Bătaia unei inimi de maşină

Premiată cu Premiul Hugo 1999, povestirea lui Michael Swanwick a fost ecranizată recent în seria „Love, Death & Robots” (episodul 3 al sezonului al treilea)Îl poți viziona aici: netflix.com de pe Netflix

Clic.

Radioul porni.

„La dracu’!”

Martha îşi fixă privirea înainte, concentrîndu-se asupra mersului. Jupiter într-o parte, nimbul lui Dedalus în cealaltă. Nimic altceva. Tragi, te tîrăşti, tragi, te tîrăşti. Atîta tot. Floare la ureche.

„Oh.”

Femeia opri radioul.

Clic.

„Draci. Oh. Kiv. El. Sen.”

„Taci, taci, taci!” Martha smuci de funie cu atîta furie, încît sania în care se afla corpul Julietei Burton făcu un salt şi plonjă pe stratul de sulf întărit. „Eşti moartă, Burton, m-am uitat eu bine, ai în obraz o gaură atît de mare că pot să-mi bag degetul prin ea şi acum chiar n-am nici un chef s-o iau razna. Am  şi aşa destule probleme şi nu-mi pot permite aşa ceva, pricepi? Aşa că fă bine şi taci dracului din gură!”

„Nu. Bur. Ton.”

„Oricum, ţine-ţi gura.”

Răsuci din nou comutatorul radioului, oprindu-l.

Jupiter se desluşea la orizont undeva jos, spre apus, mare, frumos, strălucitor şi -după două săptămîni petrecute pe Io- uşor de ignorat. La stînga femeii era Dedalus, care azvîrlea sulf şi dioxid de sulf într-un evantai înălţat pînă la două sute de kilometri. Nimbul ce-l învăluia capta lumina rece a unui soare invizibil, iar prin vizorul căştii femeia îl vedea palid şi de un albastru încîntător. Cel mai fascinant peisaj din univers, iar ea nu simţea nici un chef să se bucure de el.

Clic.

Înainte ca vocea să mai apuce să rostească vreun sunet, Martha zise „Nu o iau razna, tu nu eşti altceva decît vocea subconştientului meu, eu nu pot să-mi pierd vremea gîndindu-mă la conflictele psihice nerezolvate care au provocat chestia asta şi nici n-am de gînd să ascult nimic din ce vrei să-mi spui.”

Tăcere.

Ilustrație: Netflix

*

Mobilul lunar se dăduse peste cap de cel puţin cinci ori înainte să se lovească de un bolovan mare cît clădirea Operei din Sidney şi să se fisureze într-o latură. Spectator mut şi înfricoşat, Martha Kivelsen era ancorată atît de strîns de scaunul său încît, atunci cînd universul încetă să se mai rostogolească, îi fu foarte greu să se descotorosească de legături. Juliet Burton, înaltă şi atletică, fusese atît de încrezătoare în norocul şi agilitatea ei încît nici nu-şi bătuse capul cu aşa ceva, iar şocul o făcues să se izbească de un stîlp metalic.

În orice caz pe Martha viscolul iscat în zăpada sulfuroasă o orbea. Abia după ce, tîrîndu-se cu greu, a reuşit în cele din urmă să scape de albeaţa dezlănţuită a furtunii, şi-a găsit timp să se uite la trupul în costum spaţial pe care îl smulsese din mobilul distrus. 

A întors imediat capul în partea cealaltă.

Mînerul sau flanşa sau orice va fi fost obiectul care găurise casca Julietei Burton se arătase la fel de crud şi faţă de capul femeii.

Atunci cînd o parte din valul de viscol – adică „aurele laterale”, cum le numeau geologii planetari – fusese deviată de giganticul bolovan, alături se înălţase un troian de zăpadă sulfuroasă. Fără să stea pe gînduri, cu un gest automat, Martha şi-a umplut căuşul palmelor cu zăpadă şi a îngrămădit-o în casca găurită. Adevărat, ceea ce făcuse nu avea nici o logică: în vid trupul nu putea să putrezească. Pe de altă parte zăpada ascundea chipul acela.

După aceea Martha începu să mediteze profund.

CITEȘTE ȘI: „Cer arzător”, de Robert Silverberg

În ciuda furiei dezlănţuite a furtunii, nu se simţea nici un fel de turbulenţă. Din cauză că aici nu exista o atmosferă în care să se creeze turbulenţe. Dioxidul de sulf ţîşnea direct dintr-o crăpătură care se deschisese brusc pe suprafaţa unei stînci, apoi cădea înapoi pe sol la o depărtare de cîteva mile, în strictă conformitate cu legile balisticii. Cea mai mare parte din materia care se izbea de bolovanul care le sfărîmase vehicolul se lipea pur şi simplu de el, iar restul cădea pe sol, la poalele pietrei. Aşadar era posibil să te tîrăşti pe sub jetul aproape orizontal şi să ajungi la rămăşiţele mobilului lunar. De fapt tot în acest mod reuşise şi ea să iasă de acolo. Dacă se deplasa încet, lampa căştii şi judecata sau simţurile, rămase întregi, ar fi trebuit să-i fie suficiente pentru ca, dacă era puţin chibzuită, să ajungă la un liman.

Martha se lăsă în jos, pe coate şi genunchi. Şi, chiar în momentul în care făcu asta, viscolul se opri la fel de rapid cum începuse.

Femeia se ridică, simţindu-se extraordinar de ridicolă. 

Totuşi nu putea conta pe faptul că viscolul se potolise. Mai bine s-ar grăbi, se admonestă ea singură. S-ar putea să fie doar un moment de acalmie.

Martha scotoci în grabă şi aproape cu teamă prin nenumăratele fragmente ale epavei şi îşi dădu seama că rezervorul central de la care îşi împrospăta în mod normal rezervele de aer se fisurase. Era înfiorător. Îi rămînea doar propriul rezervor, din care consumase deja o treime, alte două rezervoare cu aer umplute la capacitatea maximă şi cel al Julietei, care era la fel de plin ca şi al ei. Simţea că, lipsind-o pe Burton de rezervorul ei de aer, făcea o treabă de şacal, numai că nu avea încotro. Cu părere de rău, Julie. Măcar acum avea suficient oxigen ca să reziste… ia să vedem: aproape patruzeci de ore.

Luă apoi o bucată de metal curbată din ceea ce fusese carcasa exterioară a vehiculului şi un colac de frînghie elastică. Mai găsi alte două bucăţi de metal, le folosi drept ciocan şi daltă şi improviză o sanie pentru cadavrul colegei sale, Burton. 

A dracului să fie dacă avea de gînd să o părăsească aici.

Clic.

„Aşa e. Mai bine.”

„S-o crezi tu.”

În faţa ei se întindea cîmpia sulfuroasă, rece şi dură. Netedă ca sticla. Fragilă ca o napolitană uscată. Rece ca gheaţa. Femeia îşi activă harta încorporată în vizorul căştii şi verifică traseul. Pînă la navetă mai avea de mers doar patruzeci şi cinci de mile printr-un teren uşor accidentat. După aceea va putea porni nestingherită spre casă. Simplu ca bună ziua, îşi zise ea. Io se afla în opoziţie cu Jupiter, aşa că – din pricina fluxului gravitaţional – Părintele Planetelor va sta înţepenit într-un punct fix de pe cer. Era la fel de bun ca şi un far de navigaţie. Numai să ai grijă cînd mergi, să-l ai tot timpul pe Jupiter în dreapta şi pe Dedalus în stînga. Aşa, totul va fi bine.

