De ce nu trebuie să confunzi un Gundam cu un Transformer24 min read

Gundam a fost mereu un clasic al genului SF, doar că mulți nu știau asta. Jocurile Olimpice de la Tokyo au reușit să pună în prim-plan serialul, iar Netflix ne dă oportunitatea să corectăm această lacună.

Pe insula Odaiba din golful Tokyo tronează o statuie de aproape 20 de metri, reprezentând unul dintre „roboții” din franciza Gundam. Statuie e impropriu spus, fiind o întreagă instalație cu piese în mișcare, sisteme de iluminare și difuzoare.

Oricum s-ar numi, structura s-a dovedit păguboasă pentru BBC. Prima dată în cadrul probei de triatlon de la Jocurile Olimpice din acest an, când comentatorul sportiv al postului a avut dificultăți în numirea figurii care „supraveghea” bicicliștii, iar apoi după proba de escaladă viteză, când contul de Twitter al BBC Sports a emis o glumă destul de haioasă, confundând însă unitatea de luptă Gundam cu un Transformer. Deja agitată de gafa anterioară, comunitatea de fani ai francizei de pe Twitter a erupt, tweetul vinovat adunând peste 11.000 de comentarii critice, cele mai multe sub forma unor meme.

Just when you thought speed climbing was frightening enough, you now need to impress a Transformer too at #Tokyo2020! 👀🤖 pic.twitter.com/0GzmVd3CnX

— BBC Sport (@BBCSport) August 5, 2021

La momentul acela eu știam destule despre franciză încât să nu fi făcut confuzia respectivă; nu prea înțelegeam totuși intensitatea reacției și până la urmă de ce există statui la scară reală cu Gundami.

Știam despre Gundam că este de departe cea mai mare franciză de anime mecha,Animații japoneze în care personajele principale, de obicei adolescenți, pilotează roboți uriași.  atât ca valoare, cât și ca număr de seriale, miniserii, filme și jocuri video incluse. Știam că se spune c-ar fi debutat o turnură realistă în gen, concentrându-se pe operațiuni militare și lupte ce respectă regulile fizicii. În același timp, ce cunoșteam la prima mână din partea francizei era seria Gundam Wing, din care realismul nu prea dă afară și care nu iese din tiparele serialelor anime din anii 1990. Mă convinsesem că popularitatea continuă a lui Gundam în fața altor francize din cadrul genului este un capriciu al sincronizării și o reușită a marketingului. Suspectam că inovând formula într-o oarecare măsură de la predecesori ca Getter Robo sau Mazinger Z, și-a asigurat apoi o traiectorie de pe care competitori ca Macross, Votoms sau Patlabor nu au reușit să o perturbe.

Întâmplarea face că, în iulie, Netflix a făcut disponibilă trilogia originalăGundam a fost difuzat ca un serial de 43 de episoade între 1979 și 1980, însă în Japonia există practica transformării serialelor în așa-numitele filme compilate, care comprimă acțiunea la lungimea unui film artistic. Astfel, dintr-un sezon de serial TV au ieșit trei filme bine primite, pe care fanii le consideră modul optim de a face cunoștință cu franciza. Asta se datorează și ultimului film, care reface numeroase secvențe dinspre finalul sezonului, când creatorul serialului Yoshiyuki Tomino s-a îmbolnăvit și nu a putut să mai lucreze, iar bugetele din ce în ce mai mici puneau presiune pe restul echipei de producție. începută în 1979 și formată din Mobile Suit Gundam,„Mobile Suit Gundam” , netflix.com Soldiers of Sorrow„Soldiers of Sorrow”, netflix.com și Encounters in Space, „Encounters in Space”, netflix.com iar gafele de la BBC și mai ales răspunsul fanilor la ele m-au determinat să mă uit la serie, ajungând să-mi rectific intuiția inițială.

Dar înainte de a vorbi despre poveste, trebuie să mă opresc un pic asupra animației, mai ales că e primul lucru pe care l-am remarcat. E greu să nu fii impresionat privind un film clasic de la Disney, de Hayao Miyazaki sau de Mamoru Oshii. Detaliile fundalelor, densitatea de mișcări animate și momentele perfect sincronizate sunt în sine seducătoare. Nu poți găsi așa ceva într-un serial de animație din 1979. Ceea ce poți vedea însă este arta redusă la principii, executată perfect și eficient. E o ocazie foarte rară de a vedea așa ceva, de a privi „scheletul” unui desen animat din altceva decât din interes academic.

