După cioate. Cum s-a transformat un documentar despre mediu într-un film horror31 min read

Doi regizori care documentau o formă radicală de activism ecologic au ajuns să trăiască pe pielea lor violența pe care o denunțau activiștii.

România, țara cu cea mai mare suprafață de păduri virgine din Uniunea Europeană, pierde anual circa 38,6 milioane de metri cubi de lemn – însă doar 18,6 milioane sunt raportate oficial.// „Pădurile seculare din România, printre ultimele ecosisteme virgine din Europa. Cât de importantă este biodiversitatea”, stirileprotv.ro // În 2021, Mihai Dragolea și Radu Mocanu au pornit pe urmele activiștilor care transmiteau live din pădurile Bucovinei și expuneau tăierile ilegale. Așa l-au cunoscut cunosc pe Tiberiu Boșutar, un fost om de afaceri devenit haiduc digital, și au decis să-i documenteze acțiunile. 

În timpul filmărilor, în zona Dealu Negru din Suceava, cei trei au fost atacați de un grup de 12 indivizi înarmați. Camerele le-au fost distruse, toate materialele pierdute, iar unul dintre regizori a suferit pierderi de memorie din cauza loviturilor. Filmul pe care îl plănuiau s-a transformat într-o altfel de poveste – despre frică, rezistență și granițele fragile dintre activism și violență.

Documentarul rezultat, După cioate, a fost proiectat recent în cadrul festivalului One World Romania// Link oficial: oneworld.ro // și va putea fi văzut în cinematografe începând din toamnă. Am vorbit cu regizorii Mihai Dragolea și Radu Mocanu despre ce înseamnă, în România de azi, să documentezi pădurea fără să fii luat în serios – nici de agresori, nici de autorități.

Când v-a venit ideea să lucrați împreună și cum de ați ajuns să fiți atrași tocmai de acest subiect?

Mihai Dragolea: Noi am mai lucrat împreună prin 2013-2015, la documentarul Roboțelul de aur, despre Steluța Duță, o pugilistă multiplă campioană la box,// Poți urmări filmul aici: youtube.com // pe care l-am lansat în 2015. Atunci am început să ne apropiem de subiecte sociale, marginale, care ne-au rămas aproape de inimă.

Ne-am reîntâlnit niște ani mai târziu, când în Bucovina au apărut câțiva whistlebloweri – oameni din zona societății civile care raportau tăieri ilegale către autorități. Doar că autoritățile nu reacționau, așa că mulți dintre ei au început să colaboreze cu ONG-uri. Prin 2020, unii dintre ei s-au întors din diaspora, iar unii au început să transmită live pe Facebook ce se întâmplă în păduri.

Au început cu live-urile – fugeau după mașinile cu lemne, filmau totul și transmiteau live pe Facebook. Atunci ne-am gândit să începem să documentăm fenomenul ca atare. Tot pe atunci, producătoarea Monica Lăzurean-Gorgan m-a întrebat dacă am un subiect, iar primul gând a fost acesta. Era o temă mare, grea, dar tocmai de aceea mi s-a părut momentul perfect să fac echipă cu Radu. Era nevoie de doi oameni – e o poveste amplă. Așa a început totul.

Tiberiu Boșutar în timpul unui live din pădure. Foto: captură de ecran.

La început voiați să urmăriți mai mulți astfel de haiduci digitali, dar ați ajuns să vă concentrați pe Tiberiu Boșutar. Ce v-a dus în direcția asta?

Radu Mocanu: Am rămas concentrați pe Tibi, pentru că a avut loc acel incident din pădure care ne-a legat mai mult. De acolo, lucrurile s-au oprit pentru o vreme, apoi au căpătat o altă direcție. A început și procesul, am intrat și noi în poveste mai adânc. Probabil și din cauza acestei experiențe intense am decis să continuăm cu el – a fost și o alegere conștientă, dar și una forțată de împrejurări.

Cât timp a trecut între momentul în care ați început filmările și incidentul din pădure?

Mihai Dragolea: Aproape un an. Am început în februarie și incidentul a fost prin septembrie, deci în câteva luni. Era o practică comună, au fost atacați și alți activiști de mediu.

Radu Mocanu: Au mai fost incidente – nu neapărat în zona în care filmam noi, ci prin toată țara. Un caz mediatizat este cel al biologului Gabriel Păun, agresat într-o pădure.// „Un activist eco a fost batut in timp ce incerca sa documenteze proiectul unei microhidrocentrale in Tara Hategului / Patronul firmei de constructii, grav ranit dupa ce a fost lovit de masina activistilor care incercau sa fuga”, hotnews.ro // Din păcate, sunt cazuri care se tot repetă.

