Universal Studios

Back to the future la 35 de ani. Tehnologie, nostalgie și efecte oarecum speciale16 min read

De Dragoș Vasile 06.07.2020

La 35 de ani de la premieră, rămâne unul dintre cele mai vizionabile filme ale anilor ’80. Prin urmare, merită o cronică nouă.

Ești bine, băiete?, întreabă dichisitul în smoking cu sclipici, pe genul Rareș Bogdan dac-ar fi fost un tânăr de culoare care cântă la pian. Și nu, la naiba, Marty nu era deloc în regulă! Începuse deja să dea gherle la chitară (la Gibsonul ăla ES-345, roșu, care venea tot din viitor, întrucât acțiunea se petrece acum în 1955, iar acel model de chitară a apărut abia în 1958). Iar Marty chiar spune ceva în sensul ăsta: „Nu mai pot să cânt”, deși cinstit față de public ar fi fost să fie sincer și colocvial:„Nu mai pot să cânt la chitara asta care nici măcar nu s-a inventat încă piesa Johnny B. Goode a lui Chuck Berry, care, Sfinte Sisoe, va fi compusă abia peste trei ani!”.

Practic, i se face și puțin rău de la stomac din cauza asta. Îl vedem clătindu-se și ne dăm seama că e într-adevăr un moment dramatic atunci când trăsăturile lui – mă refer la Marty McFly din poza pe care o adusese cu el din viitor și pe care o ține acum la îndemână, pe griful chitarei – încep să se estompeze. Efecte speciale în Photoshop avant la lettre. E scena în care Marty își duce mâna dreaptă în dreptul feței și începe să vadă prin ea. Semn că existența lui e iar pusă sub semnul întrebării, de vreme ce maică-sa, genul expansiv, fâșneț, nu dă încă semne că s-ar cupla cu tatăl lui, un prototip de geek neajutorat căruia colegii îi lipesc pe spate o foaie pe care scrie „Kick me” și care, în pauza de masă, mâzgălește niște povestioare SF despre „vizitatori” care vin pe Pământ de pe alte planete. Asta spre deosebire de Marty McFly, care kick ass și face, pur și simplu, science fiction, de vreme ce inventează pe loc skateboarding-ul și rock and roll-ul. „Maybe you were adopted”, opinează Doc, personajul meu preferat. Și eu, în 1985, mă simțeam la fel.

Revenind la mâna lui Michael J. Fox (care, apropo, ar fi trebuit să fie mâna lui Eric Stoltz, pe care l-au mătrășit după șase săptămâni de filmări, pe motiv că n-avea suficient umor): scena fusese oricum a pain in the ass. S-a filmat mai întâi cu Michael nefăcând nimic în fața unui bluescreen, apoi s-a tras doar mâna actorului, asta pentru că băieții de la efacte speciale nu erau siguri în ce direcție vrea s-o ia Bob (Zemeckis) cu chestia asta cu „erased from existence”. Numai că la indicația directorului de imagine Dean Cundey mâna lui Michael fusese filmată cu un wide-angle și apoi s-a descoperit că arăta monstruos în comparație cu capul. S-a micșorat, s-a ajustat, s-a făcut tot ce era omenește posibil pentru anul 1985.

În celebra secvență cu care se deschide filmul, de exemplu, în spatele celor 30 de ceasuri din laboratorul lui Doc, dincolo de zid sunt vreo 20 de asistenți care le operează, manual, întrucât cele mai multe dintre ele erau stricate și fuseseră alese de Bob pe criteriul că dădeau bine în cadru. Sub toasterul de pâine e ascuns un băiat care bagă fum. Singur merge doar aparatul care desface mâncarea de câini pentru Einstein, pe care îl meșteriseră tehnicienii, dar tot e nevoie de cineva care, de undeva din afara cadrului, încălzește cu o torță cutia, ca să alunece la timp pleașca de carne din conservă. În treacăt fie spus, a fost nevoie de doi studenți de la Universitatea din Wisconsin plus patru asistenți doar pentru a recrea, în 2012, boxa de 2,5/2,5 m pe care o paradește Marty forțând setările, la maximum, ale unui amplificator fictiv intitulat CRM-114 – o trimitere la Dr. Strangelove, unde există un echipament radio cu același nume, și la A Clockwork Orange, unde lui Ludovico i se administrează o zeamă dubioasă denumită „Serum 114”.

Ce însemna anul 1985, mai exact, ne lămurește un tip pe nume Jeffrey Okun, care a fost un mare șef la Visual Effects Society în Los Angeles: „Îi știu pe băieții care au lucrat la efectele speciale. Ce-au făcut ei a fost să filmeze o mașină pe stradă, apoi au turnat niște benzină pe același carosabil, i-au dat foc, au filmat și chestia asta, apoi au combinat imaginile, ca să pară că roțile ei sunt în flăcări. Iar când mașina trebuia să fie în aer, au folosit, pur și simplu, o macara”. Și atunci, întreabă băiatul de la Vox, diferența în tehnologie între acum și atunci e că noi avem CGI și ei n-aveau? Iar Jeffrey Okun răspunde: „Diferența stă în puterea de calcul a computerelor. Într-unul dintre filmele din trilogie s-a folosit niște CGI la mașină, dar a fost extrem de migălos, pentru că atunci trebuia să construiești mașina de la zero în CGI. Acum, te duci și cumperi una online, cu 125 de dolari. Chiar dacă va trebui s-o modifici ulterior, termini infinit mai repede. Iar în biznisul ăsta timpul e bani”.

