți renunța din setările jocului, dar în Shadows chiar are un farmec să faci propriul scouting într-o zonă, urcându-te pe culmile sau clădirile cu vulturi emblematice ale seriei, de la înălțimea cărora să încerci să-ți dai seama unde s-ar putea ascunde țintele din regiunea respectivă.

De altfel, și lumea de joc are parte de o schimbare subtilă în bine: în loc să recreeze o țară întreagă, Assassin’s Creed Shadows se desfășoară în doar câteva provincii-cheie, dintr-o regiune relativ mică a Japoniei Centrale, dar care sunt reprezentate la scară mult mai apropiată de realitate. Ceea ce oferă un peisaj mult mai autentic, cu distanțe realiste între diverse localități, forme de relief mai naturale și elimină situațiile comice în care cinci minute de vâslit pe o barcă te duc din Atena până în Creta. Luată la pas, harta e tot imensă, și probabil similară ca dimensiune cu jocurile anterioare.

Și, pentru, că e Assassin’s Creed, n-avea cum să nu ai un hub central, pe care îl upgradezi odată ce progresezi în joc. De data asta se numește hideout, și e practic un minisătuc pe care poți să-l construiești cum vrei tu, de la zero, ca în Cities: Skylines sau SimCity. Ceea ce e net superior huburilor statice din trecute,  unde puteai construi și upgrade clădiri setate predefinit de către joc. Și face și lootul pe care îl obții să fie mai interesant; am primit un influx de dopamină la fel de mare când am găsit schema pentru un iaz de grădină ca atunci când am găsit armura legendară a unui samurai antic.

Nu există război fără filozofie

Totuși, niciunul din aceste sisteme, oricât de bine sunt făcute, nu pot să care în spate un joc de 100 ore. Din fericire, nici n-au nevoie, pentru că povestea din Assasin’s Creed Shadows se ridică la înălțimea celor mai bune din serie (în opinia mea, trilogia lui Ezio și saga lui Bayek din Origins), iar în unele momente chiar le depășește.

Shadows nu aduce neapărat ceva nou față de alte drame despre Japonia feudală. Oricine a văzut filmele lui Kurosawa sau măcar recentul Shogun știe la ce să se aștepte: dezbateri filozofice înaintea unor bătălii brutale, dispute despre păstrarea onoarei și tradiției în război, scheme politice mai complexe decât în Game of Thrones și lamentări despre natura distructivă a omului și cum poate ea fi contrabalansată.

Execuția este, în schimb foarte bună; nu de puține ori am fost lipit de ecran în timpul unor momente cinematice sau am terminat cât mai repede un quest pentru a afla rezoluția poveștii sale. Ajută și faptul că cele mai importante cutsceneuri au parte de o cinematografie excelentă și sunt acompaniate, pe alocuri, de un soundtrack anacronic, care combină instrumente tradiționale cu voce și beaturi moderne, accentuând ciudat de perfect gravitatea emoțională a unor momente-cheie ale poveștii.

Primești suficiente informații despre trecutul lui Yasuke și Naoe, prin flashback-uri lungi, încât să-ți dea motive să te implici emoțional în soarta lor, chiar dacă nu sunt neapărat cei mai interesanți protagoniști din istoria jocurilor video. În schimb, numeroasele personaje secundare și episodice cu care aceștia interacționează oferă în mod regulat momente excelente de dramă.

Singurele părți mai slabe părți ale poveștii lui Shadows sunt cele legate direct de epopeea mai largă a seriei, adică eternul conflict între asasini și templieri. Acestea doar reciclează teme care au fost dezbătute de multe ori, despre libertate versus tiranie benevolă, ori despre regretele alegerii vreunei tabere sau a alteia. E oricum mult mai puțin prezentă decât în toate celelalte jocuri din serie, semn că și producătorii și-au dat seama că e greu să mai aduci ceva nou aici după 13 jocuri.

Fie vreme bună, fie vreme rea

Nu în ultimul rând, din punct de vedere grafic, Assassin’s Creed Shadows arată excelent, chiar și pe modul performanță al unui PS5 normal. E jocul care are cea mai bună simulare a părului uman pe care am văzut-o până acum, lucru încercat de multe jocuri în trecut, dar care pune probleme procesorului grafic.

De fapt, Shadows include multe detalii văzute mai rar în jocuri de buget mare. Lumea de joc e surprinzător de destructibilă,– e extrem satisfăcător să fluturi aiurea o katană printr-o minipădure de bambus sau într-o cameră cu pereți de hârtie și coșuri din nuiele și să vezi cum zboară bucățile tăiate veridic.

Cea mai mare reușită grafică, însă, este modul în care se schimbă harta pe parcursul anotimpurilor. Pentru că da, ai anotimpuri care se schimbă la intervale regulate în joc, ceea ce modifică semnificativ unele zone – vegatația înflorește primăvara, copacii își iau corola roșiatică toamna, lacurile și pârâurile mici îngheață iarna.

Dar și mai interesante sunt modurile subtile în care anotimpul influențează gameplay-ul – ca atunci când am observat, cu extremă mirare, că iarna se formează țurțuri pe clădiri, care apoi cad și atrag atenția inamicilor dacă pășești în zona respectivă de acoperiș. Sau cum, vara, ai mult mai multe zone cu vegetație înaltă în care te poți ascunde.

Al 12-lea ceas e un sfetnic bun

Assassin’s Creed Shadows atinge vârfurile trasate de cele mai bune jocuri din serie, chiar dacă ar mai fi loc suficient de îmbunătățit formula. Este o experiență care se concentrează mult decât titlurile anterioare pe lucrurile, până la urmă, fundamentale pentru un joc de buget mare: o prezentare foarte bună, gameplay care să nu devină (prea) repetitiv și o poveste care te ține interesat chiar și după zeci de ore de joc.

Aș zice chiar că este cel mai bun joc Assassin’s Creed de la trilogia Ezio încoace, dacă aș primi asigurări că asta nu se va urca la cap celor de Ubisoft.

Notă: 8,5/10 | Disponibil pe: Windows (Steam, Epic Games Store, Ubisoft Connect), PlayStation 5, Xbox Series X/S

Detalii tehnice:

Testat pe: PlayStation 5

Nivel grafică: Performance/1440p/60 FPS

Probleme tehnice: Glitch-uri rare cu inamici care rămân blocați în textură. Unele zone, precum zona de hideout, sunt blocate la 30 FPS.