De la Voyagers până la Heinlein: tot ce poate merge prost pe o navă generațională29 min read

„Voyagers” face parte dintr-un lot foarte mic de filme și seriale care se preocupă de călătoriile spațiale multigeneraționale, unul dintre cele mai ofertante și spinoase subiecte din istoria SF-ului.

Navele cosmice cu echipaje care o să se înmulțească, îmbătrânească și moară vreme de secole, până ce urmașii urmașilor vor ajunge la destinație, bântuie imaginarul științei și al ficțiunii de vreo sută de ani. Deși frecvent în literatura SF, genul acesta este destul de puțin ecranizat. 

Voyagers este cel mai nou film pe acest subiect. Decupează din toată călătoria spațială un  moment proxim lansării, când prima generație de astronauți, ajunși la adolescență, se revoltă împotriva sistemului. Tipic Împăratul muștelor, s-a opinat, în egală măsură expeditiv și adevărat, despre Voyagers. Regizat corect și eficient de Neil Burger, nu-i mai mult decât un film de entertainment cu tineret prezentabil, prins în lupte demne de „probleme generic adolescentine”, doar că pe o navă, prin spațiu. 

Nu-i chiar deștept să aștepți de la fiecare film hollywoodian SF să fie Odiseea Spațială, nici chiar onest să treci Voyagers pe lista de filme americane (strict) pentru tineret. În mod cert, nu o să revoluționeze nimic și, în mod cert, este entertaining. Cu niște actori destul de competenți în roluri simpluțe și cu ceva dinamici de grup, care lasă loc și pentru aventuri în afara navei, și pentru psihoze în interior, filmul ăsta, de fapt și de drept, nici nu avea nevoie de o navă spațială ca să funcționeze din scenariu. 

CITEȘTE ȘI: Topul 100 Mindcraft Stories al celor mai bune filme SF din istorie

Povestea e următoarea: în izolare, hormonii și revoltele adolescentine fac ca doi tovărăși să se lupte pentru o jună demoazelă, iar restul echipajului se pune de o parte sau de alta. Evident că liderul tăcut și competent (Tye Sheridan) nu-i deloc capabil să contracareze psihozele cu extratereștri posesori de corpuri umane lansate de frustratul cu ditai egoul (Fionn Whitehead). La fel de evident, demoazela (Lily-Rose Depp) deja îl alesese pe băiatul bun. 

Ce-i mai puțin obișnuit și vizitat în SF este momentul pe care scenaristul (tot Neil Burger) îl alege: la începutul călătoriei, când distanța de Pământ nu-i mare și societatea umană încă are un reprezentat la bordul navei (Colin Farrell, într-un rol de duhovnic/psiholog și comandant). Un moment cel mai adesea omis cu totul, doar uneori trecut rapid pe inventar prin SF-urile cu nave generaționale. 

Vizionarii de la începutul secolului XX

Ideea de navă cosmică destinată colonizării, care va ajunge zburând cu doar o fracțiune din viteza luminii la destinație, după ce generații întregi se vor fi succedat pe parcursul sutelor de ani, a fost pusă pe tapet de unul dintre părinții astronauticii: Konstantin Țiolkovski. Savantul rus a publicat, în 1928, Viitorul pământului și al umanității. Un an mai târziu, în Marea Britanie, un alt om de știință, J. D. Bernal, a investigat posibilitățile multiple legate de călătorii, colonii și deplasări prin univers în The World, the Flesh and the Devil. Peste ocean, Robert H. Goddard, un savant american, a insistat că o rachetă poate părăsi atmosfera terestră și chiar ajunge pe Lună. A tot insistat, vreo două decenii. 

Țiolovski, Bernal și Goddard au fost vizionari, dar realitatea a așteptat ceva până să apară primele elemente din eventuala cucerire a spațiului cosmic. Primele rachete capabile să iasă din atmosfera terestră au apărut abia în 1942 (V2-urile inventate de Al Treilea Reich), iar prima rachetă care a amplasat ceva pe orbită a fost sovietică (R-7 ICBM a lansat un satelit numit Sputnik). 

Un subiect tentant pentru lumea SF

Ficțiunea s-a organizat mult mai repede în ceea ce privește epopeea cuceririi spațiului. În 1940, o povestire de-a lui D. Wilcox, Călătoria de 600 de ani, a pus pe hârtie prima viziune despre nave generaționale. Suspect de puțin depășită și destul de puțin cunoscută, povestirea aduce în discuție  chestiuni care vor marca și ficțiunea și teoriile științifice despre navele cosmice destinate unor voiaje extrem de lungi: criogenia, controlul exercitat prin forță, ciocnirile, răzmelițele și revoltele, penuria de alimente, dimensiunea optimă a populației de la bordul navei, toate sunt juxtapuse încă de atunci. 

