Final Destination: Bloodlines. Grijă mare8 min read

Anxietatea era luată la mișto acum vreo 25 de ani, dar franciza asta se reinventează tocmai când nu prea mai e nimic de glumă.

Primul film din seria Final Destination pe care l-am văzut a fost al doilea. Așa s-a nimerit. Țin minte că aveam 14-15 ani și am ieșit apoi până la butic, să-mi iau un suc. „Vedeam” numai copaci care cad brusc peste mine, mașini care ies în decor și mă lovesc, cabluri de curent electric care explodează pe stâlpi sau ghivece cu flori care-mi cad în cap de la balcoane.

Ideea aparent simplă a scenaristului Jeffrey Reddick, de a crea un horror supranatural în care Moartea te caută oriunde, oricând, de obicei, prin niște accidente stupide, violente și gory, dar deloc neverosimile, a fost atât de potentă, încât a ieșit unul dintre puținele filme horror care-ți poate da stres și anxietate post-vizionare. Alte exemple ar mai fi Blair Witch Project, din cauza căruia nu am dormit vreo trei nopți, sau primul Saw, care m-a lăsat într-o dispoziție bizară cam toată ziua.

Chiar și astăzi, al doilea mi se pare cel mai bun, chiar mai bun decât primul. Ce a urmat de la al treilea încolo nu prea mai merită nici menționate, nici văzute, iar franciza asta, ca multe alte francize horror ale sfârșitului și începutului de mileniu, ca Saw ori Scream, s-au stins treptat. De aceea, n-aș mai fi crezut că cineva mai are curajul să o restarteze.

Intră în scenă duoul de regizori Zach Lipovsky și Adam B. Stein, care au mai colaborat în trecut la zdravănul Freaks, care merită încercat, în caz că ți-a scăpat. Mai intră în scenă și o echipă de trei scenariști, dintre care iese în evidență Guy Busick, care a mai scris Ready or Not, Abigail, dar și recentul reboot la Scream, din 2022. 

S-au descurcat satisfăcător, pentru că au schimbat perspectiva: Moartea nu-i mai urmărește doar pe cei care au scăpat, datorită premoniției uneia dintre victime, ci pe toți urmașii lor. Spre deosebire de alte filme din serie, aici misterul e legat, așadar, de o „moștenire” sau, mai bine zis, de un blestem, care complică regulile jocului.

Evenimentul inițial se petrece cândva prin anii ’60, într-un restaurant proaspăt inaugurat dintr-un turn futurist, înalt de 150 de metri, unde Paul (Max Lloyd-Jones), un tocilar cam normcore, îi face o surpriză logodnicei sale Iris (Brec Bassinger, din Stargirl) și o invită pentru a o cere în căsătorie. Altă surpriză: Iris e gravidă. Deloc o surpriză: Iris simte că ceva e în neregulă, de la înălțimea amețitoare la tigăile cu flacără ale ospătarilor sau sticla podelei care nu pare chiar atât de rezistentă. Ai ghicit: chiar nu e.

Toată scena, impresionantă și generoasă în efecte speciale izbutite, durează peste douăzeci de minute și, din păcate, rămâne și cea mai intensă, până la final, chiar dacă vei avea parte de câteva „decese” destul de tragicomice, care implică o mașină de tuns iarba, un camion de gunoi sau, lol, un aparat pentru RMN – apropo, în caz că ai deja fobie de așa ceva, pariez că se va acutiza.

În prezent, nepoata lui Iris, studenta Stefani Reyes (tânăra speranță Kaitlyn Santa Juana), e copleșită de coşmaruri recurente despre prăbușirea turnului, așa că se întoarce acasă, în căutare de răspunsuri. Deși unchiul ei o descurajează și îi spune că Iris s-a autoizolat, are un comportament paranoic și că e un subiect închis pentru familie, Stefani, totuși, îi face o vizită. 

Nu-i vine să creadă toate teoriile despre Moarte ale acesteia, până când Iris nu face un gest necugetat și e „omorâtă” accidental. La înmormântarea acesteia, apare și mama lui Stefani, Darlene, care e singura sceptică la avertismentele fiicei sale. Se vor convinge repede și ceilalți.

Dar, în vreme ce majoritatea filmelor din franciză se învârt în jurul adolescenților care învață pe pielea lor consecințele propriei ignoranțe și impulsivități, victimele din Bloodlines primesc o lecție mult mai matură. Obsedată să-și protejeze familia cu orice preț, personajul lui Darlene e o reflecție subtilă la ideea că paranoia francizei nu diferă prea mult de grija cotidiană a unui părinte.

Permanenta senzație a unei amenințări iminente devine o povară mentală, iar coincidențele minuscule se transformă în metafore pentru fragilitatea propriei noastre existențe. Sigur, sunt și entertainment, în același timp, pentru că Bloodlines reușește să fie atât un demers multigenerațional, cât și un horror decent, cum n-ai mai văzut, probabil, de prin anii 2000 încoace.

Detalii pe iMDB | Per total: 7/10 | Știință & Tehnologie: 4/10