Andrea Nastac

Fragment din Cartea Mării56 min read

De Roland C. Wagner 30.12.2022

Această povestire SF despre o ficțională dispariție a delfinilor a câștigat Prix Tour Eiffel în 1998.

Pescadorul își aruncase plasele în apele internaționale, la șase sute de mile în largul coastelor Ouessant-ului. Deși era unul dintre modelele noi integral automatizate, fiind capabil să se descurce de unul singur pe parcursul unei campanii întregi de pescuit, vasul avea la bord și un echipaj, supunîndu-se astfel legilor în vigoare, conform cărora nici un calculator sau inteligență artificială nu putea să conducă fără supraveghere umană un vehicul motorizat.

Pentru această călătorie, echipajul în cauză se limita la un singur om, pe numele său Belkacem Le Louët, căruia i se atribuise gradul de căpitan, dar nu și salariul corespunzător acestuia. Cu toate acestea, asta nu avea prea mare importanță în ochii săi, deoarece această însărcinare constituia pentru el o adevărată sinecură. Nu-și cîștigase niciodată banii chiar atît de ușor, nici măcar în vremea Lagunei Delfinilor.

O tristețe nelămurită puse stăpînire pe el cînd își aminti de parcul de distracții de pe coasta Vendée unde își petrecuse zece ani din viață. Îi fusese dragă slujba aceea – din cauza delfinilor, a căror prezență constantă avea, în ochii lui, ceva liniștitor. Desigur, în calitatea sa de paznic de noapte, nu avea de a face în mod direct cu ei, însă delfinii nu erau niciodată prea departe, și i se întîmpla adeseori să-și modifice traseul de patrulare pentru a le face cîte o vizită. Îl fascinau.

Apoi animalele muriseră, din pricina unei maladii necunoscute împotriva căreia nici măcar antibioticele cele mai puternice nu avuseseră efect. Cum, desigur, nu putea fi vorba nicidecum de o înlocuire a lor, cîtă vreme delfinii erau, practic, o specie dispărută, Laguna Delfinilor fusese închisă definitiv, iar Belkacem se trezise șomer.

Clinchetul angrenajelor bine unse ale troliului care începuse să ridice năvodul îl smulse pe „căpitan” din reverie. Sărind din hamacul unde lenevea, se îndreptă spre puntea superioară, care permitea o mai bună vedere de ansamblu a operațiunii.

Nu se putea ști niciodată. Un delfin – dacă mai rămăsese vreunul în viață – putea oricînd să fie prins laolaltă cu peștii în năvod. Într-o astfel de eventualitate, Belkacem ținea să fie de față, pentru a putea interveni cît mai operativ; cu puțin noroc, animalul nu avea să se înece, existînd șanse de a-l readuce la viață…

Năvodul își revărsa prada în deschiderea largă a calei; tonii alunecau de-a valma pe toboganul care ducea la uzina de condiționare ascunsă în pîntecele navei. Cu un gest mașinal, Belkacem își așeză mîna pe maneta de comandă a opririi de urgență. Numai el putea să intervină dacă, printr-o întîmplare nenorocită, năvodul ar fi conținut și un cetaceu; calculatorul de bord nu era programat să trieze conținutul imensului năvod. Rămăsese atît de puțin pește în oceanele lumii, încît orice specie era bună. Inclusiv cele amenințate cu dispariția – care, la fel ca toate celelalte, erau preschimbate într-o „salată de ton” cît se poate de prezentabilă.

Inclusiv delfinii.

CITEȘTE ȘI: Bătaia unei inimi de maşină, de Michael Swanwick

De astă dată, un detaliu neobișnuit fu cel ce întrerupse visarea lui Belkacem. Privirea sa nu-l înregistrase, dar mintea îi reacționase, mînată de un impuls mai mult sau mai puțin conștient. Tulburat, năpădit de un sentiment straniu pe care nu-l mai trăise niciodată pînă în acea clipă, întoarse încet capul, întrebîndu-se ce anume văzuse.