„Sulful este. Triboelectric.” 

„Vorbeşte mai clar. Ce vrei să spui de fapt?”

„Iară acuma văd. Cu privirea senină. Chiar. Bătaia unei inimi. De maşină.” Pauză. „Wordsworth.”

Făcînd abstracţie de pauzele din vorbire, toate astea erau atît de tipice pentru Juliet, cu educaţia ei de tip clasic şi pasiunea pentru poeţii clasici de genul lui Spenser, Ginsberg sau Plath, încît timp de o clipă Martha se simţi luată prin surprindere. Juliet se dovedise o adevărată pacoste poetică, dar entuziasmul ei era sincer şi acum Marthei îi părea rău pentru toate momentele în care întîmpinase citatele colegei ei cu ochii daţi peste cap a plictiseală sau cu cîte o replică răutăcioasă. O să aibă destul timp şi pentru regrete şi păreri de rău. Însă mai tîrziu. Acum trebuia să se concentreze asupra problemelor prezentului.

Cîmpia era colorată într-un maroniu şters. Martha dădu de cîteva ori repede din cap, acţionînd cu bărbia mecanismul de reglare a intensităţii culorilor. Imaginea din faţa ei se acoperi cu pete stridente de galben, portocaliu, roşu, pete care îi aminteau de o cutie de cretă colorată. Hotărî că îi plăcea mai mult aşa.

În ciuda coloritului său viu, de carte poştală ilustrată, în faţă i se întindea cel mai dezolant peisaj din univers. Iar ea se pomenise aici singură, măruntă şi neajutorată, o biată femeie aruncată într-o lume aspră, nemiloasă. Juliet era moartă. Pe toată suprafaţa lui Io nu se mai găsea nici o altă fiinţă vie. Nici un om pe care să se poată baza, în afară de ea însăşi. Nici un tovarăş pe care să arunce vina dacă o dădea în bară. Şi totuşi realiză că exact aici, în mijlocul pustietăţii, o învăluise o exaltare la fel de rece şi de mohorîtă ca şi munţii ce se zăreau în depărtare. Se simţea ruşinos de fericită.

CITEȘTE ȘI: „Ce se așteaptă de la noi”, de Ted Chiang

După cîteva minute se trezi spunînd: „Nu ştii vreun cîntec?”

Oh, ursul se sui pe-un munte. Ursul se sui pe-un munte. Ursul se sui pe-un munte. Să vadă ce-i colea.

„Scoală. Sus. Scoală. Sus.”

Să vadă ce-i…

„Scoală. Sus. Scoală. Sus. Scoală.”

„Hă? Cum?”

„Cristalul de sulf e ortorombic.”

Ajunsese într-un cîmp cu flori de sulf. Formaţiuni cristaline de mărimea mîinii femeii, florile se întindeau cît vedeai cu ochii. Ca macii pe un cîmp din Flandra. Sau ca în Vrăjitorul din Oz. În spatele ei se distingea o dîră de flori frînte; unele din ele fuseseră călcate în picioare de Martha, altele se sfărîmaseră sub greutatea saniei, iar altele pur şi simplu explodaseră din cauza căldurii degajate de costumul femeii. Cărarea nu era nici pe departe una dreaptă. Tînăra mersese pe ghicite, se poticnise, făcuse ocoluri şi -rătăcind aşa- sfărîmase o mulţime de cristale. 

Îşi aminti cît de entuziasmate fuseseră, şi ea şi Juliet, atunci cînd văzuseră pentru prima dată cîmpiile de cristale. Se năpustiseră afară din vehicol, rîzînd şi ţopăind ca nişte capre, iar Juliet o luase de talie şi se pornise să o învîrtească în paşi de vals, într-un dans al bucuriei. Dăduseră lovitura, aşa se gîndiseră; asta era şansa lor de a intra în cărţile de istorie. Chiar şi atunci cînd îi transmiseseră informaţiile lui Hols, pe orbită, iar el le informase, cu un ton oarecum condescendent, că nu exista nici cea mai mică şansă să fi dat peste vreo nouă formă de viaţă, ci doar peste nişte formaţiuni sulfuroase, aşa cum se pot găsi în orice lucrare de mineralogie… nici măcar asta nu le stricase bucuria. Era totuşi prima lor mare descoperire. Sperau să facă şi mai multe.

Acum însă Martha nu se putea gîndi decît la faptul că toate aceste cîmpuri de cristale erau plasate în zone în care se găseau gheizere de sulf,  aure laterale şi cratere de vulcani activi.

Totuşi la marginea cea mai îndeprătată a cîmpiei se petrecea ceva ciudat. Femeia îşi reglă vizorul căştii la amplitudinea maximă şi urmări cum, încetul cu încetul, cărarea pe care o făcuse în trecerea ei printre flori dispărea de la sine. În locul florilor pe care le nimicise răsăreau altele, micuţe, dar zdravene şi nevătămate. Şi creşteau. Nu reuşea să înţeleagă cum era posibil un astfel de proces. Prin electrosedimentare? Moleculele de sulf erau cumva extrase din sol, printr-un fel de activitate pseudocapilară? Sau poate că florile erau capabile să absoarbă ionii de sulf din atmosfera aproape inexistentă a lui Io?

Ieri toate aceste posibilităţi i-ar fi stîrnit curiozitatea. Acum însă nu mai era în stare să se minuneze. În plus, toate instrumentele îi rămăseseră în vehicolul distrus. Cu excepţia echipamentului electronic încorporat în costumul spaţial – strict necesar şi oricum limitat – , nu îşi luase cu ea nici un aparat de măsură. Nu se avea decît pe sine, sania, rezervele de aer şi cadavrul Julietei Burton.

„Futu-i, futu-i, futu-i” murmură ea. Pe de o parte era periculos să rămînă în locul ăsta. Pe de altă parte trecuseră aproape douăzeci de ore de cînd nu mai dormise şi acum cădea din picioare. Era epuizată. Obosită, îngrozitor de obosită.

„O, somn! E-un lucru minunat. Iubit de lumea-ntreagă. Coleridge.”

Lucru care numai Dumnezeu ştie cît îi părea de tentant. Însă cifrele impuneau clar: să nu doarmă. Cu cîteva mişcări abile din bărbie, Martha reuşi să treacă de sistemele de siguranţă ale costumului şi accesă trusa medicală. La o comandă, trusa automată eliberă o doză de metanfetamină, care ţîşni pe cateterul pentru droguri/vitamine. În ţeasta ei se produse o explozie bruscă de luciditate, iar inima începu să-i bată asemeni unui ciocan pneumatic. Aşa! S-a făcut. Acum era plină de energie. Respiră adînc. Pas întins. La drum.

Cei răi nu cunosc odihna. Martha avea treburi de rezolvat. Lăsă repede în urmă cîmpul cu flori. La revedere, ţară a lui Oz.

Se întuneca. Se lumina. Orele alunecau una după alta. Femeia trecu printr-o grădină cu sculpturi neclare şi sumbre. Pe întreg cuprinsul cîmpiei arse de lavă erau răspîndiţi nenumăraţi piloni vulcanici (care erau a doua lor mare descoperire, fiindcă pe Pămînt nu exista nimic asemănător), amintind de nişte statui singuratice de Lipschitz. Pilonii erau cu toţii rotunjiţi şi îndesaţi şi, prin înfăţişarea lor, aminteau de magma răcită cu rapiditate. Martha îşi aminti că Juliet murise şi plînse tăcută vreo cîteva minute. 