Mihai Dragolea: În momentul în care ne-au atacat pe noi, nu mă gândeam neapărat la activiștii ăștia. Îmi venea în cap cazul pădurarului Liviu Pop, care a fost ucis în 2019.// „17 ani de închisoare pentru ucigașul pădurarului Liviu Pop”, digi24.ro // El a fost împușcat mortal în timp ce încerca să împiedice tăieri ilegale de arbori într-o pădure din Maramureș. Trupul său a fost găsit într-o râpă, prezentând multiple urme de agresiune fizică. E o poveste groaznică, familia lui a trecut printr-un coșmar. Am încercat să iau legătura cu ei pentru film, dar erau îngroziți, n-au vrut să vorbească.

În acele clipe, am simțit că s-ar putea termina prost și pentru noi. Dar filmul nostru, după cum se vede, nu e în alb și negru. Nu suntem nici îngeri, nici demoni. Totul se petrece într-o zonă gri, tipic românească. Am mers acolo cu Tibi nu doar pentru activism, ci și pentru că filmul e despre oameni, despre cum suntem fiecare în sinea noastră. Și despre ce înseamnă să te confrunți cu pădurari dubioși, cu o mafie a lemnului, într-o zonă unde lucrurile nu sunt niciodată simple.

T. Boșutar urmărește un TIR cu încărcătură neconformă. Sună la 112, dar Poliția întârzie să apară și TIR-ul trece granița. Foto: captură de ecran.

Tiberiu Boșutar avusese deja un conflict cu oamenii de acolo?

Mihai Dragolea: Mersese de mai multe ori în pădure și fie i-a expus, fie i-a amenințat că o va face – nu știm exact ce s-a întâmplat în spatele activității lui. Cert e că i-au spus de vreo două ori: „Dacă mai vii pe aici, te omorâm”.

Dar Tibi e un personaj complex, hotărât, nu se supune amenințărilor și nici regulilor, de altfel. Așa că le-a zis: „Bine, o să vin cu doi băieți care au camere de filmat profesioniste, nu telefoane”. A contat pentru el să vină cu noi, pentru că asocia media cu o formă de protecție – adică „vin cu presa, vin cu autoritatea de la București”.

Noi, de obicei, filmam discret, fără să atragem atenția. Dar în ziua aia, totul a fost diferit. Tibi voia să fie văzut, voia să intimideze. Avea și mașina personalizată, cu „Legea codrului” scris pe ea.

Am ajuns într-o zonă unde pădurea fusese tăiată de mult. Am lăsat intenționat niște urme, ca-n povestea cu Hansel și Gretel, sperând că vor fi găsite – și au fost. Dar în loc să-i intimidăm, i-am întărâtat. Și s-a întâmplat ce s-a întâmplat.

Cel mai rău a pățit-o Tiberiu. A fost scos din mașină cu forța, dezbrăcat și amenințat cu moartea. Au vrut să-l arunce în jos dintr-o râpă. A fost o experiență traumatică – și nu doar pentru el. Am trăit toți o formă de traumă în ziua aia.

Regizorul Radu Mocanu, după incident. Foto: captură ecran.

Dar cât de tare trebuie să le fi fost acoperit spatele acestor oameni, dacă nu le-a fost frică de nicio repercusiune – nici măcar când atacau presa?

Radu Mocanu: Nu știu… Aș intra pe tărâmul speculațiilor și nu vreau să fac asta. N-am făcut o investigație în sensul ăsta, ca să vedem ce legături au, cine cu cine.

Cred, totuși, că nici nu aveau nevoie de protecție în sensul clasic. Forțele care le dădeau putere erau deja acolo. Totul s-a desfășurat firesc, în logica locului. Și poate tocmai de aici se înțelege gravitatea – nici nu trebuie să identifici persoane sau conexiuni anume. Doar să te uiți la cum s-au întâmplat lucrurile.

Mihai Dragolea: E altă realitate, acolo. Îmi amintesc că am fost cu avocatul nostru, pentru că am vrut și noi să ne facem dreptate. Am fost la poliție, unde am depus plângere – Radu luase un pumn, eu altul, ne stricase echipamentul… și nimic. Zona aia nu e ca alte locuri din țară, unde ai o șansă să se facă dreptate.

Acolo, polițistul pe care l-am întâlnit era genul de om pe care-l bufnește râsul când îi povestești că ai fost lovit. Îi spuneam „rusul”, așa, ironic. Acolo, oamenii își dau foc la case și nu pățește nimeni nimic.

