National Geographic
Focul iubirii. Când pasiunea pentru vulcani învinge instinctul de conservare21 min read
Vulcanologii Katia și Maurice Krafft și-au găsit sfârșitul în timpul erupției vulcanului Unzen din Japonia, în 1991. Documentarul „Focul iubirii”, nominalizat la Oscaruri în 2023 și difuzat de Disney+, vorbește despre viața lor.
Maurice și Katia Krafft s-au cunoscut în 1966, în timpul studiilor la Universitatea din Strasbourg, și s-au căsătorit patru ani mai târziu, în 1970. Ea, cu o dublă specializare în fizică și chimie, el, geolog, și-au petrecut luna de miere la Stromboli, unde au fotografiat erupția vulcanului sicilian pe care Maurice îl văzuse pentru prima oară când avea șapte ani, într-o vizită cu familia,în Italia.
Pasiunea celor doi soți pentru erupțiile vulcanice i-a transformat rapid în staruri care făceau turul televiziunilor, in anii 1970, ca să vorbească despre munca lor. Nu era scopul lor principal să devină vedete, însă celebritatea îi ajuta să primească susținere pentru ceea ce aveau de gând să facă, literalmente, până în ultima clipă a vieții: să vâneze erupții vulcanice și să le filmeze în detaliu, cât mai de aproape.
Au urmat două decenii de pionierat în imagini cu lavă și cenușă, surprinse în timpul celor peste 140 de erupții din întreaga lume la care au asistat cei doi.
Sara Dosa (The Last Season, The Seer & The Unseen) este o regizoare și producătoare americană pasionată de relația dintre om și natură și câștigătoare a unor premii Emmy, Independent Spirit Award și Peabody. Cel mai recent documentar al său, Focul iubirii, spune povestea cuplului de vulcanologi francezi, întinsă pe 21 de ani, dintr-o perspectivă pe cât de romantică, pe atât de plină de adrenalină.
Katia și maurice Krafft. Foto: National Geographic
Prinși într-un vulcanic triunghi amoros
Neinteresați să aibă copii, potrivit propriilor declarații, dar prinși, practic, într-un triunghi amoros (dragostea unuia pentru celălalt și a amândurora pentru vulcani) cei doi oameni de știință au început să viziteze vulcanii activi înșirați pe tot globul, legați de un interes comun pentru lumea naturală, dar și de o singurătate inefabilă (transformată în depresie, pe alocuri, așa cum recunosc chiar ei) pe care au reușit să o tempereze fiind împreună.
Oricât de mult ai fi tentat să îi asociezi pe cei doi cu imaginea „omului de știință nebun”, lipsit de orice instinct de conservare, documentarul Sarei Dosa nu te lasă să faci asta, pentru că nu pune etichete. Mai degrabă, le zugrăvește povestea ca pe o aventură intimă care se desfășoară, ce-i drept, permanent, însoțită de zgomotul de fond al naturii dezlănțuite. Soții Krafft nu sunt înfățișați ostentativ, nu sunt mistuiți de pasiunea comună, sunt doar curioși și aventuroși.
Escapadele lor sunt pline de umor („E greu pentru vulcanologi să trăiască împreună. E vulcanic! Erupem des”, spune Maurice într-o filmare de arhivă). De altfel, filmul abundă de imagini în care cei doi par că se distrează pe seama preocupărilor lor excentrice – îi poți vedea cum prăjesc ouă peste magma răcită sau cum se „bronzează” în lumina reflectată de râurile de lavă ale vulcanilor roșii, doar în costume de baie. Dincolo de abordarea asta care pare relaxată, Katia și Maurice sunt totuși conștienți de iminența morții: „Dacă o să moară, prefer să-i fiu alături”, spune Katia într-un interviu.
Savanți sau cineaști?
Regizoarea Sara Dosa nu apelează la reconstituiri dramatice – fie vorba între noi, are material original suficient de spectaculos pentru a te ține cu ochii țintă la ecran 90 de minute. Folosește în schimb imagini de arhivă și se ajută, ocazional, de animații, care accentuează spiritul ludic și umorul special al cuplului de vulcanologi. De altfel, în afară de câteva cadre noi ale directorului de fotografie Pablo Alvarez-Mesa, întregul film este compus din imagini de arhivă filmate de soții Krafft între 1970 și 1980, multe dintre ele surprinse la marginea vulcanilor în erupție. Cele peste 200 de ore de filmare de atunci, împreună cu 50 de ore de apariții TV, sunt păstrate acum de octogenarul Bertrand Krafft, fratele mai mare al vulcanologului dispărut.