Mai puțin război interstelar, mai mult război solar

Un capriciu al sincronizării tot a fost la mijloc în succesul Gundam, în măsura în care serialul a fost creat ca o replică la Star Wars. E vorba despre un război care are loc în spațiu, în materialele promoționale robotul Gundam pare să aibă o sabie laser, personajul principal este un tânăr separat de părinți, despre care aflăm că are abilități supranaturale care, printre altele, îl fac un foarte bun pilot, iar antagonistul principal este un mascat, de asemenea înzestrat. Însă toate aceste asemănări puse pe hârtie, doar ajung să ilustreze caracterul cât se poate de diferit al celor două opere, așezându-se la poluri opuse ale genului SF. Într-un fel, ce face Gundman e să spună povestea critică, deconstructivă, anti-război pe care Lucas a încercat să o creeze cu a doua trilogie.

În locul unui război interstelar care se desfășoare pe lungul și latul unei întregi galaxii prin care se poate călători de bună voie, este vorba despre conflictul dintre Federația Pământului și una dintre coloniile sale din sistemul solar. Povestea începe la puțin timp după ce un grup de colonii își declară independența, rebotezându-se ca Principalitatea Zeonului, și inițiază un război de secesiune pe care par să-l câștige mulțumită unităților Zaku, practic utilaje tehnice spațiale transformate în tancuri umanoide, foarte adaptabile tactic.

Într-una dintre coloniile aparent civile, Federația dezvoltă prototipul propriului său costum mobil de luptă, Gundam, mult mai robust și mai computerizat decât costumele Zaku produse în masă. Când ar trebui să fie preluat de o navetă pentru a fi adus înapoi pe Pământ, operațiunea este interceptată de un grup de soldați ai Zeonului care, împotriva ordinelor, atacă colonia, ucigând mare parte din personalul militar, producând chiar și victime civile. Amuro, fiul inginerului care l-a proiectat pe Gundam, ajunge să piloteze stângace robotul, cât să acopere evacuarea civililor și răniților pe nava Baza Albă, condusă acum de doar câțiva cadeți. Ce urmează nu e o poveste eroică despre cum o mână de copii înfrâng un imperiu malefic, ci o epopee în care tinerii și copiii de la bordul navei încearcă să aducă Gundamul în mâinile Federației, pentru a-l reproduce și a întoarce cursul războiului.

Un SF dur cu miez moale

Pentru a gâdila fanii de SF dur și amatorii de trivia științifică, cele mai multe colonii au forma unor cilindre O’NeillUna dintre structurile propuse de fizicianul Gerard Kitchen O’Neill pentru a permite omenirii să colonizeze spațiul. Construcția este formată dintr-un cilindru cu diametru de opt kilometri și lung de 32 care, prin forța centripetă produsă de rotație, simulează gravitația pentru mediul interior. Habitatul va fi presurizat, iar oglinzi amplasate pe margini vor direcționa lumina soarelui spre interior, producând un ciclu zi-noapte și permițând existența vegetației. Singurul aspect care nu apare în serial este împerecherea cilindrelor pentru a le amortiza forța giroscopică și a le face mai ușor de orientat către Soare. și plutesc în trei dintre punctele Lagrange ale sistemului format de Pământ și Lună.„Punct Lagrange”, wikipedia.org

Elementele de fantastic care apar pentru a justifica anumite estetici și a unge rotițele narațiunii sunt tratate cu seriozitate, li se caută justificări și produc consecințe logice. Acea sabie laser a Gundamului, chiar dacă folosește tehnologia fictivă a particulelor Minovski, este o armă de rezervă, utilizată atunci când se ajunge la luptă corp-la-corp, nu poate tăia chiar prin orice și rămâne fără baterii după un minut. Acei mutanți „newtypes”, ca Amuro și Char, unul dintre antagoniști, există inițial pentru justifica capacitatea lui Amuro de a învăța să piloteze Gundamul în ritmul în care învață, iar în continuările seriei originale devin mult mai mult o categorie rasializată și politică, decât un pretext de a avea personaje cu superputeri.

Și nu doar istoria de fundal are o bază credibilă, nu e vorba doar de ceva peste care poți da numai când citești pagini de wiki. Atenția pentru detaliu științific și logistic este mereu prezentă în cadru. Aș zice chiar că, la scara la care se desfășoară acțiunea, acest nivel de judiciozitate tehnică nu a fost atins de alte opere SF&F, cu excepția primelor sezoane din Game of Thrones sau a serialului The Expanse; lucru care mi se pare cu atât mai impresionant cu cât în ciuda unor influențe clare din Heinlein și Niven, Gundam nu are la bază o serie de cărți care să-i fi pregătit terenul.

