Dune: Awakening. Om versus planetă35 min read

Funcom a creat cel mai ambițios joc bazat pe universului Dune, iar asta e de admirat, chiar dacă nu totul funcționează așa cum se așteptau producătorii.

Până la filmele lui Denis Villeneuve, era aproape un consens că Dune este aproape imposibil de adaptat, cel puțin într-un mod în care să facă cinste universului gândit de Frank Herbert. E o realitate și la nivelul jocurilor video, unde nu au existat titluri notabile situate pe Arrakis, cu excepția jocurilor de strategie create de legendarul studio Westworld în anii 1990. Și acelea, chit că foarte influente ca mecanică de joc, foloseau Dune mai degrabă pentru marketing. .

Norvegienii de la Funcom // Cunoscuți pentru The Longest Journey, The Secret World și mai recent Conan Exiles, și care, apropo, au și studio și în România, funcom.com // s-au înhămat nu la unul, ci la trei jocuri care se desfășoară în universul Dune. Awakening este piesa principală: un joc online masiv care promite să ofere ani buni de actualizări și DLC-uri.

Și totuși, era cam greu, din primele materiale promoționale, să înțelegi despre ce va fi Dune:Awakening. Pentru că producătorii au arătat de toate, de la simpla luptă de supraviețuire în deșert la bătălii de amploare cu sandcrawlere și conversații cu personaje iconice din serie care se ramifică precum în jocurile RPG.

CITEȘTE ȘI:  O parte din cel ambițios joc Dune a fost creat la București

Efectul fluture de nisip

Filmulețul de introducere din Dune:Awakening explică destul de bine contextul poveștii: în multitudinea de universuri paralele pe care le poate vedea cu abilitățile sale, Paul Atreides povestește despre unul în care nu s-a născut. În schimb, mama lui a născut fetița dorită de la început de ordinul Bene Gesserit, iar asta pune în mișcare un lanț de domino: drept mulțumire, Lady Jessica e antrenată să descopere conspirația împotriva casei Atreides, care supraviețuiește bătăliei de la Arakeen, iar războiul dintre aceștia și Harkonneni devine unul de uzură, al asasinilor. Între timp, fără un Muad’dib care să-i ghideze, fremenii sunt exterminați de către sardaukarii imperiali.

Sau cel puțin asta se crede, pentru că personajul tău e trimis, nu foarte voluntar, de o maică Bene Gesserit pe Arrakis ca să-i caute pe fremeni. Unul dintre ei, Zantara, nu doar că nu se ascunde, dar doboară nava-transport de prizonieri pe care te-ai infiltrat. Se revanșează, însă, după ce te scoate dintre dărâmături și te pune pe urmele fremenilor.

De aici îți începi călătoria în Hagga Basin, zona în care are loc majoritatea poveștii și în care poți juca lejer peste 100 de ore. Dune: Awakening are același ADN de joc survival precum Conan: Exiles, însă e destul de clar, din primele momente, că țintește să fie mai mult decât o clonă a acestuia sau a jocurilor mai populare din acest gen, precum Rust, Valheim sau DayZ.

În astfel de titluri, lumea de joc e doar un pretext. Mai important este ciclul mecanicilor de joc în care, la început, de-abia supraviețuiești, după care ajungi să-ți construiești unelte și baze tot mai bune, pentru ca, după câteva zeci de ore, să ajungi atât de bine echipat încât mai poți avea parte de probleme doar din partea altor jucători la fel de bine echipați. Însă, de obicei, nu prea îți pasă că ești într-o apocalipsă zombie, o pădure plină de canibali sau într-un coșmar din mitologia nordică – mecanicile și setting-urile din majoritatea jocurilor survival sunt interschimbabile fără prea mari probleme.

Dune: Awakening face destul de clar faptul că ești în universul Dune, iar cel mai dificil adversar e mediul înconjurător. Primul inamic, și cel de care nu scapi niciodată, este soarele – poți sta doar puțin timp, ziua, în bătăia lui directă, fără să faci insolație. Iar cu asta nu e de joacă, pentru că apa e singura resursă de care ai nevoie ca să te păstreze în viață, și, cel puțin la început, nu e ușor de dobândit.