Încă bocind, trecu printre misterioasele forme de piatră. Din cauza vitezei cu care mergea, avea impresia că acestea se răsucesc şi se mişcă din loc. Parcă ar fi dansat. I se părea că seamănă cu nişte femei cu figuri tragice, luate din Bacchanalia sau… nu, nu, de fapt piesa la care se gîndea era Nevestele Troiene. Nenorocite. Pline de teamă. Singure, asemeni nevestei lui Lot.

Pămîntul din jur era iluminat difuz, din pricina zăpezii din dioxid de sulf. La atingerea bocancilor ei zăpada se evapora, se transforma într-o ceaţă albicioasă şi se împrăştia frenetic, iar după fiecare pas al femeii aburul dispărea pentru ca la următorul pas să se înalţe din nou. În felul acesta  atmosfera devenea şi mai înfiorătoare.

Clic.

„Io are un miez metalic în compoziţia căruia predomină fierul şi sulfatul de fier. Satelitul este învelit parţial într-o manta din stînci topite. După aceea vine învelişul exterior.”

„Încă mai eşti aici?”

„Încerc. Să comunic.”

„Ţine-ţi gura!”

Se căţără pînă pe creastă. În faţa ei se întindeau cîmpurile netede şi ondulate. Îi aminteau de Lună, de regiunea care făcea trecerea între Mare Serenitatis şi poalele munţilor Caucaz, acolo unde făcuse cursul de pregătire la suprafaţă. Numai că aici nu existau cratere de impact. Io nu avea cratere de impact. Era corpul solid cel mai puţin ciuruit de cratere din întregul sistem solar. Toată activitatea vulcanică de aici făcea ca la fiecare mileniu sau aproape să se depună un nou strat de materie, gros de un metru. Blestematul ăsta de satelit era reasfaltat în mod constant.

Mintea i-o lua razna. Martha îşi verifică aparatura şi murmură: ”Hai să ne ocupăm de asta pe drum.”

Nu-i răspunse nimeni.

Urma să se crape de ziuă, dar cînd? Ce-ar fi să se gîndească la asta? „Anul” lui Io, adică timpul în care satelitul face o rotaţie în jurul lui Jupiter,  avea în jur de patruzeci şi două de ore şi cinsprezece minute. Ea mergea de şapte ore. În tot timpul acesta Io trebuie să se fi deplasat pe oribită aproximativ şaizeci de grade. Aşadar zorile urmau să se ivească în curînd. Asta va face ca nimbul lui Dedalus să devină mai neclar, dar – cu graficele de pe vizorul căştii – nu avea de ce să-şi facă griji. Martha îşi răsuci gîtul spre stînga şi spre dreapta, ca să se asigure că Dedalus şi Jupiter încă erau acolo unde trebuiau să fie, apoi îşi continuă drumul. 

Te tîrăşti, te tîrăşti, te tîrăşti. Îţi vine să afişezi harta pe vizorul căştii din cinci în cinci minute, dar încerci să te abţii. Rezistă cît de mult poţi, încă o oră, în ordine, ai făcut bine, şi acum încă două mile. Nu-i prea rău.

Soarele se înalţă pe cer. Peste o oră şi jumătate se va face de prînz. Asta însemna… ei, de fapt nu prea mai însemna mare lucru. 

O stîncă, drept în faţă. Probabil un silicat. Era un bolovan solitar, înalt de vreo şase metri, adus aici de cine ştie ce forţe şi aşteptînd cine ştie cîte mii de ani ca ea să vină pînă acolo şi să-şi caute un loc unde să se odihnească. Femeia găsi într-adevăr un loc neted de care se putea sprijini, răsuflă din greu şi se aşeză să mai răsufle puţin. Să mediteze. Şi să-şi verifice rezervele de aer. Mai avea patru ore pînă cînd trebuia să o schimbe din nou pe cea de la costum. Asta însemna că-i mai rămîneau două recipiente. De acum mai avea la dispoziţie mai puţin de douăzeci şi patru de ore. Un fleac. Totuşi era posibil să fie puţin strîmtorată cu oxigenul pe la sfîrşitul drumului. Trebuia să aibă grijă ca nu cumva să adoarmă.

Of, cum o mai durea corpul!

O durea aproape la fel ca şi la Jocurile Olimpice din ‘48, cînd cîştigase bronzul la proba feminină de maraton. Sau ca la internaţionalele din Kenya, cînd venise tare din urmă şi ieşise a doua, la egalitate. Aşa fusese toată viaţa ei. Întotdeauna pe locul al treilea, luptîndu-se să fie a doua. Întotdeauna în echipaj şi din cînd în cînd, poate, în echipa de explorare la sol, dar niciodată comandant. Niciodată şefa clasei. Nu cucerise niciodată culmea. Voia să fie o dată – măcar o dată! – Neil Armstrong.

Ilustrație: Netflix

Clic.

„Semn marmorat al minţii, veşnic, singur / Călătorind prin stranii mări de gînduri. Wordsworth.”

„Cum?” 

„Magnetosfera lui Jupiter este cea mai mare formaţiune din sistemul solar. Dacă ochiul uman ar putea s-o vadă, i-ar apărea pe cer de două ori şi jumătate mai mare decît apare soarele.”

„Ştiu asta” spuse Martha, enervîndu-se fără motiv.

„Să citezi e. Uşor. Să vorbeşti. Nu.”

„Atunci nu vorbi!”

„Încerc. Să comunic!”

Femeia dădu din umeri: „Atunci dă-i bătaie. Comunică.”

Tăcere. Apoi: „Cu ce. Seamănă. Asta?”

„Cu ce seamănă ce?”

„Io este un satelit bogat în sulf, cu un miez de fier, şi este plasat pe o orbită circulară în jurul lui Jupiter. Cu ce seamănă. Asta? Forţele de atracţie de pe Jupiter şi de pe Ganimede trag şi turtesc satelitul ăsta suficient de puternic pentru a topi Tartarul, oceanul său subteran de sulf. Tartarul îşi evacuează surplusul de energie prin vulcanii cu sulf şi dioxid de sulf. Cu ce. Seamănă asta? Miezul metalic al lui Io generează un cîmp magnetic care perforează magnetosfera lui Jupiter, creînd o gaură şi în acelaşi timp un fel de canal prin care circulă un flux de ioni cu energie mare. Canalul acesta leagă cei doi poli ai satelitului cu polii nordic şi sudic ai lui Jupiter. Cu. Ce seamănă asta? Io atrage şi absoarbe toţi electronii pînă la ordinul a milioane de volţi. Vulcanii săi elimină în exterior dioxid de sulf, cîmpul său magnetic descompune un procentaj din dioxidul evacuat în ioni de sulf şi de oxigen, iar ionii aceştia sunt pompaţi în gaura creată în magnetosferă, creînd un cîmp de rotaţie numit în mod obişnuit  torul lui Io. Cu ce seamănă asta? Tor. Canal de flux. Magnetosferă. Vulcani. Ioni de sulf. Ocean topit. Încălzire provocată de flux. Orbită circulară. Cu ce seamănă toate astea?”