Un gundam în mărime reală a fost asamblat în Tokyo la 30 de ani de la debutul francizei. Noboru Hashimoto/Corbis via Getty Images

În colonii toată lumea se deplasează folosind mașini electrice pentru a păstra atmosfera artificială și a preveni explozii; inginerii se plâng că trebuie să pună picioare pe costumele de luptă, altfel perfect funcționale în spațiu, numai pentru a mulțumi estetic decidenții politici; călătoria de-a lungul sistemului solar până pe Pământ durează episoade întregi, necesitând escale de aprovizionare; aterizarea e o operațiune laborioasă, periculoasă, care cere planificare, coordonare și care nu iese chiar cum ar trebui. Detaliul meu preferat e că deși ar fi fost atât de simplu să nu propună situații fără gravitație artificială, acestea nu doar că apar de câteva ori, dar în acele momente personalul navelor nu plutește pur și simplu pentru a se deplasa, ci trebuie să se agațe de niște cârlige.

Ce reușește Gundam prin această miză pe realism nu e doar să evite croncănelile spectatorilor care refuză să joace după regulile genului, ci să iasă din schema unei povești de aventuri pentru băieți. Mijind din ochi, se poate vedea în continuare că fiecare segment de poveste ar trebui să introducă o nouă jucărie de dat spre vânzare copiilor care vizionează serialul. Dar acest compromis comercial e foarte ușor de pierdut din vedere.

Piedicile în fața călătoriei protagoniștilor țin mult mai mult de dificultatea parcurgerii unui anumit teritoriu sau de pierderea unor linii de comunicare, decât de întâlnirea continuă cu dușmani din ce în ce mai puternici. Războiul nu e reprezentat doar ca o serie de conflagrații din ce în ce mai spectaculoase. Echipajul trebuie să mănânce, să se odihnească, să-și întrețină echipamentul, cu resurse din ce în ce mai limitate. Iar personajele sunt doar o mică parte din întregul conflict; se pot vedea crâmpeie din efectul pe care lupta o are la nivelul societății, de la tabere de refugiați la orașe angrenate într-o economie de război. Astfel, prinse în constrângerile unor situații credibile, conflictele nu apar arbitrar și nici nu ajung să fie rezolvate în maniere repetitive și predictibile.

Aceste lucruri amortizează și posibilitatea de melodramă. Prin natura poveștii, toate efoturile sunt colective, ceea ce înseamnă și că niciun punct de vedere nu domină monolitic. Motivațiile personajelor și reacțiile lor la evenimente capătă nuanțe și dimensiuni care le-ar lipsi dacă și-ar face de cap într-un univers cu reguli mai moi. Amuro are momente de orgoliu, suferă de căderi nervoase din cauza stresului, dar serialul nu sufocă privitorul focalizând strict pe interioritatea personajului, ci atrage deseori atenția asupra dimensiunilor politice ale conflictului, ale intrigilor de palat și manipulărilor pe care personajele principale nici nu le bănuiesc, fiind mult prea ocupați doar să supraviețuiască. Prin ochii antagoniștilor, unii animați de ambiții personale, alții de simțul datoriei, alții pur și simplu de bani, Amuro apare ca ceea ce este: un copil scufundat într-o luptă mult prea grea pentru el.

O ocazie de a lărgi canonul personal

Un fenomen interesant în ceea ce privește platformele de streaming e că nevoia lor de a aduce mereu conținut nou depășește capacitatea industriilor de film de a produce material. Coroborat cu o consolidare a drepturilor de autor asupra proprietăților cunoscute,„Disney Is Quietly Placing Classic Fox Movies Into Its Vault, and That’s Worrying”, vulture.com aceste servicii devin forțate să exploreze frontiere care până acum nu au prezentat prea mult interes.

Într-o polemică dintre Martin Scorsese și Jonathan Rosenbaum,„Letters”, harpers.org criticul de film aduce un argument surprinzător pentru un cinefil, anume că până și canonul clasic îngropat acum de serviciile de streaming reprezenta o constrângere, o limitare a orizontului cinematografic. Exemplul pe care îl dă Rosenbaum e că, în 1965, la New York, ai fi putut vedea într-adevăr Alphaville al lui Godard, dar nu ai fi putut vedea filmul preferat din acel an al regizorului francez, The Enchanted Desna de Yuliya Solntseva, care poate fi acum vizionat pe YouTube.„Enchanted Desna – Aleksandr Dovzhenko”, youtube.com

Fără a pune Gundam pe același palier cu astfel de capodopere cinematografice, prezența sa pe Netflix este o ocazie de a retrasa harta genurilor preferate. Sau măcar de a înțelege de ce tot apar statui la scară reală cu roboții respectivi.

CITEȘTE ȘI: De la Voyagers până la Heinlein: tot ce poate merge prost pe o navă generațională