Și chiar dacă noi aveam camere de filmat și eram vizibili, nu conta. Unii dintre oamenii ăia sunt și bogați, și violenți, și nepăsători. Am simțit că nu ne lua nimeni în serios. Polițistul chiar râdea – i se părea o joacă. De parcă i-aș fi zis că am fost la grădiniță, nu că am fost atacați în pădure.

Autoritățile constată tăierea ilegală a unui arbore sănătos. Foto: captură de ecran.

Tibi spune la un moment dat că „bătaia e ruptă din rai”. În România de azi, mai are vreo șansă adevărul? Sau câștigă cine dă mai tare cu pumnul sau cine convinge mai bine pe TikTok?

Radu Mocanu: Nu sunt chiar la curent cu tot ce se întâmplă acum, dar părerea mea e că nu trăim în epoca post-adevăr. Cred că adevărul încă mai contează. Și poate nu trebuie dusă o luptă pentru el neapărat în mod organizat, ci fiecare are datoria să-l susțină în spațiul în care trăiește – în discuțiile cu apropiații, prin meseria pe care o are, prin ce face zi de zi.

Trăim vremuri foarte emoționale, pare că un soi de primitivism începe să prindă din ce în ce mai mult teren. Dar eu sper că prin curățenie și claritate – în gândire, în exprimare – putem să ne opunem acestor tendințe. 

Mihai Dragolea: Povestea noastră nu e doar emoțională, ci și ușor tragicomică. N-a fost ca în cazul lui Gabriel Păun, care a fost atacat pentru că a descoperit o tăiere ilegală. La noi a fost altceva: personajul, contextul, felul în care s-au legat lucrurile. Noi eram acolo pentru că Tibi era acolo, iar oamenii ăia nu aveau o problemă cu noi direct, ci cu el. Doar că ne-au prins la strâmtoare, ne-au blocat și ne-au bătut. Tragismul e că nici măcar nu apucaserăm să documentăm o tăiere ilegală. Și tot am luat bătaie.

Radu Mocanu: Acum pare amuzant, dar încă de când s-a întâmplat incidentul, cam știam ce urmează. Nu neapărat că eram pesimiști, dar intuiam ce se va întâmpla. Scena cu avocatul, de exemplu, e de la un an și ceva după eveniment, și chiar acolo am zis: „O să se întâmple asta, și asta, și asta”. Și exact așa s-a întâmplat. De-asta, la proces, păream absent – nu eram absent, eram resemnat.

Mihai Dragolea: Radu a fost scos din proces pe motiv că nu-și mai amintește cine l-a bătut. Eu și el am identificat patru indivizi, i-am recunoscut amândoi. Dar procesul e o farsă totală, în care singurii martori sunt chiar cei care ne-au bătut. Așa că nu o să se rezolve nimic, probabil.

Regizorul Mihai Dragolea, pe terenul unde a plantat pomi fructiferi. Foto: captură de ecran.

Mihai, la un moment dat, înspre finalul documentarului, te vedem plantând niște arbori. E o formă de protest? Sau e mai mult de-atât? Ce mesaj ai vrut să transmiți?

Mihai Dragolea: Da, e de menționat că plantez acolo unde, la un moment dat, trecuse o combină peste terenul meu. În 2019, mi-am scos terenul din arendă, ca să pot planta altceva acolo. Sunt terenurile mele, moștenite – o mare parte din familia mea a murit, iar asta a fost ce am primit după o tragedie.

Plantatul ăsta a fost, pentru mine, un fel de împăcare cu trecutul. Am zis să pun pădure acolo. Poate că a fost și o motivație simbolică, dar și personală. Încă merg acolo des. 

Dar într-o altă notă, mai ironică, e interesant că locuiesc într-un cartier numit Plopilor, în Cluj, unde, în anii 1990, erau foarte mulți plopi. I-au tăiat pe toți. Spuneau că fac mizerie, că deranjează… și pur și simplu i-au tăiat pe toți. I-au tocat. Asta mi-a rămas în minte.

Când eram mici, ne jucam printre trunchiuri și crengi – era o imagine foarte vie din copilăria mea. Poate de acolo am rămas cu ceva legat de copaci, o atracție care a crescut în timp. Mi-a plăcut mereu și să lucrez pământul.

Pe mine, secvența în care plantezi acei arbori m-a dus cu gândul și la tinerii care se mută de la oraș la țară, își iau un petic de pământ și formează comunități. Credeți că ei pot schimba mentalitățile din zonele rurale sau sunt doar niște boemi care vor o viață mai simplă?