Împotriva voinţei sale, Martha se trezi mai întîi că ascultă, apoi că devine curioasă şi în cele din urmă îşi dădu seama că era interesată. Ceea ce auzea semăna cu o criptogramă sau cu o ghicitoare. Problema avea un răspuns corect. Juliet sau Hols l-ar fi descoperit imediat. Martha trebuia să se mai gîndească.

Pe frecvenţa de emisie a radioului se auzea un zumzăit slab. Un bîzîit răbdător, în aşteptare.

În cele din urmă femeia rosti, pe un ton prudent: „Seamănă cu o maşină.”

„Da. Da. Da. Maşină. Da. Eu maşină. Eu maşină. Eu maşină. Da. Da. Maşină. Da.”

„Stai puţin. Vrei să spui că Io e o maşinărie? Că tu eşti o maşină? Că tu eşti Io?”

„Sulful este triboelectric. Sania se încarcă de energie. Creierul Julietei Burton este intact. Limbajul înseamnă informaţii. Radioul este mediul de transmisie. Eu maşină.”

„Nu te cred.”

Tragi, te tîrăşti, tragi, te tîrăşti. Lumea nu se împiedică în ciudăţenii. Chiar dacă Martha o luase razna aşa de rău încît era în stare să creadă că Io era vie, că satelitul era de fapt o maşinărie care conversa cu ea, asta nu însemna că se putea opri din mers. Căci avea legăminte pe care să le ţină şi multă cale pînă la ceasul de hodină. Şi, fiindcă veni vorba de hodină, era vremea să-şi mai tragă o înviorare rapidă -numai un sfert de doză- pentru accelerarea mersului.

Uau! Acum să-i dăm bătaie!

CITEȘTE ȘI: „Molima Generozității”, de David Brin

Pe drum femeia continua să dialogheze cu halucinaţia ei, cu fantasma sau ce-o fi fost vocea însoţitoare. De altfel se plictisea destul de tare.

Se plictisea, dar era şi puţin înspăimîntată. Puţin de tot.

Aşa că întrebă: „Dacă eşti o maşină, care este rolul tău? Cu ce scop ai fost făcută?”

„Să te cunosc. Să te iubesc. Şi să te slujesc.”

Martha clipi nedumerită. Apoi pufni în rîs, aducîndu-şi aminte de Juliet, care o pisa cu amintiri nesfîrşite din perioada educaţiei catolice primite în copilărie. Ceea ce auzise adineauri era o parafrază a răspunsului la prima întrebare din vechiul catehism din Baltimore: Cu ce scop l-a creat Dumnezeu pe om? „Dacă o să te ascult în continuare, o să ajung să mă îmbolnăvesc de mania grandorii.”

„Tu eşti. Creatoarea. Maşinii.”

„Nu eu.”

O vreme înaintă fără să mai scoată vreo vorbă. Apoi, din cauză că tăcerea începea s-o apese din nou, rosti „Şi cînd se presupune că te-am creat?”

„Au trecut nenumărate milioane de ere. Pînă la crearea omului. Alfred, Lord Tennyson.”

„În cazul ăsta n-am fost eu aceea. Eu n-am decît douăzeci şi şapte de ani. E clar că te gîndeşti la cu totul altcineva.”

„Era viaţă. Organică. Inteligentă. Mobilă. Tu eşti. Organică. Inteligentă. Mobilă.”

Martha zări în depărtare o siluetă în mişcare şi privi îndelung, înmărmurită. Era un cal. De un alb palid, fantomatic, galopa fără zgomot de-a lungul cîmpurilor, iar coada şi coama îi fluturau în vînt.

Închise ochii, strîngînd cu putere din pleoape şi scuturînd din cap. Cînd îi deschise din nou, calul dispăruse. O halucinaţie. Aşa cum era şi vocea lui Juliet/Io. Cu cîteva clipe mai înainte se gîndise să comande încă o doză de amfetamină, dar acum decise că ar fi făcut mai bine s-o amîne cît putea mai mult. 

Totuşi era o chestie jalnică. Să amplifice amintirea Julietei pînă la dimensiunile lui Io. Freud ar fi avut cîte ceva de zis despre asta. I-ar fi spus că îşi supraevalua prietena, ajungînd să îi confere statutul unui zeu, şi asta doar pentru a se justifica, fiindcă niciodată nu fusese capabilă să concureze de la egal la egal cu Juliet Burton şi să o învingă. I-ar mai fi spus şi că nu se putea împăca cu ideea că unii oameni erau pur şi simplu mai buni decît ea.

Tragi, te tîrăşti, tragi, te tîrăşti. 

Bine, aşa era, e-adevărat, avea o problemă cu ego-ul. Era o javră egocentrică şi excesiv de ambiţioasă. Şi ce-i cu asta? Aşa ajunsese pînă aici, în timp ce o atitudine mai cumpănită ar fi condamnat-o să înţepenească în mahalalele periferice din Levittown. Să se descurce cu o cameră de opt pe zece, cu baie comună, şi cu o slujbă de asistentă la un stomatolog. Salată vegetariană la fiecare cină, iar duminica friptură de iepure. Să le ia dracu’! Ea trăia şi Juliet murise; conform oricăror standarde raţionale, ea ieşise învingătoare.  

„Mă. Asculţi?”

„Nu, nu chiar.”

Ajunsese din nou pe o culme. Şi încremeni acolo. Sub ea se vedea o întindere întunecată de sulf topit. Neagră şi mare, se întindea de-a lungul cîmpiilor brăzdate cu portocaliu. Un lac. Instrumentele din cască efectuară o evaluare termografică din care reieşea că temperaturile oscilau de la minus 230 F, cît era la picioarele ei, pînă la 65 F, la capătul scurgerii de lavă. Dulce şi parfumat. Bineînţeles că în realitate sulful topit avea temperaturi mai ridicate decît cele din jur.

Şi se întindea, fără viaţă, la picioarele ei.

Lacul fusese denumit Styx.

Martha pierdu jumătate de oră bombănind şi studiind hărţile sale topo. Încerca să priceapă cum de se abătuse atît de mult din drum. Nu că n-ar fi fost evident. Toate obstacolele pe care le ocolise. Micile greşeli de calcul pe care le făcuse şi care se adunaseră. Tendinţa de a favoriza unul din picioare şi de a-l defavoriza pe celălalt. Lucrurile fuseseră nesigure încă de la început, fiindcă încercase să traverseze teritoriul acela pe baza unor calcule exacte. 

În sfîrşit, era totuşi clar. Iat-o aici. Pe ţărmul lacului Styx. La urma urmei nu deviase prea mult de la traseu. Una peste alta, probabil erau vreo trei mile.

O cuprinse disperarea.

Numiseră astfel lacul atunci cînd dăduseră primul tur prin sistemul galilean, făcînd ceea ce în limbajul specialiştilor se numea „turul de recunoaştere”. Lacul era una din cele mai mari forme de relief pe care le observaseră şi care nu se aflau încă pe nici una din hărţile făcute de sateliţii spaţiali sau de observatorii de pe Pămînt. Părerea lui Hols fusese că putea fi vorba despre un fenomen recent, un lac care ajunsese la dimensiunea actuală abia în ultimii zece ani sau cam aşa ceva. Juliet credea că ar fi fost interesant să verifice. Iar Marthei nu-i păsa, atîta timp cît nu o lăsau deoparte. Aşa că lacul fusese inclus în itinerariu.

