Coiful de la Coțofenești nu este dacic. Istoria este mult mai complicată34 min read

Reducerea coifului de la Coțofenești la denumirea de „coif dacic” simplifică originea și contextul istoric complex în care acesta a fost creat.

Scandalul iscat de furtul din Olanda al coifului de aur de la Coțofenești, legat de modul în care Muzeul Național de Istorie a gestionat expunerea acestuia, a devenit (încă) un motiv de scandal pentru susținătorii curentului dacopat. Nici nu-i de mirare, din moment ce coiful a fost declarat dacic inclusiv în prezentările oficiale ale expoziției.

Este un fenomen care a fost lăsat moștenire de regimul comunist, care a vrut să creeze o istorie unitară a României, prin amestecarea unei lungi și diverse liste de populații  care au locuit sau trecut pe actualul teritoriu al țării într-o civilizație antică unică, cea geto-dacică. Ideea, în loc să dispară după 1989, a fost preluată de zona conspiraționistă, care insistă că ar exista un fel de excepționalism românesc de factură dacică, ignorat de istoricii occidentali pentru că ne vor răul.

Problema e că la acest fenomen participă și instituții care, în mod normal, ar trebui să facă tot posibilul pentru a-l combate.

Coiful de la Coțofenești a fost inclus într-o expoziție numită „Dacia! Regatul aurului și al argintului”. Dar, în ciuda numelui, expoziția a pus laolaltă artefacte recuperate de la Sarmizegetusa Regia, adică din perioada de apogeu a civilizației dacice, cu unele care au fost datate cu sute de ani înaintea acestora. Adică la un moment în care, istoric, nu se prea poate vorbi despre daci.

De acolo, e ușor să împingi orice discuție din spațiul public către ideea falsă că este vorba de un „coif dacic”, eventual unul care a fost purtat în luptă de Burebista sau Decebal. Iată ce spune, în schimb, istoria și arheologia despre coiful furat de la muzeul din Assen.

Coiful de la Coțofenești, expus la Muzeul Național de Istorie în 2016. Mihai Ghiduc

Dacii, geții și comuniștii

Există din start o problemă cu plasarea în istorie a coifului de la Coțofenești: acesta a fost descoperit în afara contextului arheologic în care era inițial prezervat.

Obiectul a fost găsit de un copil, într-un loc izolat din satul din județul Prahova care-i dă numele, în 1928. În împrejurimile satului au fost găsite și urme ale unei așezări de tip La Tène,//O cultură celtică care a lăsat influențe materiale și stilistice în mare parte a Europei între secolele V-I î.Hr., ajungând la extremitatea estică și în contact cu populațiile de pe teritoriul României de la acea vreme. // însă coiful a fost descoperit separat de acestea.

Coiful de la Coțofenești poate fi însă datat în secolele V sau IV î.Hr., în special datorită similarității cu o serie de alte coifuri descoperite descoperite pe teritoriul României, unele dintre ele găsite în contextul în care au fost lăsate inițial – de obicei în morminte ale unor căpetenii locale.

„Nu e corect să-i spui coif dacic, deoarece în secolele V-IV î.Hr. dacii nu sunt încă atestați de izvoare scrise”, explică Monica Chicideanu-Șandor, profesoară la Facultatea de Istorie a Universității București specializată în pre și protoistoria României. „Sunt mai multe coifuri de acest tip – precum cele de la Cucuteni-Băiceni, Peretu, Agighiol și unul aflat la un muzeu din America –, dar toate provin provin din spațiul extracarpatic, din zona pe care Strabon o atribuie geților”.

E o afirmație care poate suna ciudat, în contextul în care termenii de geți și daci sunt deseori utilizați interschimbabil – fie că este de vorba de instituții publice de cultură, de manuale de istorie sau chiar și de literatura de specialitate.

