Bring Her Back: O familie horror9 min read

Grotesc, visceral, aproape insuportabil. Și cu VHS-uri rusești.

Săptămâna trecută îți recomandam un horror supranatural, săptămâna asta de ce n-aș face același lucru? Ba chiar unul mai bun, aș zice, de la gemenii australieni Danny și Michael Philippou, responsabili, printre altele, cu Talk To Me, un horror care a creat valuri la vremea respectivă. Bring Her Back, însă, e niscaiva mai concret, dacă pot spune așa, și visceral, întrucât intriga pare reciclată din Hansel și Gretel.

După ce și-au găsit tatăl mort în duș, Andy (Billy Barratt), 17 ani, și sora lui vitregă, Piper (debutanta Sora Wong, captivantă), care are vedere parțială, sunt „plasați” să locuiască cu Laura (Sally Hawkins), o fostă consilieră excentrică, care mai are în îngrijire și un băiat, aparent mut, pe nume Oliver (Jonah Wren Phillips, captivant, la rândul său). Fiica Laurei, Cathy, care era și ea oarbă, a murit înecându-se accidental în piscina din curtea casei.

Legătura dintre Andy și Piper aduce filmului exact doza de emoție necesară să nu se transforme într-un simplu freak show. Andy, chiar dacă e imprevizibil și încărcat de resentimente față de tatăl lor, rămâne protector, în timp ce Piper are un soi de luciditate aparte, care o face să nu fie niciodată doar victima „oarbă”. Relația lor devine un contrapunct fragil la nebunia Laurei, un fel de fir subțire de umanitate într-un film, altfel, dominat de grotesc.

Așa că Laura nu e tocmai vrăjitoarea din povestea fraților Grimm, ci ceva mult mai rău, pentru că a pus la cale un plan cinic și, în cele din urmă, criminal, de a-și readuce la viață fiica, pe care încă o ține într-un congelator, într-o mică prăvălie din spatele casei. Ce implică mai exact ritualul, te voi lăsa să descoperi, pentru că merită păstrată surpriza, oricât de înfiorător și oribil ar fi. 

Singura problemă e că-i relativ vag, dar poate tocmai asta îl face mai scary. Și, oricum, Bring Her Back e un film concentrat mai degrabă pe interpretările și interacțiunile dintre personaje, decât să fie preocupat să pice într-o supraexpunere a vreunor motive mistice.

Dincolo de interpretarea lui Wong, care reușește un echilibru minunat între încăpățânare tăcută, rebeliune adolescentină, dar și fragilitate, Sally Hawkins e, evident, marele atu al filmului. Cea mai simpatică profesoară din Happy-Go-Lucky sau introvertita care se îndrăgostea de monstrulețul amfibiu din The Shape of Water devine aici o mamă coruptă de durere și delir. Interpretarea ei funcționează exact pentru că Hawkins știe să amestece momente de bunătate aparentă cu izbucniri de nebunie implacabilă, ceea ce te face să te întrebi, la fiecare pas, dacă nu cumva ar putea fi salvată de ea însăși. Greu de crezut, la fel de greu de făcut.

Andy, însă, nu e naiv. Își dă seama că ceva e în neregulă în comportamentul ei și nu durează mult până când Laura începe să se joace, mai mult sau mai puțin subtil, cu starea lui mentală, sugerând că nu e potrivit să aibă grijă de sora sa vitregă și punând la cale tot felul de scenete din care Andy să iasă ca impulsiv și agresiv. E o tensiune bine construită de frații Philippou: Andy tace și înghite, până când nu mai are încotro și trebuie să se revolte împotriva situației tot mai absurde și bizare.

Până la urmă, Bring Her Back face și el parte din sacoșa tot mai plină din ultimii ani a filmelor horror contemporane care explorează, în esență, limitele traumelor personale. Asta îl face destul de previzibil, pentru că e evident, încă din prima jumătate de oră, că Andy și Laura vor intra în conflict și că amândoi, de fapt, au niște probleme emoționale de rezolvat. În sensul ăsta, Philippou nu prea au ceva concret sau complicat de zis, ba chiar au curajul să ducă unele scene către tragicomic – până la urmă, cu asta și-au început cariera.

Cei doi plusează, însă, cu o violență fără menajamente la care sunt expuși copiii, o metaforă a disperării celor abuzați – pentru că, în cele din urmă, asta e marea temă a filmului – și a celor ignorați de un sistem care ar trebui să-i protejeze, dar care, uneori, îi aruncă tocmai în gura lupului. În acest sens, filmul e și un thriller inteligent, chiar dacă „urât” și greu de urmărit pe alocuri: ronțăitul unui cuțit e foarte posibil să-și provoace un disconfort senzorial serios. De fapt, doar din cauza faptului că ai citit asta, bănuiesc că ți-ai încordat maxilarul. Cu alte cuvinte, filmul nu e genul de horror care să te facă să sari de pe canapea, ci unul obositor, aproape ostil, și exact asta îl face eficient.

Detalii pe iMDB | Per total: 7/10 | Știință & Tehnologie: 5/10