În condițiile tehnice de acum aproape jumătate de secol, fără drone la îndemână, e cu atât mai impresionant felul în care cei doi exploratori au știut să jongleze cu aparatura într-un mediu deloc prietenos, cu temperaturi extrem de ridicate, în apropierea unor vulcani care aruncă gaz acid.
Katia Krafft. Foto: National Geographic
Un omagiu adus filmelor franceze New Wave
Focul iubirii pare un omagiu adus filmelor franceze New Wave atât prin structura sa mai relaxată, cât și prin opțiunile de editare. Chiar și naratoarea, actrița Miranda July, își folosește calm, aproape șoptit timbrul vocii, într-o antiteză perfectă cu imaginile cu iz apocaliptic pe care ți le insuflă vederea unei erupții de foarte aproape. S-ar putea să-ți placă, s-ar putea să ți se pare că bruiază întrucâtva povestea printr-un contrast mult prea căutat.
Frumusețea imaginilor, cu roșuri intense saturate, ca niște picturi de Jackson Pollock în mișcare, este clar potențată de tehnica restaurării. N-a fost o treabă ușoară. Imaginile pe cameră de 16 milimetri filmate de Katia nu aveau o calitate foarte bună. Cu toate astea, echipa nu a abuzat de postprocesare sau curățarea peliculei, ci a păstrat, pe cât posibil, fidelitatea materialului original. De altfel, documentarul vorbește despre imagini surprinse în momente în care viața celui care filmează s-ar putea termina în orice secundă, iar câteva firicele de praf nu fac decât să le întărească veridicitatea.
Chiar și așa, unele secvențe arată de parcă ar fi rupte din filme retro SF, mai ales când familia Krafft poartă costumele argintii de protecție împotriva incendiilor. Contribuie la senzația asta de balans între vintage și modern, între real și suprarealism, și abundența de trucuri vizuale folosite pentru a face trecerea de la o scenă la alta – adesea, ecranul e împărțit în două –, dar și coloana sonoră în care instrumente electronice își fac sporadic simțită prezența.
În plus, niciuna dintre imaginile filmate de Katia pe 16 milimetri nu avea sunet. Zgomotul lavei a fost adăugat în întregime de echipa care a realizat documentarul. Versiunea finală se bazează pe un amestec de În post-producția unui film, a unei emisiuni TV sau a unui joc video, artiștii Foley folosesc obiecte obișnuite pentru a crea efecte sonore extraordinare. „The strangest Foley sounds in cinema”, acmi.net.au și o bibliotecă de înregistrări de teren despre care designerul de sunet, Patrice LeBlanc, a spus că au fost acumulate „They Loved Volcanoes and Each Other”, nytimes.com Folosirea sunetului nu a fost străină pentru Katia și Maurice: în unele dintre filmele lor, soții Krafft au folosit efecte sonore sau voice-over, sau le-au rulat în timp ce Maurice ținea prelegeri despre ele.
Mai mult vânători de erupții vulcanice, mai puțin academicieni
La scurt timp după ce și-au încep aventura, cei doi oameni de știință au învățat să facă distincția între două tipuri diferite de vulcani. Tipul „roșu”, cu puternicele sale râuri de lavă purpurie, era, paradoxal, mai spectaculos și mai înfricoșător, dar, în realitate, mai puțin periculos decât tipul „gri”, cu detonarea sa explozivă de cenușă, pietre și praf, care te puteau înghiți într-o clipă – ceea ce s-a și întâmplat cu soții Krafft în Unzen.
