De la pelicani la vrăjitoare și plastic. Dunărea românească, prin ochii unei jurnaliste celebre de la BBC22 min read

Joanna Lumley, actriță britanică și autoare de documentare, a străbătut Dunărea de la izvor până la vărsare, într-un nou proiect BBC. Unul dintre episoade este filmat în România, unde vizitează Delta, Porțile de Fier și sate din Transilvania.

Joanna Lumley este o actriță britanică celebră, cunoscută pentru rolul din Absolutely Fabulous și pentru numeroase documentare de călătorie realizate împreună cu BBC și ITV, în care explorează locuri, culturi și teme legate de mediu și identitate. În cel mai nou proiect, Joanna Lumley’s Danube, pornește într-o călătorie de peste 2.800 de kilometri prin zece țări, de la izvorul din Pădurea Neagră până la granița dintre România și Ucraina. Fluviul devine un fir care leagă trecutul Europei de prezentul său comun.

Unul dintre episoade este filmat chiar în România, unde Joanna vizitează Delta Dunării, Porțile de Fier, comunități locale și centre pentru refugiați – ba chiar se abate de la drum până în Transilvania, ca să vadă cum arată și viața din satele aflate departe de malul fluviului. 

De fapt, de Transilvania este legată într-un mod mai special. În 1973, Joanna Lumley a jucat în filmul The Satanic Rites of Dracula, produs de Hammer Film Productions, unde a fost Jessica Van Helsing, nepoata doctorului Van Helsing (interpretat de Peter Cushing), într-o confruntare finală cu contele Dracula, jucat de Christopher Lee.

Am vorbit cu Joanna despre cum s-a născut acest proiect, ce a descoperit pe drum, ce dificultăți au apărut în timpul filmărilor și cum a fost să vadă, într-o singură călătorie, pelicani, vrăjitoare, sate înghițite de apă și oameni fugind din calea războiului.

Dunărea, de la Pădurea neagră până la Marea Neagră

„Ne-am dorit din totdeauna să urmărim traseul Dunării prin aceste țări din Europa Centrală și de Est, care pentru mulți britanici rămân destul de necunoscute. Am fost atrași și de grandoarea fluviului — cel mai lung și mai important din Europa. Întâmplător, călătoria a coincis și cu câteva aniversări istorice, cum ar fi sfârșitul celui de-Al Doilea Război Mondial. Dar nu a fost gândit ca un documentar comemorativ. Mai degrabă, am vrut să arătăm frumusețea și diversitatea Dunării, cu toate numele ei, așa cum străbate zece țări, din Pădurea Neagră până la Marea Neagră. E un traseu cu adevărat romantic.”

Nick Gaven / Burning Bright Productions

Cinci țări, un fluviu, o filmare contracronometru

„Primul documentar de acest tip pe care l-am făcut, acum mult timp, a fost despre Nil – un fluviu uriaș, la fel ca Dunărea. Atunci am pornit de la vărsarea în Marea Mediterană și am urcat treptat până la izvoarele din Rwanda, practic „înapoi”, împotriva curentului. De data asta, am vrut să urmăm marele fluviu european, dar în sensul firesc al curgerii – de la izvor către mare.

N-am avut timp să acoperim toate cele zece țări, așa că am ales cinci. Am început în Germania, apoi am trecut prin Austria, iar după o cotitură neașteptată spre dreapta, Dunărea merge direct spre sud, prin Slovacia, ajunge în Ungaria și apoi intră treptat în România, de-a lungul Deltei și până la marea Neagră. 

A fost o experiență care mi-a deschis ochii. Deși iubesc istoria, călătoriile, geografia și hărțile, a fost o adevărată revelație să văd frumusețea acestor țări și cât de importantă este Dunărea pentru fiecare dintre ele.”

Imperiul roman vs. haos

„Unul dintre locurile care m-au impresionat a fost Porțile de Fier. Un loc incredibil, cu o strâmtoare vastă, dramatică. Dunărea, pe alocuri, e liniștită, trece printre pășuni, pare domesticită. Dar aici, în schimb, e flancată de stânci uriașe, e sălbatică. Acolo am început al patrulea episod. Și ce m-a lovit a fost ideea că fluviul a fost, timp de secole, o linie de graniță – încă de pe vremea romanilor, care spuneau că dincolo de Dunăre se termină lumea civilizată. 