Martha lăsase să se vadă foarte clar că voia să fie în prima echipă de explorare şi că se temea îngrozitor să nu fie dată la o parte, aşa încît atunci cînd propusese să tragă la sorţi cine să rămînă pe navă atît Juliet, cît şi Hols, izbucniseră în rîs. Hols spusese, mărinimos: „O să fac eu pe mama pentru prima coborîre pe sol. Burton o să facă asta cînd ajungem la Ganimede, iar tu pentru Europa. Vi se pare corect?” Apoi îi trecuse mîna prin păr, ciufulind-o.

Martha se simţise extrem de uşurată şi de recunoscătoare, dar în acelaşi timp îngrozitor de umilită. Iar acum — ironia sorţii — se părea că Hols, care nu s-ar fi abătut niciodată de la traseu atît de mult încît să coboare pe malul greşit al Styxului, nu va mai ajunge nici măcar să atingă solul. Nu în expediţia asta.

„Cîtă prostie, Doamne, cîtă prostie!” bombăni Martha, deşi nu ştia dacă se referea la Juliet, la Hols sau la ea însăşi. Lacul Styx avea forma unei potcoave de cal şi era lung de douăsprezece mile. Iar ea se oprise exact în partea interioară a copitei.

Nu avea nici o şansă să pornească înapoi pe acelaşi drum pe care venise, să ocolească lacul şi să ajungă la navetă. Pînă atunci şi-ar fi consumat toată rezerva de aer. Lacul era destul de dens şi ar fi îndrăznit să-l traverseze înot, dacă n-ar fi fost vîscozitatea sulfului, care i-ar fi înfundat sistemele de încălzire şi i-ar fi cauterizat costumul cît ai clipi din ochi. Mai era şi temperatura ridicată a lichidului. Şi toţi curenţii de adîncime sau de suprafaţă pe care putea să-i aibă Styxul. După cum stăteau lucrurile, ar fi avut parte de un fel de înec în melasă. Un înec lent şi cleios.

Se lăsă jos şi începu să plîngă.

După cîtva timp începu să-şi adune curaj pentru a găsi supapele de închidere ale rezervorului de aer. Rezervorul avea o siguranţă, dar cei obişnuiţi cu şmecheriile ştiau din capul locului că, dacă ţineai siguranţa în jos cu degetul mare şi trăgeai brusc de supapă, tot angrenajul se desfăcea, iar costumul se golea de aer în mai puţin de o secundă. Gestul era atît de specific profesiei încît astronauţii boboci îl mimau ori de cîte ori partenerul lor spunea ceva cu totul idiot. I se zicea bobîrnacul sinucigaş.

Existau şi morţi mult mai rele.

„Construiesc. Pod. Sînt destul de. Stăpînă pe. Procesele fizice. Ca să construiesc. Pod.”

„Mda, bine. Frumos din partea ta, construieşte podul” rosti Martha, absentă. Dacă nu eşti în stare să fii politicoasă nici cu propriile tale halucinaţii… Dar nu se mai obosi să-şi încheie cugetarea. Tot felul de mici creaturi tîrîtoare i se strecurau pe suprafaţa pielii. Cel mai bun lucru pe care putea să-l facă era să nu le bage în seamă. 

„Aşteaptă. Aici. Linişteşte-te. Puţin.”

Femeia nu răspunse nimic şi se aşeză, dar nu se linişti. Încercă să-şi facă puţin curaj, să-şi adune forţele. Se gîndi la toate şi la nimic anume. Îşi strînse genunchii şi începu să se balanseze înainte şi înapoi.

În cele din urmă, fără să-şi dea seama, aţipi.

„Scoală. Sus. Scoală. Sus. Scoală. Sus.”

„Mmm?”

Martha se strădui să-şi revină. În faţa ei, pe suprafaţa lacului, se petrecea ceva. Procesele fizice fuseseră puse la treabă. Lucrurile se mişcau.

În timp ce ea privea, crusta albicioasă de la marginea întunecatului Styx începu să se umfle şi să se extindă, împroşcînd cu cristale în exterior. Era dantelată ca un fulg de zăpadă. Lucioasă ca gheaţa. Întinzîndu-se tot mai mult deasupra topiturii întunecate. Transformîndu-se încet într-un pod alb şi îngust, ce se întindea de la ea pînă pe malul îndepărtat de dincolo. 

„Trebuie. Să aştepţi.” spuse Io. „Zece minute şi. Poţi. Să treci podul. Fără probleme.”

„’Tu-i mama mă-sii!” murmură Martha. „Nu sînt nebună.”

Mută de uimire, traversă podul pe care Io îl iscase ca prin farmec peste lacul întunecat. O dată sau de două ori simţi că suprafaţa acestuia se înmoaie sub pasul ei, dar de ţinut ţinea fără probleme. 

Era o experienţă înălţătoare. Ca şi cum te-ai întoarce din morţi.

În partea îndepărtată a Styxului cîmpiile pîrjolite de lavă se întindeau lin în orizontul îndepărtat. Tînăra se holbă îndelung la o altă coastă lungă şi acoperită cu flori de cristal. Două într-o zi. Care era probabilitatea să întîlnească iarăşi aşa ceva?

Îşi croi cu greu drum spre culme, iar în timpul urcuşului florile atinse de bocancii ei explodau instantaneu. Pe culme locul lor era iarăşi luat de un strat compact de sulf. Privind în urmă, femeia observă cum cărarea pe care şi-o croise prin mijlocul florilor începe să dispară. Rămase în picioare mai multă vreme, dînd drumul la căldură. În jurul ei, într-un cerc tot mai larg, cristalele se fărîmiţau fără zgomot.

În acel moment o cuprinse o dorinţă îngrozitoare. Era timpul să se învioreze. Şase ţăcănituri rapide îi aduseră un mesaj pe vizorul căştii: Atenţie! Folosirea regulată a acestui medicament în dozele de pînă acum poate provoca paranoia, psihoze, halucinaţii, dereglări ale percepţiei, uşoare manii, precum şi dereglarea discernămîntului.

La dracu’ cu pălăvrăgeala asta! Martha îşi mai administră o doză.

Trecură cîteva secunde. După care… hopaa! Se simţi din nou uşoară şi plină de energie. Ar fi fost bine să-şi verifice nivelul rezervei de aer. Doamne, dar nu arăta prea bine. Simţi nevoia să chicotească. 

Asta era de-a dreptul înfricoşător.

Nimic n-ar fi putut s-o trezească mai repede la realitate decît rîsul acela subţire, de drogată. O îngrozi. Viaţa îi depindea de capacitatea sa de a rezista. Trebuia să ia în continuare anfetamina ca să-şi poată continua drumul, însă cît era drogată trebuia neapărat să şi meargă mai departe. Nu avea voie să lase drogul s-o conducă. Să se concentreze! Venise vremea să treacă la ultima rezervă de aer. Cea a Julietei. „Mi-a mai rămas oxigen pentru opt ore. Şi mai am de mers încă douăsprezece mile. Pot s-o fac!” îşi zise ea, înverşunată. „O s-o fac chiar acum.”

Măcar dacă n-ar fi mîncat-o pielea aşa de tare. Măcar dacă n-ar simţi furnicături prin creier. Sau dacă ţeasta ei nu s-ar fi apucat să se umfle fără încetare, din toate părţile.