Era cândva în ’86 sau ’87, nu mai țin minte exact. Am văzut Back to the Future (Robert Zemeckis, 1985) la un videorecorder JVC pe care-l primise tata din Germania, cuplat, previzibil, la un Telecolor produs pe platforma de la Pipera. Era tradus, evident, de Irina Margareta Nistor, pe care o simțeam din intonație că-i place și ei filmul ăsta jucăuș și benign, pentru toată familia (de la copiii naivi, care băleau la geaca de blugi a lui Marty, la adulții târșiți, care fumau Kent și citiseră Asimov ca formă de entertainment și escapism). Nu ca alte SF-uri, mizere, ca de pildă Escape from New York (John Carpenter, 1981), pe care-l tradusese indolent, cam în scârbă, ca și cum îi venise sarcină pe linie de partid.

Oricum, simt că doamnei Irina i-ar face mare plăcere să afle că fix înainte de pandemie, la Manchester Opera House, s-a montat Back to the Future: The Musical (cu un anume Olly Dobson în rolul lui Marty McFly și Roger Bart, premiat cu Tony în 2001 pentru Best Featured Actor in a Musical, jucându-l pe Doc Emmett Brown). Am înțeles că premiera a fost un triumf. Deci, cu puțin noroc, o să-l vedem și noi la Sala Palatului, după valul 3 sau 4, când ieșim din belea. La cum arată, mai nou, Loredana ar putea s-o joace lejer pe doamna McFly în 1955, când era ea adolescentă.

Primul Back to the Future a fost cel mai mare succes comercial al anului 1985 (devansând Rambo: First Blood Part II, Rocky IV și A View to a Kill), iar până la sfârșitul decadei a produs peste 350 de milioane de dolari. L-am revăzut – a treia oară – deunăzi, fix pe 3 iulie, când s-au împlinit 35 de ani de la premieră. De data asta, am remarcat după cum urmează: mini-chitara galbenă pe care Marty o cuplează la amplificatorul CRM-114 nu e prop, e chiar pe bune – modelul se numește The Chiquita și e încă produs de Erlewine Guitars (Paul McCartney, Joe Bonamassa, Johnny Winter și Stevie Ray Vaughn au câte una în colecție); camera cu care Marty filmează experimentul temporal al lui Doc e un JVC GR-C1, primul VHS camcorder ever (un sistem all-in-one, „recording mechanism and camera in one unit”, cum era marketat la vremea respectivă, practic „a portable TV studio”, cum îi zice Doc), suspectez product-placement; așa-numitul „flux capacitor”, dispozitivul în formă de „Y” creat de Dr. Emmett Brown care permite călătoria în timp („I finally invent something that works”) e pură ficțiune, evident, dar în 2018 niște cercetători australieni, combinați cu o echipă de fizicieni elvețieni au elaborat un tip de circulator electronic în trei puncte, cu un design similar, cu care poți controla mișcarea semnalelor produse de microunde, cu aplicații în comunicații și quantum computing (pentru amănunte care mă depășesc consultați Physical Review Letters); walkmanul lui Marty din celebra scenă în care îi pune lui George McFly căștile pe urechi, îi bagă Van Halen la maximum, apoi îi zice „Silence, Earthling! My name is Darth Vader. I am an extra-terrestrial from the planet Vulcan!”, e un Aiwa model HS P02 MK2, auto-reverse, și în anii ’80 am avut unul aproximativ la fel.

Apropo de mașină: inițial, nu fusese vorba de niciun DMC DeLorean („an airplane without wings”, cum i s-a spus în 1955). În primele două drafturi de scenariu, călătoria în 1955 se făcea prin intermediul unui device staționar, oldschool, ca în The Time Machine (George Pal, 1960) dacă vreți, amplasat undeva în laboratorul lui Doc. Am agreat soluția finală din mai multe motive, în principal pentru că-mi plăcea să văd la video orice mașină americană sport, mai exact orice mașină străină în general. Și doi: pentru că mi-am imaginat că dacă a ieșit filmul ăsta, o să bage măcar un bolid al timpului în seria de surprize Turbo, ceea ce, regretabil, nu s-a întâmplat. În schimb, are Ion Țiriac un model DeLorean DMC-12, achiziționat în 2016, întrucât îmi imaginez că d-asta se uită Țiriac la filme, ca să știe ce mașină să-și mai cumpere.



Text de

Dragoș Vasile

Producător la Apropo TV. A început în presa scrisă în 1997, a lucrat pentru varii publicații printre care Jurnalul Național, Evenimentul Zilei, Playboy și Academia Cațavencu.

CULTURĂ|BOOK CLUB

5 cărți de știință despre lumile care ne înconjoară

De Valentina Nicolae 01/08/2020
Cărți despre refacerea traseului lui Emil Racoviță în expediția spre Antarctica, despre omniprezența ciupercilor, inovație, chimia lucrurilor banale care ne înconjoară și univers.
CULTURĂ|BOOK CLUB

Fundația lui Asimov, văzută de un analist politic

De Mihnea Dumitru 31/07/2020
Una dintre cele mai cunoscute serii SF, Fundația, urmează să fie ecranizată de Apple, iar fanii autorului Isaac Asimov sunt curioși cum va fi prezentată psihoistoria, principalul element care leagă saga științifico-fantastică.
CULTURĂ|TOP 100

Topul 100 Mindcraft Stories al celor mai mai bune filme SF din istorie

De Mindcraft Stories 30/07/2020
Am ales cele mai bune 100 de filme science fiction din toate timpurie, în viziunea Mindcraft Stories
CULTURĂ|TOP 100

Top 100 filme SF (100-76)

De Mindcraft Stories 30/07/2020
Primele 25 de filme din topul Mindcraft Stories al celor mai bune science fiction-uri din toate timpurile