CITEȘTE ȘI: Vulcanii care pot destabiliza Europa
Documentarul abundă de imagini uimitoare cu erupții vulcanice, fluxuri de lavă și cei doi Krafft în locuri periculoase, privind întregul spectacol din primul rând. Deși editat cât se poate de satisfăcător din punct de vedere estetic, din documentar lipsesc, totuși, informații mai detaliate despre ce anume au făcut concret cei doi vulcanologi dincolo de a privi și a imortaliza erupțiile, despre ce au găsit la fața locului și despre contribuțiile pe care le-au adus în domeniu. Vei afla că duoul a scris multe cărți și lucrări, dar nu se vorbește prea mult despre conținutul lor. Este clar că au stârnit interesul pentru vulcani prin filmările lor și au captat publicul cu interviurile pe care le-au dat. Ceea ce este mai puțin clar este locul în care se încadrează munca lor în context științific. Poate că ar fi fost binevenite intervenții ale colegilor de breaslă sau ale unor istorici într-ale vulcanologiei, care ar fi putut oferi acest gen de context. Documentarul, prin urmare, este mai puțin despre detaliile muncii de cercetare a soților Krafft, cât despre un cuplu care a ajutat vulcanologia să să preocupe și să ajungă la mai mulți oameni.
Una peste alta, poate că cea mai importantă contribuție a lor a fost să-i educe pe cei care trăiesc în zonele vulcanice să conștientizeze pericolele care ar putea oricând veni dinspre giganții lor vecini adormiți. „Maurice și Katia ne-au oferit fotografii și filmări fără egal ale aproape tuturor erupțiilor vulcanice majore din ultimii 25 de ani”, scria geologul Jörg Keller în jurnalul științific „Obituary, link.springer.com (PDF) Filmările lor aveau mai mult decât o valoare științifică, spunea Keller în necrologul dedicat soților Krafft. Cel mai probabil, au salvat vieți. De exemplu, când muntele Pinatubo din Filipine a început să dea semne ale unei erupții iminente în 1991, cei doi i-au arătat președintelui filipinez Cory Aquino imagini video cu efectele erupției din 1985 a vulcanului Nevado del Ruiz din Columbia, determinându-l să ceară o evacuare a populației din zona de pericol.
Foto: National Geographic
Când te joci cu focul e posibil să te arzi
Dacă ai putea să mori în orice moment, ce ai lăsa în urmă? Este întrebarea în jurul căreia pivotează documentarul Focul iubirii. Protagoniștii poveștii nu mai sunt în viață, dar pentru ei vorbesc tonele de filmări pe care le-au lăsat în urmă și care spun mai mult decât ar putea spune cuvintele, pentru că surprind nu doar măreția vulcanilor, ci și modul în care cei doi interacționează și se conectează în timp ce par că se joacă la marginea lor.
Maurice Krafft a declarat odată că, atunci va muri, și-ar dori să fie „U.S. Volcano Expert’s Body Found in Japan”, latimes.com El și Katia se aflau pe Muntele Unzen din Japonia, când a erupt, pe 3 iunie 1991. Precipitațiile și ceața le-au îngreunat vederea, așa că s-au mai apropiat puțin de vulcan pentru a obține o fotografie mai bună. După ce o cupolă de lavă s-a prăbușit, aceasta a declanșat un flux piroclastic – o combinație foarte fierbinte (de obicei peste 800 de grade Celsius) de rocă, gaz și cenușă care se îndepărtează rapid de orificiul de ventilație al unui vulcan. Temperatura și viteza acestor amestecuri vulcanice de înaltă densitate le fac deosebit de mortale, iar familia Krafft, împreună cu prietenul și colegul lor, vulcanolog Harry Glicken, au fost prinși în fluxul piroclastic și, ca ei, alți 41 de oameni. Urnele perechii au fost așezate împreună în templul de la poalele muntelui.
Ultima imagine cunoscută a familiei Krafft, din ziua morții lor, chiar înainte de explozie, îi arată de la distanță, stând unul lângă celălalt, privind înspre muntele Unzen. Imaginile provin de la camera abandonată a unui jurnalist, regăsită ulterior, dar nu există filmări care surprind momentul morții, iar filmul evită orice descrieri care să exploateze aceste detalii. Semnele indică totuși faptul că erau unul lângă celălalt în momentul final. Ulterior, la fața locului au fost găsite două obiecte: o cameră și un ceas, cu acele înghețate la ora locală 16.18.
Focul iubirii a fost nominalizat la BAFTA și la Oscar, secțiunea documentar.
Disponibil pe: Disney+| Per total: 9/10 | Știință & Tehnologie: 8/10