Ceea ce nu e o invenție a istoriografiei române. Multe din sursele antice romane foloseau ambii termeni pentru a se referi la aceeași populație. Plinius cel Bătrân, de exemplu, sursă contemporană dacilor, remarca că acesta ar fi „numele dat de romani geților”. // Pliny, Natural History, attalus.org //

Însă geții sunt menționați mult mai devreme, în secolul V î.Hr., de Herodot și Tucidide, în timp ce dacii sunt menționați de-abia sute de ani mai târziu, în secolul I î.Hr., începând cu însemnările lui Iulius Cezar.//„Când au intrat dacii pe scena istoriei?”, historia.ro // Surse ulterioare notează triburi și căpetenii dacice încă din secolul II î.Hr.

Dar dacă unele surse antice susțin că dacii ar fi urmașii geților, alții, precum Strabon în Geografia,//Disponibilă în limba engleză pe archive.org // notează o existență separată a ambelor populații, ambele de origine tracică, care ar fi înrudite și ar fi vorbit aceeași limbă, dar ar fi locuit în zone diferite de-a lungul Dunării, pe ambele maluri: geții către est, până în zona Dobrogei, și dacii către vest, începând din zona Olteniei.

Și mai există și mențiuni ale geților în afara teritoriul actual al României – de exemplu, în zona Bulgariei –, acolo unde sunt menționate, în surse antice, un amalgam de populații și triburi de origine tracă, greacă sau chiar celtă.

Istoricii din perioada comunismului s-au mulțumit, însă, să susțină varianta că în zonă s-a format o populație omogenă, folosind denumirea de geto-daci sau, în unele contexte, traco-geți. Ceea ce s-a întâmplat și în cazul coifurilor, după cum explică Monica Chicideanu-Șandor: „Pentru cele patru coifuri și artefactele cu care sunt asociate se mai folosește și termenul de piese de artă traco-getică. Un motiv este că unele din piesele asociate coifurilor în complexele în care au fost găsite, precum cnemide sau vase de tip ryton, provin și din zona Bulgariei de azi”.

De-abia în ultimele decenii, istorici autohtoni precum Alexandru Vulpe sau Lucian Boia//„INTERVIU Lucian Boia: Să-i mai lăsăm pe daci, important este că românii s-au dovedit a fi o naţiune unită în ultimul secol. Dacă am avut acest succes, să nu ne închipuim că altceva în afară de tirade naţionale nu ar mai fi de făcut”, news.ro // au început să argumenteze ideea că geții și daci ar fi populații înrudite, dar separate.

Dezbaterea e complicată de absența unor surse scrise din zonă, dar și de faptul că, din cele care au fost păstrate, există biasuri întâlnite și în alte cazuri. De exemplu, sursele romane aveau obiceiul de a grupa toate populațiile dintr-o anumită regiune sub un singur termen, de obicei sub numele indigenilor dominanți, așa cum au făcut și în cazul galilor și al britonilor, în ciuda faptului că teritoriile Franței și Marii Britanii erau locuite de populații și triburi destul de variate.

Nu e de exclus ca aceeași măsură să fie aplicată și în cazul dacilor, care erau populația cea mai puternică la momentul în care sursele romane au început să capete interes pentru zonă.

Așa că folosirea termenului de dac înaintea secolelor I-II î.Hr e cel puțin problematică – cu atât mai mult în cazul coifurilor, pentru că stilul de artă folosit pe coifuri înclină, mai degrabă, spre o poveste orientală.

Același coif, expus la Madrid în 2021. Mihai Ghiduc

Coiful de la Coțofonești are gravuri orientale

Patru dintre cele cinci coifuri similare care au fost descoperite pe teritoriul României, vin din zone extrem de diferite. Singurul în afara celui de la Coțofenești care este din aur a fost găsit într-un tezaur descoperit la Cucuteni-Băiceni, în județul Iași.

Celelalte două, lucrate din argint, au fost descoperite în morminte princiare la Peretu (jud. Teleorman) și Agighiol (jud. Tulcea). Ultimul coif, tot din argint, se află de peste o sută de ani la Institutul de Arte din Detroit, fiind probabil descoperit tot în România și vândut pe piața neagră de artefacte, dar nu i se știe originea exactă.

