Eddington: Pandemia nervilor8 min read

A fost o dată ca niciodată, în lockdown…

După un horror spectaculos, Hereditary, o comedie neagră supranaturală, Midsommar, și o extravaganță suprarealistă, Beau Is Afraid, regizorul american Ari Aster a scos cel mai comercial și accesibil film al său, o dramedie antiwestern cu nuanțe satirice în stilul fraților Coen, în care personajele devin victimele propriilor fapte. Aspectul ăsta e cu atât mai inedit, cu cât acțiunea se întâmplă într-un orășel american din New Mexico, în 2020, după debutul pandemiei Covid-19, când lucrurile începeau să se complice pentru toată lumea, din toate punctele de vedere, dar mai ales ideologic.

Filmul observă tocmai această divizare, care nu e, însă, tratată ca o simplă înfruntare între „stânga” și „dreapta”, ci ca un fenomen mult mai profund, înrădăcinat în istoria, mentalitățile și traumele colective ale Americii. Aster își plasează personajele într-un context în care suspiciunea, paranoia și egoismul se amestecă cu revendicările de principii și idealuri, iar rețelele sociale amplifică fiecare resentiment până la grotesc. 

Tăios și intens, în egală măsură, Eddington poate fi primul film cu adevărat remarcabil care abordează explicit „nebunia” aparte pe care pandemia globală a scos-o la iveală – un fel de reper pentru o perioadă care, deși s-a încheiat acum doar câțiva ani, astăzi pare aproape fictivă și stranie, ca un roman SF.

Iar „nebunia” începe cu unul dintre conflictele fierbinți ale pandemiei: masca obligatorie. Primarul Ted Garcia (Pedro Pascal) impune carantină și obligativitatea purtării măștii, conform ordinelor guvernatorului la nivel de stat. Șeriful local, Joe Cross (Joaquin Phoenix), care suferă de astm, apropo, refuză să poarte mască și dezaprobă măsurile, susținând că acestea încalcă libertatea de alegere și, bașca, i se par inutile: „Nici măcar nu avem Covid în oraș!”. Joe locuiește împreună cu soția sa instabilă emoțional, Louise (Emma Stone), și cu mama acesteia, Dawn (Deirdre O’Connell), o adeptă a teoriilor conspiraționiste, iar treaba asta contribuie serios la frustrările sale. 

După mai multe confruntări cu Ted – aflat în campanie pentru realegere și promotor al unui proiect tehnologic care ar permite construirea unui centru de date –, Joe decide să candideze și el la primărie, iar sloganul lui de campanie e: „Let’s free each other hearts.” Pe undeva, are dreptate, pentru că tensiunile încep să escaladeze în oraș, după ce un grup de adolescenți antifasciști ies în stradă să protesteze, solidari cu mișcarea de amploare Black Lives Matter din țară, dar și printre ei sunt radicali, conservatori și ipocriți.

În scena excelentă de la mijlocul filmului, în care Joe și ofițerul său, Michael, încearcă să stea de vorbă cu ei și să le spună să protesteze pe trotuar, să nu mai spargă vitrine și să elibereze strada, câțiva dintre ei îl jignesc și îl provoacă. E o scenă de un ridicol absolut, în care toată lumea are dreptate și, în același timp, toată lumea greșește.

Ca totul să fie și mai ridicol, Louise și Dawn sunt fascinate de Vernon (Austin Butler), liderul unui cult radical, care propăvăduiește că „măsurile din pandemie sunt împotriva minții umane și a lui Dumnezeu” și că, printre altele, măștile înlesnesc traficul de copii. Louise e atât de fascinată, încât pleacă de acasă să trăiască în secta lui Vernon, ceea ce o panichează inclusiv pe Dawn, în cele din urmă.

Dincolo de dilemele și paradoxurile ideologice, Aster virează filmul către ceea ce te poți aștepta – dar mai mult n-am să zic, decât că merită, chiar dacă trebuie să vorbim un pic despre Pedro Pascal, care parcă nu-și găsește rolurile confortabile. Recent scriam că în The Fantastic Four: First Steps nu a reușit să fie convingător, iar aici pare oarecum distras și moale. Nu-mi dau seama, o fi de la vocea timidă? O fi de privirea lui blajină? O fi că e în prea multe filme? Joaquin Phoenix, în schimb, e remarcabil, într-o combinație de „Cum ar fi fost The Dude din The Big Lewboski în rolul unui șerif”, iar trioul de adolescenți, Brian, Eric și Sarah sunt expresivi și oferă personajelor profunzimea de care aveau nevoie.

Dar, cu sau fără interpretarea discutabilă a lui Pascal, dincolo de faptul că poate fi prea lung și, eventual, se poate dezbate faptul că unele personaje sunt opace (poate chiar toate, dar, până la urmă, ăsta e stilul lui Aster, nu?), Eddington e un carusel unde satira politică și acțiunea fac un cocktail redutabil, care s-ar putea să te lase ușor mahmur ideologic.

Detalii pe iMDB | Per total: 8/10 | Știință & Tehnologie: 8/10