Robert A. Heinlein a lansat în 1941 două nuvele, Universe și Common Sense. Ceva mai târziu (în 1963) aveau să fie lipite și republicate drept roman: Orphans of the Sky. O aventură ambițioasă: pe o navă gigantică, trăiesc triburi și mutanți. Toți, sau aproape toți, au uitat că sunt urmașii unui echipaj și că locuiesc pe o navă. O parte din cunoștințele tehnice necesare s-au transmis sub o  formă codificată religios. Segregarea în caste/triburi este la ordinea zilei. Orfanii cerului a lansat în universul navelor generaționale idei care au intrat instant în canon: degenerarea echipajului și-a misiunii (mutațiile, foarte probabile pe durata lungă a voiajului), momentul în care „science invented magic” (cum s-ar zice prin The Simpsons) sau, mai exact, a treia lege a lui Arthur C. Clarke (știința foarte avansată devine imposibil de deosebit de magie). 

Mai puțin influentă decât aventura scrisă de Heinlein, dar cel puțin la fel de interesantă, este Far Centauri, o nuvelă a lui A. E. van Vogt (1944). Far Centaury debutează naiv, cu patru tineri studenți (deștepți și plini de bani) care inventează un medicament capabil să inducă o stare de stază/comă (numitul eternium) și sunt perfect capabili să-și construiască o rachetă nucleară care să-i ducă, în circa 500 de ani, până la Alpha Centauri. Miezul și mizele lui van Vogt nu sunt însă deloc naive. Dinamica interacțiunii și-a evoluțiilor psihice ale celor patru (care se trezesc pentru scurt timp, unul câte unul, din somnul de decenii, pentru a mai regla câte ceva la navă și-a afla din jurnale ce-au văzut și pățit ceilalți), momentul genial în care sunt întâmpinați de coloniștii umani de pe planeta de destinație (plecați un veac mai târziu, dar ajunși mult mai rapid, datorită noilor tehnologii, la Alpha Centauri) divergențele olfactiv-culturale dintre pionierii care au călătorit 500 de ani și gazdele lor sunt fascinante. Nuvela este unul dintre puținele SF-uri clasice în care obsolescența tehnologică joacă un rol important. Și una dintre dilemele care poate fi transpusă din ficțiune în planurile concrete de călătorit prin cosmos este fix asta: de ce acum, când peste niște ani/decenii va exista tehnologia (avansată) și ar fi mult mai ușor? 

Brunner, Ballard și problemele morale ale navelor generaționale

Până în 1944, tot ce era fundamental pentru navele generaționale fusese deja explorat de nuvele SF: criogenia, revoltele, colapsul (intelectual și micro-societal), mutațiile, variațiile tehnologice și culturale, aspectul moral, apropo de ordine și disciplină. Un pic mai târziu, doi autori radical diferiți au imaginat două echipaje și perspective foarte interesante, pe latura psihologică, conflictele morale și intergeneraționale de la bordul unei nave. 

John Brunner, în Lung Fish (1957) pune accentul pe conflictul intergenerațional de la bordul unei nave care tocmai ce-a ajuns, după decenii de voiaj, la destinație. O parte din echipajul original este încă în viață, dar sunt deja bătrâni și puțini, raportat la populația navei. Generațiile născute pe navă sunt tinere și deloc dispuse să părăsească nava și să colonizeze planeta. 

CITEȘTE ȘI: Cum poate fi evitat impactul unui asteroid cu Pământul?

G. Ballard pune în abis toate problemele morale ale navelor generaționale. În Thirteen to Centaurus (1961) acestea nici măcar nu sunt nave, ci simulări terestre ale unor posibile viitoare nave generaționale. Pe care cei de la „bord” sunt condiționați (a se citi spălați pe creier) să le considere nave în cosmos, nu experimente în hangare gigantice. Dilemele morale și miza (controlul prin îndoctrinare și dificultățile inevitabile, odată ce misiunea s-ar dovedi o minciună și cosmosul o butaforie) ar îndreptăți menționarea numelui lui Ballard și în canonul SF-urilor cu voiaje prelungi și pe genericul serialului Ascension.