Mihai Dragolea: Am lucrat anul trecut la un proiect și am făcut un interviu cu un fermier din Nădlac, Milan Kelo. Crescut la țară, cu studii, minoritar slovac, foarte conectat la tot ce înseamnă agricultură modernă. Împădurește sute de hectare pentru că vrea să atragă ploaia – acolo e mare secetă. Omul e foarte profesionist. E un exemplu pozitiv, e foarte prezent și online.

Dar el e o excepție. În alte zone, cum e și la mine, lumea tot întreabă: „De ce faci asta?”, „Ce urmărești?”, „Cât pierzi?” – fiindcă pe terenul ăla primeam ceva bani din arendă. Și da, pierd acei bani. La un moment dat, am început să le spun că am făcut plantările cu fonduri europene, doar ca să-mi respecte investiția și să mă lase în pace. Adevărul e că nu știu exact ce caută „exteriorii” la țară, cum gândesc sau cum sunt percepuți. Dar știu că nu e ușor.

Radu Mocanu: Cred că societatea civilă trebuie să continue să facă ce face – să nu se oprească din activism. 

Mihai Dragolea: Ce știu e că documentarul ăsta m-a schimbat mult. L-am început în 2021, au trecut ani, iar pentru mine soluția a rămas acțiunea individuală. Eu am început să plantez copaci și fac asta în continuare. E forma mea de a răspunde. 

Cum v-a schimbat pe voi experiența asta?

Radu Mocanu: A fost intens, din toate punctele de vedere. Am învățat multe, nu neapărat despre păduri sau despre lemn, ci despre oameni, relații, tensiuni, limite. A fost interesant, dar și traumatizant. Am trecut printr-o mulțime de momente grele.

Mihai Dragolea: Foarte intensă. Au fost doi ani – sau măcar un an – de tensiune constantă. Cu siguranță ne-a schimbat.

Acum că v-ați mai detașat și au trecut câțiva ani de la evenimente, cu ce mesaj ați vrea să rămână cei care văd documentarul?

Mihai Dragolea: Eu cred că filmul funcționează de la sine. Nu cred că trebuie să-i spunem noi publicului ce să înțeleagă. E destul de complex, lasă loc de interpretare, și fiecare își poate trage propriile concluzii. De-aia mi-e greu să spun acum care ar fi mesajul – mi se pare că ține de fiecare în parte.

Pădurile dispar sub ochii prea puțin vigilenți ai autorităților. Foto: captură de ecran.

E acolo un strop de speranță? Sau pare că sistemul te copleșește, te strivește?

Radu Mocanu: Copacii cresc în continuare. Poate că nu pare, dar da, există și speranță. Eu sunt mai teoretic în gândire, am nevoie de niște cadre clare ca să înțeleg lumea. Și filmul ăsta pentru mine a fost ceva foarte personal. Nu știu ce ar trebui să vadă ceilalți. Știu doar ce a făcut pentru mine. A fost un parcurs lung, intens. Am fost implicat profund, și nu știu dacă pot separa ce se vede în cele 70-80 de minute de pe ecran de toată experiența din spate – tot ce am trăit, cercetat, simțit. Toate discuțiile, drumurile, întâlnirile. Pentru mine, filmul e mai mult decât ce se vede. 

Mihai Dragolea: România e un loc paradoxal. E o țară cu multe probleme, dar și cu o biodiversitate fantastică. Avem cei mai mulți lupi, urși și râși din Europa – putem, la propriu, să „dăm” și altora, și chiar o facem. Deși în filmul nostru pare că totul se fură și că sistemul legislativ nu funcționează pentru a proteja victimele, există totuși o contrapondere.

Faptul că am putut face un film despre asta, că plantăm copaci, că avem inițiative – toate arată că încă mai există o formă de echilibru. România, cu toate imperfecțiunile ei, nu s-a dezvoltat agresiv, ca alte state din lumea întâi. Și tocmai lipsa asta de dezvoltare feroce a lăsat loc naturii să respire. Cred că în asta stă cheia supraviețuirii noastre: în echilibrul fragil dintre natură și dezvoltare.

Aici, în spațiul ăsta geografic, nu poți să mergi doar înainte, fără să te autosabotezi câteodată. Ne-am lovit de imperii, am supraviețuit, și cumva am trăit cu natura, nu împotriva ei. Asta mi-a arătat mie filmul – că suntem imperfecți, dar tocmai în imperfecțiunea asta stă o formă de forță, de reziliență. Fiecare are propria relație cu ideea de justiție, cu natura, cu trecutul. Filmul arată toate astea.