Așa că ai nevoie constant să fii aproape de un loc umbrit, pentru că precipitațiile nu vin niciodată pe Arrakis. Singurul fenomen atmosferic, furtuna de nisip, e extrem de ostil jucătorului:distruge vehiculele lăsate în spații neacoperite și chiar te omoară dacă nu ajungi la adăpost în timp util (sau nu ai un cort de urgență la tine, dar asta după ore bune de joc).

Și, pentru că n-aveau cum să lipsească, shai-hulud, viermii gigantici iconici ai seriei, se plimbă constant prin toate zonele cu dune, atrași de orice perturbație a nisipului. E unul din rarii inamici din jocurile video care induc frică oricând, fie că ai două sau 300 de ore petrecute în joc. De regulă, atunci când mori în Dune: Awakening, pierzi o parte din resursele pe care le aveai la tine, dar îți păstrezi majoritatea echipamentului și poți recupera restul dacă revii la locul în care ai murit.

Dar dacă te mănâncă viermele, pierzi definitiv tot ce ai pe tine, inclusiv vehiculul pentru care ai lucrat ore bune, dacă te afli într-unul. Am făcut greșeala asta o singură dată, și, pe parcursul următoarelor zeci de ore, am simțit inima în gât de fiecare dată când am văzut viermele în vecinătatea mea generală, chit că știam că am destul timp să ajung într-o zonă sigură.

Cumulat, toate aceste mecanici te fac chiar să gândești, în diverse situații, ca cineva aflat pe Arrakis. Chiar și cu echipament de end-game, trebuia să fiu atent când mă cățăram ziua pe un versant, ca să nu fiu prins prea mult pe partea însorită, să am canistre cu apă de rezervă sau un distrai// Traducerea din variantele în română ale cărților a stillsuit-ului, costumul purtat de fremeni care reciclează fluidele corporale în apă potabilă. // și să mă asigur că nu e un vierme prin zonă atunci când traversez o zonă deșertică, uitându-mă stânga-dreapta mai atent decât la traversarea unui bulevard aglomerat din Istanbul.

Așa că Dune: Awakening atinge acel nivel rar de imersiune pe care îl caută multe jocuri. Mai ales că, odată ce avansezi în ciclul în care strângi resurse, pentru a-ți construi echipamente și baze care să te ajute să supraviețuiești unor zone tot mai grele, te întâlnești și cu multe dintre dispozitivele din cărți, precum suspensoarele care sfidează gravitația, corturile care te ajută să supraviețuiești furtunilor de nisip, scuturi Holtzmann care pot fi pătrunse doar în anumite moduri ș.a.m.d.

La un moment dat, deblochezi chiar și aparatele folosite de fremeni pentru a extrage cât mai multă apă din victimele tale, iar din acel punct începi să vezi inamicii mai puțin ca ținte virtuale, și mai mult ca niște bidoane de apă bipede. Cam cum i-ar vedea, în universul Dune, un fremen.

Începuturile sunt atât de delicate

E greu să iei o franciză populară și să-ți construiești propriile povești fără ca acestea să sune ca un fan fiction. Cu atât mai mult când vine vorba de un univers atât de complex precum Dune, care abundă în filozofii și jocuri psihologice. Funcom, însă, s-a descurcat destul cât sune a fan fiction extrem de bun.

Povestea principală din Dune: Awakening începe destul de lent, pentru că prima jumătate e doar despre căutarea unor altare religioase ale fremenilor. Devine, însă, mult mai interesantă pe parcurs, atunci când intră în istoricul jucătorului și în motivul real pentru care acesta a fost trimis pe Arrakis, și totodată introduce personaje iconice din universul Dune. E destul de liniară și se termină fix atunci când pare că începe punctul culminant, iar unele dintre misiunile mai lungi sunt anoste, dar e suficient de intrigantă cât să-ți mențină atenția chiar și după zeci de ore, și de departe în topul celor mai interesante din jocurile survival.