Aici era Imperiul Roman, dincolo era haosul. Iar locul ăsta, unde au construit barajul uriaș, unde apa e agitată și au fost îngropate sate și mănăstiri sub nivelul apei, chiar m-a impresionat. Micuța mănăstire care a fost salvată și reconstruită pe mal… nu știu, tot locul avea ceva apocaliptic. A fost o poveste cu adevărat tulburătoare.”

Curs deviat prin Transilvania

„Uneori treceam prin orașe mari, bogate, pline de istorie, alteori locurile erau marcate de tragedii sau ne arătau cât de mult înseamnă Dunărea pentru comerț și viața de zi cu zi. N-am mers mereu pe apă – am călătorit și de-o parte și de alta a fluviului. Munții Tatra au fost copleșitori. Iar pentru mine, care am jucat într-un film cu Dracula, castelul din Transilvania a fost o oprire specială. M-a emoționat și mai mult vizita la căsuța retrasă a Majestății Sale Regele, un loc despre care știam din Marea Britanie și care are pentru el o mare însemnătate.”

Liniște și pelicani

„Am călătorit foarte liniștit. Barca pe care eram era trasă, nu mergea pe cont propriu – avea un motor mic, care făcea doar un „pat-pat-pat” ușor, ca o barjă. Când am intrat pe canale și brațe mai înguste, ne-am urcat în bărci mai rapide, dar odată ajunși într-un lac întins, în inima Deltei, am încetinit complet, ca să nu deranjăm nimic. Totul era complet silențios. Iar fauna… e incredibilă. Cred că e una dintre cele mai mari concentrații de pelicani din lume, în afara Africii. N-am mai văzut niciodată atâția pelicani la un loc.”

Delta, casa păsărilor

„Unele păsări întâlnite în Deltă erau uriașe, ca vulturii, cât o cameră, altele mici cât un pumn. Noi toți din echipă suntem pasionați de păsări, așa că am stat tot timpul cu binoclurile lipite de ochi. Sunetul era incredibil – nu doar broscuțele, ci și păsările care cântau, apa care plescăia, sunetul aripilor când zburau sau aterizau. 

Ce m-a surprins e că nu păreau deloc speriate de noi, erau complet relaxate. Cred că s-au obișnuit să fie tratate cu grijă. Și asta e, până la urmă, esențialul – dacă le tratezi bine, nu fug de tine. De ani buni, locul acela e un adevărat refugiu pentru viața sălbatică. De altfel, echipa noastră de filmare e foarte atentă la mediu. Încercăm mereu să lucrăm în mod sustenabil, punem pe primul loc diversitatea ecologică și grija față de planetă. După o călătorie atât de lungă, să ajungem într-un loc ca acela a fost cu adevărat special – aproape ca un paradis.”

O lume vrăjită

„M- impresionat și întâlnirea cu femeile rome care practică tradiții vechi. Am fost dintotdeauna atrasă față de stilul lor de viață nomad. M-am născut în India, am crescut în Asia, iar o mare parte din viață am fost mereu pe drum, cu viața în valiză, cum se spune. Poate tocmai de aceea m-am simțit legată de oamenii care trăiesc în mișcare, cu un alt fel de raport la spațiu și timp. M-a fascinat și dimensiunea spirituală – credințele străvechi, unele mai vechi decât religiile organizate pe care le cunoaștem azi. E o lume care păstrează ceva dintr-o legătură directă cu natura și cu forțele ei nevăzute.”

Ritualuri, guvern, inteligență artificială

„Am fost foarte interesată de vrăjitorie, care seamănă mult cu păgânismul prin legătura cu elementele – pământ, aer, foc, apă – și cu cele patru direcții: nord, sud, est, vest. Și prin respectul față de bunici, față de cei dinaintea ta. Mi-am dorit mult să înțeleg ce puteri cred ele că au și ce fel de vrăji fac, pentru că totul pare desprins dintr-o poveste. 

Mi s-a părut fascinant ce mi-au spus despre România: că un guvern a încercat la un moment dat să interzică vrăjitoria, iar vrăjitoarele au pus un blestem asupra lui – asupra guvernului – și au spus că nu va ieși nimic bun din asta. Iar interdicția a fost retrasă destul de repede. Din ce am înțeles, acum vrăjitoria e permisă.// În România, vrăjitoria nu este ilegală, ci a fost recunoscută oficial ca profesie încă din 2011. Persoanele care oferă servicii precum vrăji, ghicit sau blesteme sunt obligate să se înregistreze fiscal și să plătească un impozit de 16% ca orice alt profesionist independent. „Romania’s “Witch Tax”: Magic Meets Bureaucracy”, religiondispatches.org // Mi s-a părut minunat, mai ales în lumea noastră, atât de plictisitor de rațională și dominată de inteligență artificială.”