Tragi, te tîrăşti, tragi, te tîrăşti. Prin beznele nopţii. Problema cu munca mecanică era că îţi lăsa timp să meditezi. Dacă ai timp să meditezi atunci cînd te grăbeşti, înseamnă că ai timp să meditezi şi la calitatea propriilor tale gînduri.

I se spusese că oamenii nu visează în timp real. Întreg visul trece prin minte într-un fulger scurt, atunci cînd eşti pe cale să te trezeşti, şi în acel moment creierul face extrapolaţii, creînd un vis complex şi absolut unitar. Ai senzaţia că visezi de ore întregi. Însă n-ai trăit decît o fracţiune de secundă de irealitate intensă.

Poate că aşa ceva se întîmpla şi acum.

Avea o treabă de dus la bun sfîrşit. Trebuia să-şi păstreze mintea limpede. Era important să ajungă înapoi la navetă. Trebuia ca oamenii să afle. Nu mai sîntem singuri. La dracu’, tocmai făcuse cea mai mare descoperire de la inventarea focului pînă azi.

Ori, dacă nu, atunci înnebunise atît de tare încît halucina că Io era o gigantică maşină extraterestră. Înnebunise într-un aşa hal încît se pierduse printre circumvoluţiunile propriului ei creier.

Iar ăsta era un alt lucru înfiorător. Îşi dori nici să nu se fi gîndit la aşa ceva. În copilărie fusese o singuratică. Îşi făcea cu mare greutate prieteni. Nu era şi nici nu fusese niciodată prietenul de suflet al cuiva. Jumătate din anii copilăriei şi-i petrecuse înfundîndu-se printre cărţi. Ideea solipsismului o îngrozea: trăise prea multă vreme sub ameninţarea asta. Aşadar trebuia să stabilească dacă vocea care se pretindea a lui Io avea o realitate obiectivă, exterioară ei. Pentru Martha faptul avea o importanţă vitală.

Da, dar cum putea să verifice?

Io spusese că sulful este triboelectric. Sugerase că, într-un fel, asta implica un fenomen electric. Dacă lucrurile stăteau aşa, atunci puteau fi demonstrate experimental.

Martha ceru să-i fie afişate în cască sarcinile electrice din cîmpurile de sulf. Apoi comută detectorul la sensibilitatea maximă.

Pămîntul ce se întindea înaintea ochilor ei licări o dată, apoi se aprinse în culori de basm. Lumină! Oceane de lumini palide se suprapuneau peste alte lumini, schimbîndu-şi permanent nuanţele, de la roz palid pînă la albastru boreal, împletindu-se în straturi nenumărate, labirintice, şi pulsînd toate laolaltă în inima bolovănişului de sulf. Părea a fi desenul unei minţi ale cărei gînduri erau vizualizate. Amintea şi de ceva din lumile imaginare de pe DisneyVirtual, dar în nici un caz de vreunul din canalele cu frumuseţile naturii, ci evident de ceva artificial, ca DV-3.

„Al dracului!” bolborosi tînăra. Exact sub nasul ei. Şi ea nici n-avusese habar de aşa ceva.

Linii lucitoare traversau aripile întreţesute ale cîmpurilor de forţe electromagnetice din subteran. Semănau foarte bine cu circuitele electronice. Împînzeau întinderile lui Io în toate direcţiile, combinîndu-se şi apoi convergînd nu înspre ea, ci într-un punct nodal care era sania. Cadavrul Julietei era străluminat ca un neon. Capul acesteia, împachetat în zăpadă sulfurică, clipea intermitent şi străfulgera de lumini, însă atît de repede încît sclipea ca soarele.

Sulful e triboelectric. Asta însemna că, dacă îl frecai, crea un cîmp de sarcină.

De cîte ore tîra după ea sania cu trupul Julietei, frecînd-o de suprafaţa sulfuroasă a lui Io? În tot timpul ăsta se putuse crea un cîmp de sarcină al naibii de puternic.

Bun, e-n ordine. Ceea ce vedea se explica printr-un proces fizic. Presupunînd că Io era într-adevăr o maşină, un mecanism triboelectric extraterestru de dimensiunile Lunii planetei noastre, un mecanism construit cu nenumărate ere în urmă în cine ştie ce scop şi de către cine ştie ce monştri cu puteri divine, atunci e clar că maşinăria asta ar fi fost în stare să comunice cu ea. Se pot face o grămadă de lucruri cu ajutorul electricităţii.

O reţea asemănătoare de „circuite” – ce-i drept mai puţine, mai mici şi mai slabe – se întindeau şi în jurul Marthei. Privind în jos, la picioare, ea observă că, ori de cîte ori ridica o talpă de pe sol, contactul se tăia şi liniile de forţă se întrerupeau. Atunci cînd punea din nou talpa pe sol se năşteau alte linii asemănătoare. Contactul pe care îl reuşea, oricît de slab ar fi fost el, era oricum întrerupt în mod constant. În schimb sania în care se afla Juliet rămînea în contact permanent cu suprafaţa sulfuroasă a satelitului lui Jupiter. Gaura aceea din ţeasta Julietei Burton putea constitui şi ea o cale de legătură directă cu creierul ei. Mai ales că o împachetase în dioxid de sulf solid. Bun conducător de electricitate şi răcit la maximum. Îi uşurase sarcina lui Io.

Reveni la culoarea dinainte a peisajului, cea reală, dar la o intensitate mărită. Spaţiul DV-3 SFX se făcu nevăzut.

Dacă accepta, ca ipoteză de lucru, faptul că vocea era cel mai probabil reală şi nu un fenomen psihologic, că Io era capabilă să comunice cu ea, că acest satelit era de fapt o maşină şi că fusese construită…

Ei bine, în cazul ăsta cine o construise?

Clic.

„Io? Mă asculţi?”

„Blînd, în auzul ascuţit al nopţii. Vin armonii de cînt din Paradis. Edmund Hamilton Sears.”

„Mda, e minunat, e fantastic. Dar ia ascultă, ar mai fi ceva ce-aş vrea să ştiu: cine e creatorul tău?”

„Tu. Eşti.”

Martha întrebă şireată: „Aşadar eu te-am făcut, nu?”

„Da.”

„Şi cum arăt eu atunci cînd sînt la mine acasă?”

„Oricum. Vrei. Tu.”

„Ce respir? Oxigen? Metan? Am antene? Tentacule? Aripi? Cîte picioare am? Cîţi ochi? Cîte capete?”

„Dacă. Vrei tu. Oricîţi. Oricîte.”

„Cîte fiinţe asemenea mie există?”

„Una.” Apoi, după o pauză: „Acum.”

„Am mai fost aici şi altădată, aşa-i? Oameni la fel ca mine. Forme de viaţă inteligente, care se deplasau. Apoi m-am dus. Cît a trecut de cînd am plecat?”

Tăcere. „Cît a trecut…?” începu iar femeia.

„Mult timp. Singură. Atît de. Mult timp.”

Tragi, te tîrăşti. Tragi, te tîrăşti. Tragi, te tîrăşti. De cîte sute de ani tot mergea? Părea că trecuse extrem de mult timp. Venise iar noaptea. Avea senzaţia că braţele stăteau să-i cadă din încheieturile lor. 