„Ciudățenia lor este că folosesc un decor animalier care este tipic sciților”, spune Chicideanu-Șandor. „Problema este ca acești sciți au făcut raiduri prin zonă și, ceva mai tarziu, chiar s-au așezat efectiv aici. Deci arta asta traco-getică a fost sub influență scitică, nefiind de exclus nici posibilitatea ca mormintele și tezaurele care conțin astfel de piese să fie chiar scitice.”

Sciții, nomazi ecveștri de origine iraniană, au dominat stepele din nordul Mării Negre între secolele VII și III î.Hr. și au început să se extindă și către zona României de azi, în particular Dobrogea, începând cu secolul al VI-lea î.Hr., fiind unii dintre cei mai puternici vecini ai geților.

Faptul că gravurile de pe cele cinci coifuri includ elemente scitice – scene cu sacrificii de animale, animale răpitoare în mișcare sau chiar și animale mitice – n-a fost negat nici măcar de istoriografia comunistă.

De exemplu, în Arta Traco-Getică,// Disponibilă pe biblioteca-digitală.ro // apărută în 1969, arheologul Dumitru Berciu scrie în analiza sa a coifului de la Coțofenești despre „motivele iraniene-persane” ale scenelor de pe acesta și despre ilustrarea pumnalelor de tip „ukinaces/akinakes”, de origine scitică.

Într-un articol din 1971,// „The European community in later prehistory: studies in Honour of C.F.C. Hawkes. From Urartu to Gundestrup: the agency of Thracian metal-work”, archive.org // arheologul britanic T.G.E. Powell leagă decorațiile de pe coiful de la Coțofenești de un curent de motive artistice orientale, lucrate în ateliere tracice, care pare să se fi extins chiar și la obiecte din culturi celtice găsite mult mai la vest, precum Vasul Gundestrup, descoperit în Danemarca.

Tezaurul de la Peretu, expus la Madrid în 2021. Mihai Ghiduc

Un puzzle de populații

Și totuși, de unde apare incertitudinea legată de originea mormintelor în care au fost găsite coifurile? Dacă Agighiol se afla în zona aflată direct atribuită controlului scitic în Dobrogea, nu același lucru se poate spune despre tezaurele de la Peretu și Cucuteni-Băiceni, aflate adânc în teritorii asociate altor populații.

Peisajul etnic din zona României, în perioada în care au fost create coifurile, este extrem de complicat. Zona a găzduit un adevărat mozaic de populații, inclusiv migratori, care nu doar că se luptă, dar pare că și coabitează cu traco-geții deja stabiliți.

Sursele antice care le discută, care nu sunt primare sau locale – o parte dintre lucrări au fost scrise la secole distanță după evenimentele pe care le menționează –, se bat uneori cap în cap cu evidența arheologică.

Să încerci să atribui originea câtorva obiecte sau chiar și a unor morminte de căpetenii locale este echivalentul rezolvării unui puzzle atunci când ai doar o treime din piese, selectate aleatoriu.

Una dintre cele mai exhaustive lucrări care încearcă să catalogheze, pe cât posibil, evoluția populațiilor din zona României în mileniul I î.Hr este Roma și Nomazii: Spațiul Danubiano-Pontic în Antichitate// Disponibilă pe amazon.com // a istoricului britanic Roger Batty, publicată în 2007.

Acesta remarcă cum apogeul puterii scitice în zona României e atins în jurul secolului IV î.Hr., atunci când ajung să controleze toate coloniile grecești de la Marea Neagră, și arată și influența pe care această putere a avut-o chiar și mai departe de spațiul extracarpatic, al geților: „E neclar dacă populațiile scitice au avut acces liber la stepele din zonele Valahiei și Moldovei în această perioadă. Cu siguranță, au avut puterea de a trece Dunărea și de a descinde să atace orașele grecești pe care le găseau. (…) Rămășițe arheologice asociate sciților timpurii au fost găsite în câmpiile tracice și ungare. Este neclar dacă asta înseamnă un comerț avansat, dovezi că au fost efectuate raiduri sau o formă de prezență mai permanentă în zonele respective.”