Războiul de la graniță

„Filmarea la centrul pentru refugiați s-a legat direct de povestea fluviului, pentru că Dunărea, în acel punct, nu e doar un râu – e o graniță între România și Ucraina. Puteai vedea cealaltă parte, camioane care treceau, totul părea aproape normal, deși știam că dincolo de apă e un război cumplit. Nu am mers acolo doar ca să arătăm un centru și să spunem «aici e România, dincolo e Ucraina». Dar chiar atunci au sosit două femei cu fetițele lor. Tocmai se întorseseră pentru scurt timp în Ucraina, să-și vadă familia, și fugeau din nou spre siguranță. 

Din păcate, cum se întâmplă adesea, acea conversație lungă și sinceră a trebuit să fie redusă drastic în montaj. A fost emoționant să le ascultăm povestind cum e, de fapt, viața sub bombardamentele rusești – despre bunici rămași în urmă, despre durerea plecării, groaza pierderii și teama continuă pentru copiii lor. Era o mărturie directă despre ce înseamnă să trăiești într-o zonă de război.”

Energie sau natură? Dunărea, prinsă la mijloc

„Secvența de la Porțile de Fier chiar mi-a pus pe gânduri. E o problemă complicată, pe care o vedem peste tot în lume. Populația crește, iar nevoile noastre cresc odată cu ea – vrem două dușuri pe zi, confort, aparate, tot felul de lucruri pe care înainte nici nu le aveam. În trecut trăiam altfel, eram mai puțini și consumam mult mai puțin. 

Acum, cererea de apă, dar și de energie, a crescut enorm. Iar apa este folosită ca sursă pentru a produce electricitate – pentru că nu mai circulăm cu căruța, avem mașini, avioane, fabrici, locuințe pline de tehnologie. Toate cer energie. Uite, chiar acum vorbim printr-un dispozitiv alimentat electric, într-o cameră luminată artificial. Cererea e uriașă, iar acum 150 de ani nici nu exista electricitate.”

Apa, monedă de schimb și motiv de șantaj

„Mă îngrijorează ideea de a bloca cursul acestor râuri mari cu baraje, nu cred că poate ieși ceva bun din asta. Trebuie să existe metode mai fine, mai puțin invazive, de a produce electricitate. Barajele creează rezervoare uriașe, cantități masive de apă, care pot deveni și instrumente de presiune între țări – vedem deja situații în India și Pakistan, unde se amenință cu întreruperea accesului la apă pentru că unii controlează fluviul. Sunt foarte împărțită. Știu că avem nevoie de energie, dar mă întreb dacă nu cumva distrugem planeta doar ca să putem continua să trăim într-un mod, sincer, cam dezgustător.”

Nu, plasticul nu e „înghițit” de ape

„Am văzut mult plastic de-a lungul râului. Cred că momentul care m-a impresionat cel mai tare a fost într-un loc de curățare, chiar la ieșirea din Ungaria, unde o echipă de voluntari aduna plasticul strâns în apropierea unui mic baraj. Totul se adună acolo, tras de curenți în lateralele râului. 80% din plasticul din oceane vine din râuri – ceea ce e incredibil. Asta înseamnă că noi, oamenii, aruncăm direct în apă, iar totul ajunge în cele din urmă în mare.

Standardele de curățenie diferă de la o țară la alta. De exemplu, în Marea Britanie, unele dintre cele mai poluate ape vin chiar din rețelele de canalizare, pentru că firmele de apă nu sunt suficient reglementate. E clar că fiecare țară are abordarea ei, dar lumea întreagă ar trebui să-și pună problema: ce facem cu râurile?

Avem tendința să vedem fluviile și mările ca niște spații fără fund, care «se ocupă ele» de ce aruncăm. Punem o pungă sau o sticlă în apă și ne gândim că a dispărut. Nu se mai vede, deci nu mai contează. Dar nu e așa. Impactul asupra vieții marine e îngrozitor, ca să nu mai vorbim de cât de dezgustător e obiceiul în sine. Oamenii pot fi de-a dreptul îngrozitori – cu excepția momentelor când reușesc să fie absolut extraordinari.”