Adevărul e că ar fi trebuit s-o părăsească pe Juliet în drum. Juliet nu spusese niciodată nimic care să-i sugereze Marthei că i-ar păsa într-un fel sau altul de felul în care va sfîrşi sau de locul în care o să-i zacă trupul neînsufleţit. Probabil că o înmormîntare pe Io i s-ar fi părut o chestie al naibii de interesantă. Însă Martha nu făcea asta pentru tovarăşa ei. O făcea pentru ea însăşi. Ca să-şi dovedească sieşi că nu era întru totul egoistă. Că simţea şi ea ceva pentru cei din jur. Că era împinsă de la spate de ceva mai mult decît dorinţa de succes şi de glorie.

Fapt care, în sine, bineînţeles că era o dovadă de egoism. Dorinţa de a fi recunoscută drept altruistă. N-avea nici o şansă. Chiar dacă s-ar fi bătut singură în cuie pe o blestemată de cruce, tot n-ar fi dovedit altceva decît egoismul său înnăscut.

„Io, mai eşti aici?”

Clic.

„Eu. Ascult.” 

„Spune-mi mai multe despre puterea asta a ta de a controla procesele fizice. Cît de mare e ea? Ai putea să mă duci pînă la navetă mai repede decît merg eu acum? Poţi să aduci naveta aici? Poţi să mă transporţi înapoi pe nava de pe orbită? Poţi să mă aprovizionezi cu mai mult oxigen?”

„Ou sterp, eu mă întind. Întreagă. Pe o întreagă lume ce n-o pot atinge. Plath.”

„În cazul ăsta nu eşti de prea mare ajutor, nu-i aşa?”

Nu mai auzi nici un răspuns. Nici nu se aştepta să audă. Şi nici nu avea nevoie de el. Verifică hărţile şi îşi dădu seama că s-a apropiat de navetă cu încă opt mile. Putea deja să o vadă, undeva sub fotomultiplicatorii căştii, ca pe o sclipire palidă pe linia orizontului. Minunat lucru, fotomultiplicatorii ăştia! În zona în care se afla, soarele dădea cam tot atîta lumină cîtă dădea şi o lună plină pe Pămînt. Iar lumina lui Jupiter era şi mai slabă. Totuşi, numai ce reglase amplitudinea luminii şi iată că putea deja să vadă declanşatorul ecluzei aşteptînd atingerea recunoscătoare a mîinii ei înmănuşate. 

Te tîrăşti, tragi, te tîrăşti. Martha făcu şi refăcu şi rerefăcu în minte acelaşi calcul. Mai avea trei mile de mers şi destul oxigen ca să-i ajungă încă atîtea ore. Iar naveta avea propria sa rezervă de aer. O să reuşească.

Poate că totuşi nu era o ratată absolută, aşa cum crezuse dintotdeauna. Poate că, în cele din urmă, exista o şansă şi pentru ea.

Clic.

„Ţine-te. Bine.”

„De ce?”

Terenul se înălţă brusc, fugindu-i de sub picioare, şi femeia se prăbuşi la pămînt.

Cînd cutremurul se opri, Martha se ridică din nou, cu picioarele tremurîndu-i. Tot ţinutul din faţa ei era răsturnat cu dosul în sus, ca şi cum o divinitate nepăsătoare ar fi ridicat cîmpul la vreun metru înălţime şi apoi l-ar fi scăpat jos. Sclipirea argintie a navetei dispăruse de pe linia orizontului. Reglînd la maximum vizibilitatea căştii, tînăra reuşi să distingă un picior metalic contorsionat care se înălţa dintre sfărîmăturile solului.

Era conştientă de rezistenţa reală a fiecărui şurub de pe navetă şi cunoştea punctul slab al fiecărei suduri făcute. Ştia cu precizie cît de fragil era aparatul de zbor. Şi înţelese că acea maşinărie nu va mai zbura niciodată.

Înţepeni aşa, în picioare. Fără să clipească. Fără să vadă. Fără să simtă nimic. Absolut nimic.

În cele din urmă reuşi să îşi revină atît cît să poată judeca. Poate că venise vremea să accepte adevărul: nu crezuse niciodată că va izbîndi. Nu o crezuse cu adevărat. Nu Martha Kivelsen. Toată viaţa fusese o ratată. Uneori, aşa cum se întîmplase atunci cînd reuşise să obţină un loc în expediţie, pierdea cu un scor mai bun decît de obicei. Dar nu obţinuse niciodată nimic din ceea ce îşi dorise.

Oare de ce? se miră ea. Cînd îşi dorise ea ceva rău, ceva imoral? Dacă e să recunoaştem adevărul adevărat, tot ceea ce îşi dorise vreodată era să-i tragă un şut în cur lui Dumnezeu ca să-i atragă atenţia asupra ei. Să ajungă mare sculă. Să fie cea mai mare şi mai tare sculă din tot universul. Ce era aşa de exagerat în asta?

Iar acum urma să sfîrşească în chip de notă de subsol în analele expansiunii omenirii în spaţiul cosmic. O poveste tristă şi uşor moralizatoare pe care mamele-astronaut o vor spune în nopţile reci de iarnă copiilor astronauţi pe care-i vor avea. Poate că Juliet ar fi reuşit să ajungă înapoi la navetă. Poate şi Hols. Dar nu ea. Ei nu-i era sortit să reuşească.

Clic.

„Io este corpul ceresc cu cea mai puternică activitate vulcanică din întreg sistemul solar.”

„‘Tu-ţi javra mă-tii! De ce nu m-ai prevenit?”

„Nu. Am. Ştiut.”

Acum sentimentele năvăleau din nou peste ea cu toată puterea. O copleşeau. Îi venea să fugă, să strige şi să spargă, să distrugă ceva. Numai că nu-i cădea sub ochi nici un lucru care să nu fi fost deja distrus. „Minte de rahat!” ţipă ea. „Maşinărie idioată! La ce eşti bună? Hai, zi-mi, la ce dracu’ te pricepi tu?”

„Îţi pot da. Viaţă veşnică. Comuniune a sufletelor. Puteri nelimitate. Îi pot oferi Julietei. Acelaşi lucru.”

„Hî?”

„După prima moarte. Nu mai este alta. Dylan Thomas.”

„Ce vrei să spui cu asta?”

Tăcere.

„Să te ia dracu’, maşină împuţită! Ce tot încerci să-mi spui?”

Atunci diavolul L-a dus pe Iisus pînă sus, în sfînta cetate, şi L-a urcat pe cea mai înaltă stîncă a templului şi I-a zis: „Dacă Tu eşti cu adevărat Fiul lui Dumnezeu, aruncă-Te jos, căci scris este: Îngerilor Săi va porunci pentru Tine şi ei Te vor ridica pe mîini.”

Nu numai Juliet era în stare să citeze din evanghelie. Nu trebuia neapărat să fii catolic, cum fusese ea. La fel de bine o puteau face şi presbiterienii.

Martha nu ştia precis ce nume să dea acestui fenomen. Un fenomen vulcanic de un fel anume. Nu era extraordinar de mare. Poate că avea vreo douăzeci de metri în diametru şi nu era cu mult mai înalt. Hai să-i zică pur şi simplu crater şi gata. Stătea şi tremura exact la gura acestuia. Pe fund se vedea o mlaştină întunecată, de sulf topit, exact aşa cum i se spusese. Era de presupus că străfundurile negre ale mlaştinii ajungeau pînă jos, în Tartar. 