În schimb, o altă populație de origine iraniană, înrudită cu sciții, agatârșii, ajung tot în secolul VI î.Hr. mai la vest, stabilindu-se în Transilvania, dar și în regiuni din Moldova sau Oltenia – posibil împinși acolo de expansiunea scitică.

Agatârșii pot fi excluși de pe lista posibililor „autori” ai coifurilor, pentru că arta lor nu folosea aceleași motive animaliere. Însă e o populație care pare că s-a stabilit, timp de câteva secole, pe între jumătate și două treimi din zona României, fără a disloca populația locală.

Nu e clar ce s-a întâmplat cu agatârșii, care dispar atât din mențiunile antice, cât și, treptat, din evidența arheologică în jurul secolelor III-II î.Hr.. Având în vedere că se aflau pe mare parte din teritoriul care avea să devină ulterior al Daciei, Batty notează că aceștia „s-ar fi aculturat gradual” cu alte populații locale, adică „geții, dacii dar nu numai”.

În perioada ulterioară creării coifurilor, în zonă au apărut, printre alții, sarmații, o altă confederație de nomazi iranieni care au asimilat, treptat, sciții; bastarnii, o populație cu origine incertă, probabil germanică, care au avut atât conflicte, cât și alianțe cu geții și dacii, precum și triburi celtice ca boii sau scordiscii, care s-au stabilit în teritorii adiacente României.

De asemenea, triburi celtice migratoare par să fi ajuns, între 400 și 250 î.Hr, în zona Transilvaniei.

Și mai există și populații care par să apară și să reapară din senin la sute de ani distanță, precum moesii, o altă populație tracă, posibil înrudită cu geții, menționată inițial tocmai în poemele lui Homer (deci cu mult timp înaintea geților) ca parte a Traciei,// Tracia lui Homer se afla în estul Balcanilor, ocupând teritorii din Bulgaria, Grecia și Turcia de astăzi. // care apoi dispare din surse și reapare prin sec. I î.Hr., la sud de Dunăre.

În peisajul mai larg, migrațiile continue de populații de tot felul din zona României au creat, surprinzător, o coabitare și aculturare treptată între populații. Cele indigene, precum geții, au reușit într-un final să le asimileze pe cele migratoare, chiar și fără a exercita constant controlul politic sau militar asupra zonei.

Batty atribuie asta faptului că densitatea populațiilor, atât a indigenilor cât și a migratorilor, era suficient de mică pentru a nu crea o competiție foarte mare pentru resursele din zonă. Plus că mai toate erau organizate sub formă de confederații de triburi, cu componență mixtă și determinate mai ales de anumite zone geografice, spre deosebire de structurile centralizate mai omogene din alte părți ale lumii antice.

Într-un astfel de context, regatele mari se formau mai degrabă temporar, în jurul unor lideri puternici, care puteau crea confederații între triburile eterogene din zonă, și nu pe fondul unei dominații militare sau culturale a vreuneia dintre populații. Burebista e unul dintre cele mai bune exemple – a creat o zonă largă de dominație, extinsă adânc în zona Europei Centrale, care însă s-a destrămat rapid după moartea sa.

Iar asta contrazice ideea unei continuități culturale clare și directe între obiectele create în secolele V-IV î.Hr. și cele făurite real în perioada de apogeu a puterii dacice în zonă.

„Toate acestea contrastează cu numărul aproape fără sfârșit de cercetări făcute să demonstreze că cultura daco-getică a continuat neîntreruptă în regiune pentru secole la rând. (…) Problema apare atunci când vrei să documentezi coabitarea dintre varii populații, pentru că evidența arheologică e greu de separat. De exemplu, n-ar fi exclus ca multe din siturile atribuite geților sau, ulterior, dacilor liber să fie, de fapt, bastarne sau influențate local de bastarni”, scrie Batty.