Dune: Awakening are elemente de RPG-lite, inclusiv un sistem de conversație în care ai mai multe opțiuni de răspunsuri, ba chiar și unele speciale pentru personajul pe care l-ai creat, în funcție de backgroundurile pe care le-ai ales la început. Dar majoritatea misiunilor te duc prin aceleași obiective, indiferent de tonul răspunsurilor pe care le dai, și foarte rar ești să pus să iei decizii semnificative.

Cea mai importantă decizie e facțiunea cu care vrei să te aliezi în războiul de pe Arrakis. Dar chiar și acolo, fie că alegi casa Atreides, prinsă într-o dilemă despre cum mai poate exista onoare în realitățile unui război, sau casa Harkonnen cu jocurile ei nesfârșite de putere, tot ajungi să faci cam aceleași misiuni, dar din perspective diferite.

Ai însă și o mulțime de misiuni secundare, precum și personaje aleatorii dispuse să-ți vorbească cu orele, care intră în multe din aspectele complexe ale unei ficțiuni ca Dune – despre cum, de exemplu, o singură variabilă poate crea reacții în lanț care schimbă sau distrug miliarde de vieți.

Cele mai interesante sunt seriile de misiuni pe care le faci pentru a debloca diversele clase din joc, fiecare pentru câte un class trainer prins într-o dilemă legată de meseria lui: un planetolog care se luptă cu birocrația imperială, un mentat care are probleme emoționale incompatibile cu antrenamentul lui sau un maestru spadasin căruia i-a fost furată vederea și are o sete acidă de răzbunare.

Există mai multă intrigă în misiunile lor secundare decât în firele narative principale din multe alte jocuri. Și totuși, ele sunt legate și de una din părțile slabe din Dune: Awakening.

Nu trebuie să-mi fie frică decât de scutul Holtzmann

Pe lângă adunatul de resurse și supraviețuitul în general, o altă parte cu care îți vei ocupa timpul în Dune: Awakening e lupta de la nivelul solului. În Hagga Basin ai zeci de baze medii sau mari și sute de tabere sau caverne pline cu bandiți, oportuniști, traficanți de sclavi și tot felul de grupuri ofensate de simpla ta prezență. Aici, însă, respectul pentru materialul sursă nu se traduce în cel mai interesant gameplay.

Dune: Awakening încearcă să integreze conceptele luptelor din cărți, unde scuturile Holtzmann au neutralizat mare parte din eficacitatea armelor de foc. Însă Funcom n-a dorit să bazeze întreg sistemul de combat pe lupta corp la corp, așa că a luat una din puținele arme de la distanță încă utilă – pistolul cu săgeți otrăvite – și a transpus-o într-o gamă întreagă de arme de shooter, cu mitraliere, puști cu lunetă, pistoale automate și alte jucării.

Pe de altă parte, dictomul „the slow blade penetrates the shield” care dictează luptele corp la corp, a fost transpus într-o mecanică simplistă, în care poți folosi un atac mai lent ca să pătrunzi prin scutul oponenților după ce îi parezi.

Din asta rezultă un sistem de combat de multe ori neinspirat. Luptele cu oponenți melee sunt greoaie și de multe ori opțiunea cea mai bună e să pui distanță față de oponenți, atunci când te bați cu mai mulți care au scuturi, sau în timpi morți în care aștepți pentru a atrage inamicii unul câte unul după vreun colț.

Majoritatea inamicilor care folosesc armele cu săgeți sunt ușor de eliminat. E de vină și AI-ul, care nu e foarte strălucit și câteodată chiar aleargă din locuri acoperite ca să se așeze drept în fața ta și să tragă degeaba o rafală respinsă de propriul tău scut. Dacă alegi să elimini o parte din gărzile inamice de la distanță, sunt momente în care patrulele vor ignora senin cadavrele care cad precum muștele în jurul lor.