Şi capul o durea atît de rău…

Io susţinea – cel puţin aşa îi spusese – că, dacă femeia s-ar arunca acolo, ea ar putea s-o absoarbă, să îi copieze structura neurală şi astfel să o readucă la viaţă. Un gen diferit de viaţă, dar totuşi viaţă. „Arunc-o înăuntru pe Juliet”, îi sugerase maşina. „Aruncă-te şi tu. Configuraţia fizică se va. Distruge. Configuraţia neurală se va. Păstra. Poate.”

„Poate?”

„Juliet avea cunoştinţe limitate. De biologie. Înţelegerea funcţiilor neurale poate fi. Una fragmentară.”

„Încîntător.”

„Sau. Poate că nu.”

„M-am prins.”

Din fundul craterului radia căldură. Chiar aşa cum era acum, protejată şi apărată de sistemele HVAC ale costumului, pămînteanca tot putea să simtă diferenţa de temperatură. În spate era evident mai rece, iar în faţă… Era ca şi cum ar fi stat în faţa unui foc, într-o noapte foarte friguroasă.

Discutaseră – deşi poate că „negociaseră” ar fi un cuvînt mai potrivit – vreme îndelungată. În cele din urmă Martha spuse: „Pricepi alfabetul Morse? Pricepi regulile de ortografie?”

„Tot ceea ce Juliet. Înţelegea. Este. Înţeles.” 

„Zi-mi da sau nu, fir-ar al dracului!”

„Da.”

„Bine. Atunci poate că o să ajungem la o înţelegere.”

Femeia privi îndelung cerul. Nava orbitală erau undeva, acolo sus, iar ei îi părea rău că nu putea să vorbească direct cu Hols, să-şi ia adio de la el şi să-i mulţumească pentru tot. Dar Io spusese că nu. Lucrul la care se gîndise femeia ar fi născut noi vulcani şi ar fi înălţat munţi. Distrugerile le-ar fi depăşit cu mult pe cele provocate de cutremurul iscat în urma construirii podului peste lacul Styx.

Io nu era sigură că putea realiza două transmisiuni separate.

Canalul de flux ionizat se arcuia de undeva de deasupra orizontului şi făcea o buclă largă pînă la polul nordic al lui Jupiter. Mărit de vizorul căştii, părea la fel de luminos ca sabia lui Dumnezeu.

În timp ce pămînteanca îl admira, acesta începu să împroaşte şi să salte. Milioanele de waţi de energie dansau sacadat, formînd un mesaj care urma să fie recepţionat de oamenii de pe Pămînt. Mesajul urma să acopere orice post de radio şi să înăbuşe orice transmisie radiofonică din întreg sistemul solar.

SÎNT MARTHA KIVELSEN ŞI VĂ VORBESC DE PE SUPRAFAŢA LUI IO, ÎN NUMELE MEU, AL JULIETEI BURTON, CARE A DECEDAT, ŞI A LUI JACOB HOLS, MEMBRI ÎN ECHIPAJUL PRIMEI MISIUNI DE EXPLORARE A SATELIŢILOR GALILEENI. AM FĂCUT O DESCOPERIRE DE O IMPORTANŢĂ…

Toate aparatele alimentate cu electricitate din sistemul solar or să danseze după cîntecul ăsta!

Prima care coborî fu Juliet Burton. Martha îi făcu vînt de pe sanie şi trupul zbură în jos, în spaţiul gol de dedesubt. Se micşoră, se izbi de fund, împroşcă puţin. Apoi, fără nici un fel de efecte de lumini – lucru uşor dezamăgitor –, cadavrul se scufundă lent în zoaiele întunecate.

Lucrurile nu păreau deloc încurajatoare.

Şi totuşi…

„Fie” spuse tînăra. „Înţelegerea-i înţelegere.” Se lăsă pe vîrfurile picioarelor şi desfăcu larg braţele în lături. Inspiră adînc. Poate că pînă la urmă chiar o să supravieţuiesc, îşi zise ea. S-ar putea ca Juliet să fie deja pe jumătate contopită cu mintea oceanică a lui Io şi să o aştepte şi pe ea să se unească cu satelitul, într-un fel de nuntă alchimică a personalităţilor. Poate că o să trăiesc veşnic. Cine ştie? Orice este posibil. Poate.

Mai era şi o a doua posibilitate, una mult mai probabilă. Se putea întîmpla ca toată povestea asta să fie doar o halucinaţie. Să nu fie altceva decît zgomotul pe care îl făcea creierul ei scurtcircuitîndu-se şi împroşcînd substanţe chimice puturoase în toate direcţiile. Nebunia. Un ultim vis grandios înainte de moarte. Oricum n-avea cum să-şi dea seama.

Totuşi, oricare ar fi fost adevărul, nu avea nici o alternativă. Exista o singură cale prin care putea într-adevăr să afle cum stăteau lucrurile.

Sări în gol.

Şi, fără veste, îşi luă zborul.

Povestirea The Very Pulse of the Machine a fost publicată inițial în 1998. A fost ecranizată recent în episodul al treilea, sezonul 3, al serialului Love, Death & Robots de pe Netflix.

Despre Premiile Hugo

Premiile Hugo,Site-ul oficial: thehugoawards.org considerate cea mai importantă distincţie din literatura science fiction pe plan mondial, sînt decernate anual în urma votului participanţilor la Convenţiile Mondiale (Worldcon). Pentru prima oară, acestea au fost acordate în 1953. Din 1955, ceremonia de decernare a devenit anuală, o tradiţie neîntreruptă pînă în ziua de azi.

Premiile poartă numele lui Hugo Gernsback, unul dintre părinţii science fiction-ului modern. În calitatea sa de editor, acesta a deschis acest gen de literatură marelui public, întemeind revista Amazing Stories în 1926.

Trofeul Hugo are forma unei rachete din metal cromat. A fost creat de către Jack McKnight şi Ben Jason, iar înfăţişarea actuală (neschimbată din 1984) i se datorează lui Peter Weston. Racheta cromată este fixată pe un piedestal a cărui înfăţişare se schimbă de la o convenţie mondială la alta.

Votarea premiilor se desfăşoară în două etape. În cea dintîi, votanţii (membrii plătitori ai convenţiei mondiale din anul precedent, anul curent şi, începînd din 2011, ai convenţiei din anul consecutiv) au posibilitatea de a nominaliza pînă la cinci titluri sau nume pentru fiecare categorie. Cele cinci nume sau titluri care întrunesc cele mai multe propuneri intră în selecţia finală. În cadrul acesteia, votarea se face preferenţial, fiecare votant aşezînd candidaţii în ordinea preferinţelor proprii. Sistemul de numărare a voturilor este îndeajuns de complex şi e menit să asigure victoria candidatului care se bucură de sprijinul majorităţii votanţilor.

În 1999, Convenţia Mondială s-a desfăşurat la Melbourne, în Australia, între 2 şi 6 septembrie, sub denumirea Aussiecon Three. La categoria povestire, cel mai mare număr de voturi a fost întrunit de Bătaia unei inimi de mașină de Michael Swanwick, care a mai avut, de altfel, încă două povestiri în selecția finală. (Horia Nicola Ursu)

CITEȘTE ÎN CONTINUARE:

Michael Swanwick nu e ușor de catalogat

„Tolstoi n-a cîștigat Premiul Nobel”. Interviu în exclusivitate cu Michael Swanwick