Coiful de la Peretu, expus la Madrid în 2021. Mihai Ghiduc

Și totuși, unde au fost create coifurile?

Desigur, asta n-a oprit regimul comunist să forțeze atribuirea coifurilor, în special a celui de la Coțofenești, unei populații continue. Unul dintre cele mai cunoscute exemple este al filmului Dacii, în care Amza Pellea, în rolul lui Decebal, poartă pe cap o replică a coifului în luptă.

Asta e greșit din toate punctele de vedere, pentru că astfel de decorațiuni din aur nu au fost niciodată create pentru luptă – aurul este mult mai greu și protejează mai puțin decât alte metale –, ci cel mult în scop ceremonial. Având în vedere că cel puțin două din coifurile similare au fost găsite în morminte antice, acestea aveau, cel mai probabil, un rol în practicile funerare ale căpeteniilor locale.

În istoriografie, s-au încercat argumente mai subtile care să dea coifului o însemnătate cât mai locală. Berciu, deși cocheta cu ideea că coiful de la Coțofenești ar fi fost făcut într-un atelier grec, număra o serie de stângăcii tehnice în executarea decorului scitic de pe coif, în comparație cu alte artefacte scitice. Ceea ce, argumenta el, ar fi un semn că acesta nu a fost creat într-un atelier scitic sau grec, ci de un meșter local, prin imitație.

„În ceea ce privește creatorii pieselor cu decor animalier, este aproape sigur ca nu provin nici din ateliere getice, nici scitice, ci din ateliere grecești ale unor colonii de pe țărmul Mării Negre”, spune Monica Chicideanu-Șandor. „Aceste ateliere au creat, la comandă, obiecte din metale prețioase după gust scitic, cu decor animalier, care pare sa fi fost o modă în sec. V-IV î.Hr.. Poate că această modă a fost îmbrățișată și de populațiile tracice.”

E o ipoteză susținută de analize arheometalurgice efectuate pe coifurile aflate încă în România și alte obiecte din tezaurele în care au fost descoperite, între 2011 și 2016.//„Studii de arheometalurgie pe Aurul şi Argintul Dacic folosind metode performante de spectrometrie de raze X”, nipne.ro //

Acestea conclud că, în comparație cu artefacte de aur descopere în zona Sarmizegetusa, nu doar că s-au folosit materiale diferite, precum aurul rafinat, dar și „tehnologii metalurgice și de orfevrărie de bună calitate, probabil de sorginte grecească”, în comparație cu tehnica mai simplistă, dar păstrată încă din Epoca Bronzului, cu care au fost create, de exemplu, brățările dacice.

Banner pentru expoziția „Tezaure arheologice din România. Rădăcini dacice şi romane”, organizată la Madrid între octombrie 2021 și februarie 2022. Mihai Ghiduc

Cine mai combate și dacopatia?

E adevărat că poți băga multe din aceste detalii la categoria „chichițe tehnice”. În cele din urmă, Coiful de la Coțofenești și cele similare au fost comandate și create în zona României, iar folosirea lor este indicativă pentru arta metalurgică sau tradițiile funerare locale ale vremii.

Și este la fel de adevărat că o expoziție culturală are mai întâi rolul de a atrage vizitatori, iar „Dacia! Regatului aurului și al argintului” e un nume mai percutant decât „Artefacte din aur și argint de pe teritoriul României antice”.

Însă instituții precum MNIR ar trebui să ia inițiativa pentru a combate fenomenul dacopatiei, care nu lasă loc în spațiul public unei discuții aplicate, pe baza dovezilor arheologice și surselor istorice, despre complexitatea și dinamica populațiilor antice de pe teritoriul României – și asa mistificată până la refuz de regimul comunist.

Ceea ce nu o să se întâmple dacă atribui originea de „dac” oricărui artefact impresionant găsit pe teritoriul României în perioada antică, iar apoi speri că fiecare individ care se interesează de el o să înțeleagă și că originea unui astfel de artefact este semnificativ mai complexă.