Clasele de care ziceam ar fi trebuit să adauge varietate în stilul de joc, însă, în mare, skill-tree-urile pe care le deblochezi după ce capeți experiență au bonusuri pasive, nu foarte interesante, de tipul x% damage în plus pentru un headshot. Sunt relativ puțin abilități active, din care poți echipa doar trei simultan, iar o parte din ele sunt complet nefolositoare.

De exemplu, sună foarte tentant să-ți faci un mentat, însă în practică acesta e doar un lunetist/soldat de infanterie care poate apela la câteva giumbușlucuri, precum să distragă atenția inamicilor cu o proiecție sau să arunce un generator care reface scuturile aliaților constant timp de câteva secunde. Nu se transpune mai nimic din conceptul din cărți, acela de a fi un computer uman.

Singurul plus al combatului din Dune:Awakening e că diversele tipuri de suspensoare, combinate cu posibilitatea de a te cățăra pe orice suprafață verticală, îți dau o libertate de mișcare superioară multor jocuri action. Dar aceasta este limitată de faptul că e legată de gestionarea unor resurse (stamina pentru cățărat sau baterie pentru folosirea suspensorului).

Mirodenia trebuie să circule cu ornitopterul

După cele cel puțin 50 de ore petrecute în Hagga Basin, odată ce ai căpătat acces la un ornitopter, poți accesa și a doua parte din Dune: Awakening – pentru că jocul nu e doar un sandbox survival, Funcom a promis și o zonă de endgame, în care jucătorii să poată pierde alte câteva sute de ore, precum în jocurile masive multiplayer de altădată.

Aceasta vine sub forma lui Deep Desert, o zonă cam de vreo cinci-șase ori mai mare decât Hagga Basin, dar extrem de diferită. Pentru că, dacă Hagga Basin e împărțit în regiuni menite să fie cât mai distincte ca să nu plictisească jucătorul – canioane, munți, platouri, zone de deșert radioactiv ș.a.m.d –, Deep Desert-ul e o întindere aproape nesfârșită de deșert, întreruptă pe ici pe colo de insule de stâncă.

Stilul de joc se transformă, în Deep Desert, dintr-un survival sandbox într-un joc de tip extraction. La începutul fiecărei săptămâni, întreaga hartă este ștearsă de o furtună Coriolis, apoi este regenerată procedural.

În perioada imediat de după lansarea jocului, Deep Desert-ul a fost, în integralitatea ei, o zonă liberă de tip PvP,// Player versus Player, în care jucătorii se pot ataca unii pe ceilalți. // spre deosebire de Hagga Basin, unde astfel de zone erau destul de rare.

Problema e că doar în Deep Desert se găsesc cele mai valoroase resurse din întreg jocul, precum și majoritatea câmpurilor de mirodenie, de care ai nevoie pentru a crea cele mai bune echipamente din joc.

Așa că, după ce ai jucat un sandbox survival timp de zeci ore, ești aruncat într-un cu totul alt stil de joc, care, în mare, se rezumă la lupte între ornitoptere, unde, de obicei, tabăra cu mai multe numere câștigă. Și nu există vreo logică de genul Atreides vs Harkonnen, ci e fiecare pentru mirodenia lui.

Un astfel de format e mană cerească pentru grieferi – tipul de jucători toxici care nu vor să facă altceva decât să-ți ruineze ziua, chiar dacă lor nu le iese mai nimic din asta. Am fost urmărit de o astfel de patrulă de băieți veseli până în afara zonei de PvP, acolo unde au tot încercat să profite de mecanicile de joc pentru a-mi bloca ornitopterul pe nisip până e mâncat de vierme (lucru din care ei nu ar fi avut nimic de câștigat). Și asta e o poveste liniștită în comparație cu altele împărtășite online.

După destule plângeri din partea jucătorilor care au pățit-o, Funcom a decis să lase doar o parte a Deep Desertului deschisă PVP-ului, păstrând restul pentru jucătorii mai pacifiști. Însă mai mult a nemulțumit ambele tabere, pentru că a mutat majoritatea resurselor exclusive în zona de PVP, iar acum cam jumătate din Deep Desert e inutilă. Ceea ce înseamnă nu doar că ai 10-15 minute de zburat peste deșert copy-paste atunci când intri pe hartă ca să poți ajunge undeva unde ai ce face, dar și că sunt mai mulți jucători – și grieferi – care acum se bat pe zone mai restrânse de PvP.