De la Ballard pornește o întrebare deloc confortabilă despre experimentele gigantice (fie ele legate de nave cosmice sau nu). Ce-i mai deranjant? Simularea? Îndoctrinarea? Observarea? Izolarea extremă? Alte SF-uri preiau metafora asta, foarte puternică, a capsulei societale perfect izolate de restul umanității care degenerează fascinant și, nu de puține ori, letal: Mâncătorii de ziduri a lui Serge Brussolo (cu orașe-cub, complet izolate de lumea exterioară) și Silozul lui Hugh Howey (ultimele societăți umane trăiesc izolate în silozuri subterane, Terra fiind foarte radioactivă după un holocaust nuclear) sunt romane excelente, care au loc în zona de crepuscul dintre nave cosmice și societăți închise. Nici romanul grafic Le Transperceneige (Jacques Lob & Jean-Marc Rochette, 1982) din care au rezultat filmul și serialul Snowpiercer (2013, respectiv 2020) nu-i departe de mizele falselor nave cosmice și capsulelor de civilizație în curs de colaps și degenerare. 

Brunner și Ballard bifează și fundamentele subgenului (frica de necunoscut, suspiciunile pe care orice societate perfect închisă și izolată le cauzează, mecanismele pentru menținerea ordinii, disciplinei, misiunii și, evident, a vieții în mijlocul spațiului cosmic – pentru că misiunea și existența devin sinonime pe o navă generațională), dar adaugă niscaiva lucruri deloc frivole: caracterul de alegere, fie voluntară sau forțată de împrejurări, a prezenței la bord a primei generații nu este similar cu situația generațiilor următoare, născute pentru a fi echipaj al misiunii; disensiunile dintre generații și modul incert în care valorile și entuziasmul unei generații pot fi transmise generațiilor următoare; caracterul foarte apropiat de totalitarism pe care misiunea trebuie să îl aibă pentru a avea șanse de reușită. 

Abia în 1983 se mai ficționalizează ceva demn de inclus în canon. Stephen Baxter explorează în Mayflower 2 granițele dintre progres și regres, evoluție și degenerare. Prezintă „uitarea misiunii” și căderea în tribalism și ignoranță a generațiilor viitoare drept proces inevitabil și nu musai regretabil. Durata voiajului (25.000 de ani) vine la pachet cu o amplă serie de incidente de parcurs și teoretizează posibile direcții pentru postumanii viitorului. Baxter opinează că finalmente biologicul va evolua și triumfa asupra spoielii numite „civilizație”. 

Navele generaționale ajung la Hollywood

Televiziunea și cinematograful au fost sfioase cu ecranizarea sau scornirea de seriale și filme cu nave generaționale. Dar au comis, rar ce-i drept, incursiuni memorabile în aceste zone ale SF-ului. Evident, la început a fost Star Trek, cu prima serie șaizecistă. For the World Is Hollow and I Have Touched the Sky, difuzat în 1968, camuflează ceva foarte interesant (un asteroid locuit, care este de fapt folosit ca navă generațională de-o civilizație care a uitat de știință și căreia computerul navei i se adresează printr-un oracol de-a dreptul antic) sub valuri de melasă melodramatică (McCoy află că este pe moarte și se îndrăgostește de o preoteasă). 

Un deceniu mai târziu, Space 1999 comite unul din episoadele cultissime: The Mission of the Darians (1975). Darianii, captivi în ditai orașul cosmic avariat de un meteorit, sunt deja afectați de toate clișeele genului (radiații, segregare, canibalism, fascism). Dar episodul acesta a fost vreo 30 de ani tot ce-a putut face mai bine televiziunea cu navele generaționale. Și-au tot încercat, s-a produs chiar și un serial exclusiv cu și despre nave generaționale. The Starlost (1973) ar fi trebuit să iasă bine: Harlan Ellison (șef al scenariștilor) și Ben Bova (consultant) garantau că scriitura va fi la înălțime. N-a fost deloc așa. Serialul promitea multe pe hârtie: ditai nava, cu multiple biosfere, ocupată de ultimii supraviețuitori de pe Terra, are parte de un colaps aproape total, iar fiecare biosferă se sălbăticește (si la propriu, și la figurat), iar trei fermieri (cam amish) descoperă că, de fapt, sunt călători pe o navă, prin univers. Chestiune pe care evident că o uitaseră. Storcit de bugete și greve ale scenariștilor, Starlost este fix așa: când involuntar, când rizibil, când haotic, în general, plicticos. Una din acele producții TV la care te uiți și mai că ți-e milă de actori. 