E clar că zona are un concept mișto, dar acesta nu funcționează în lipsa unei structuri mai clare, precum separarea PvP-ului în jucători aliniați cu cele două case mari. Culmea că ideea asta este deja folosită în cealaltă mare bucată de endgame, sistemul Landsraad, în care ghildele aliniate cu cele două case se întrec să facă misiuni pentru casele mai mici care au reprezentanți pe Arrakis, ca apoi să folosească influența lor pentru a vota asupra unor măsuri care afectează tot serverul.

Și, chiar și aici, multe din cerințele pentru Landsraad pot fi completate doar de ghilde care au  suficient personal pentru a strânge cantități mari de resurse într-un timp scurt.

Icoana din deșert

Ca prezentare, Dune: Awakening este un bagaj mixt. Pe de o parte, designul lumii este excelent și implementează senzația de grandoare și arhitectura brutalistă din filmele lui Villeneuve. Sunt multe zone din care ai priveliști maiestuoase.

Pe de alta, la nivel tehnic, există destule texturi la calitate scăzută, în timp ce personajele par teleportate din grafica de acum una-două generații de console. Și, cu toate acestea, jocul nu rulează excelent – sunt anumite zone din Hagga Basin în care ai stuttering și scăderi de FPS de moment, precum și altele în care texturile detaliate se încarcă cam greu.

Muzica, în schimb, setează excelent atmosfera. Este derivată din stilul de tip drone, electronic-orchestral al lui Hans Zimmer din filme, dar cu suficiente variații ca să nu fie doar o imitație. Și atunci când te plictisești de ea, ai la dispoziție mai multe canale de radio, în care, pe lângă o selecție de soundtrackuri MIDI din jocurile de strategie Dune, ai și teatru radiofonic pe post de propagandă pentru Harkonneni, Atreides sau pur și simplu comedii sau thrillere care se mulează perfect pe universul Dune.

Verdict: De cumpărat pentru fanii Dune

Recunosc că, atunci când am vorbit cu cei de la Funcom România despre joc, mi-am dat puțin ochii peste cap când am tot auzit repetat că motto-ul producătorilor a fost să adapteze jocul la Dune și nu invers – nu de alta, dar e chestia pe care o auzi promisă în multe adaptări ale unor IP-uri mari, pentru ca produsul final să fie aceeași mărie jucată de sute de ori cu pălăria unui alt univers.

Dune: Awakening nu se joacă cu materialul-sursă, însă, și e genul de joc pe care mi l-am dorit de mult ca fan al seriei, cu toate problemele lui. Chiar și cu endgame-ul disfuncțional, care poate fi reparat în timp, și un sistem de combat care nu rupe gura târgului, am peste o sută de ore în care mi-am gândit mișcările de parcă aș fi fost pe Arrakis. Și, pentru cei care nu sunt neapărat fani ai seriei, e tipul de joc survival rar în care mediul înconjurător e inamicul principal, cu o poveste mult mai interesantă decât ai vedea în mod normal într-un astfel de joc.

Notă: 8/10 | Disponibil pe: Windows (Steam), PlayStation 5, Xbox Series X/S.

Detalii tehnice:

Testat pe: Radeon RX 9070 XT/i5 11400F/32 GB RAM DDR4/SSD Samsung 980 NVMe M2.

Nivel grafică: High/Ultra, TSR Ultra Quality, 1440p

Probleme tehnice: Scăderi de performanță și stuttering în anumite zone de joc. Probleme ocazionale cu încărcarea texturilor. Animații ale personajelor care se blochează ocazional. Probleme rare cu blocarea unor vehicule în obiecte de environment. Mai multe buguri mici, precum texturi care intră una în cealaltă sau resurse care se spawnează în locuri imposibil de ajuns.

CITEȘTE ȘI:  Toate schimbările majore pe care Dune: Part Two le face față de roman