Ascension, o explorare recentă a temei

În 2014, Ascension apare surprinzător pe micile ecrane. Echipajul unei nave generaționale se confruntă, la 50 de ani de la plecarea de pe Terra, cu o situație neprevăzută: o crimă (și implicit un criminal în libertate) la bordul navei. Doar că nava este parcată într-un subteran gigantic și atent observată de cercetători americani. Ascension face bine aproape tot ce-și propune: despică în patru problemele de morală (și dintre generațiile aflate la bord și din rândul cercetătorilor care-i observă), glisează frumos pe gheața subțire a moravurilor, politicii și ipocriziei (societatea din navă este fix cum era SUA când „a decolat”, prin anii ’60), are cliffhangere și personaje nu musai complexe, dar fascinante, în mod cert. 

Ascension este unul din vârfurile unui val destul de recent de filme SF și, cum există și destule scrise în ultimii ani pe subiect, unul de interes. Mai ales că problema este abordată diferit de fiecare dată. De la Wall-E, cu obezii lui suferinzi de consumerism de pe stația orbitală Disney și până la alți consumeriști, pierduți prin cosmos cu Aniara (2018), nava resort all-inclusive care e aruncată de pe traiectorie de un accident și plutește pierdută prin univers, până la un final foarte poetic și deloc ferice, s-au făcut de toate. Nu toate la fel de surprinzătoare ca suedezul Aniara (ecranizare a unui poem și unul din must-see-urile recente), nu toate la fel de action-horror precum Pandorum (2009) și nu toate la fel de leneșe precum Oxygene (2021). Chiar și în Passengers (2016), mult prea demolat la vremea lansării, sunt câteva chestiuni interesante de observat și discutat. Depășirea duratei misiunii este un gimmick interesant în Pandorum, care nu dezamăgește nici cu twistul final, deși este în mare parte (pre)ocupat de mutanții hiperviolenți din nava eșuată. Oxygene are un scenariu care, pe hârtie, este mai ofertant decât filmul propriu-zis. Alexandre Aja are curajul de-a face un film cu aproximativ un singur personaj (Melanie Laurent) și folosește nava generațională ca pretext pentru o investigație despre identitatea protagonistei și modul în care-a ajuns să fie criogenizată pe o navă lovită de meteoriți. Tot de la un meteorit pornește toată aventura din Passengers, și, da, impacturile cu meteoriți, asteroizi și alte obiecte cerești devin cu atât mai probabile cu cât durata călătoriei prin spațiu crește. Că povestea de amor dintre un pasager trezit accidental de-o eroare a navei și femeia pe care o trezește din somnul criogenic ca să nu se plictisească putea lipsi, este altă discuție. Passengers a vrut să aducă spectatori tineri în cinema și-a mizat pe sindromul Stockholm în cosmos. Nu a mizat nici pe fascinație, nici pe oroare, nici pe ritm. 

Un viitor incert și, poate, non-ficțional

Probabil cea mai ușoară concluzie este și cea mai credibilă. Noul val de ficțiuni cu nave generaționale a apărut impulsionat de aventurile miliardarilor în afara atmosferei terestre. Filme și seriale vor continua să fie produse și deja au codificat o nevoie, nu de altceva (de altă planetă), cât o nevoie de speranță că omenirea încă mai poate să exploreze și să își depășească limitele. Ba chiar se poate ghici și-o oarecare panică/resemnare legată de soarta planetei, care este, în general, prezentată drept nefastă. 

Cea mai clară ilustrare a acestor posibile motoare pentru noua generație de ficțiuni cu călătorii galactice de sute și mii de ani este, în mod deloc surprinzător, un roman grafic. Shangri-La, care pornește după o apocalipsă care a făcut Terra nelocuibilă și urmărește o mișcare de revoluție underground la bordul unei stații orbitale gigantice, vine cu o soluție inventivă, viabilă și deloc confortabilă pentru dilemele colonizării altor planete, nu chiar favorabile biologiei umane. Mathieu Bablet, unul dintre cei mai redutabili autori de romane grafice (Carbon & Silicium) din sfera SF, are niște observații și niște răspunsuri care reformulează și necesitatea unei nave și caracterul pasagerilor. O schimbare de paradigmă în care, la fel ca în nuvela lui Baxter, evoluția rasei umane nu ne face nici mai frumoși, nici mai deștepți, nici mai empatici, ci efectiv altceva.