Cu siguranță, nu fusese un delfin.

Crezu mai întîi că se afla în fața unui pește aparținînd unei specii necunoscute, avînd forma unei mîini omenești. Apoi desluși încheietura și o parte a antebrațului, și înțelese că nu era un pește.

Degetul său strivi butonul de oprire în caz de urgență. Troliul se opri, cu o ușoară zgîlțîire ce-l aruncă înainte pe proprietarul acelei mîini, degajîndu-l parțial din mormanul de pești sub care fusese îngropat.

Dumnezeule, dar e un copil!

Belkacem se repezi spre trupul inert, călcînd în picioare, fără să-i pese, prețioșii toni. Ajuns în dreptul băiatului, se aplecă și îl observă vreme de-o clipă, cu răsuflarea tăiată. Nu-și făcea iluzii, nu exista nici o speranță. Numai un cadavru putea să plutească astfel, între două ape, la o asemenea distanță de țărm.

Și totuși, cu pielea-i integral bronzată, de naturist, cu mușchii plini, de sportiv, adolescentul părea cît se poate de viu – ba chiar în formă, s-ar fi putut spune, dacă ochii nu i-ar fi fost dați peste cap și fața ușor cianozată. Ca să fie cu conștiința împăcată, Belkacem își așeză mîna pe pieptul acoperit de picături de apă…

O furtună năpraznică de simțăminte contradictorii se abătu asupră-i. Ușurare. Uimire. Neînțelegere. Neliniște. Bucurie. O senzație confuză de rău fizic. O ploaie de excitare și un vîrtej de gînduri. Niciodată emoțiile sale nu-i mai păruseră atît de puternice; dacă s-ar fi lăsat în voia lor, ar fi înnebunit cu siguranță.

Dar nu era nicidecum momentul să se lase copleșit.

Îl luă în brațe pe băiat, strîmbîndu-se din cauza duhorii omniprezente de pește, care devenise și mai pregnantă, de-a dreptul insuportabilă, chiar și pentru un om al mării, cum se considera a fi. Strîngînd la piept trupul inert, percepu o respirație slabă, dar regulată. Un adevărat miracol. Doar dacă nu cumva…

Frînturi din vechi legende răbufniră din profunzimile memoriei, ca un val mareic pe creasta căruia pluteau orașe scufundate, oameni-pești, sirene cu voci ispititoare, zei atotputernici înarmați cu cîte un trident și zeițe voluptuoase cuibărite în cochilii uriașe. Destule culturi își creaseră legende despre existența unui Popor al Mării, dar acesta nu era decît un mit. De altfel, adolescentul nu avea nici branhii și nici degete palmate, și fusese cît pe ce să se înece, cînd se încurcase în năvod – ceea ce ar fi fost o culme a ironiei, dacă ar fi fost vorba cu adevărat de o ființă amfibie!

Singurătatea scotea la iveală reacții ciudate. Belkacem lupta cu gîndurile stranii care îi distrăgeau atenția de la ceea ce, în acele clipe, era mult mai important. Singurătatea, dar și imposibila apariție a acestui băiețandru despuiat, pescuit din mijlocul oceanului. Căzuse oare din cer?

Îl purtă în brațe, încă inconștient, către una din cabinele libere, și îl întinse pe pat. Avea impresia că acționează mecanic, mînat parcă de un reflex. Mintea nu-i stătea la ceea ce făcea; în interiorul craniului său, ideile nu încetau să se rotească bezmetice, fără a reuși să se coaguleze într-un ansamblu coerent.

Rămase o clipă locului, contemplînd chipul tînăr; constată cu ușurare că își pierduse nuanța ușor vineție, și că pleoapele acoperiseră ochii adolescentului, ce arbora de-acum expresia calmă a cuiva cufundat într-un somn adînc. În sfîrșit, se hotărî să se urnească; urcă pe punte pentru a repune în funcțiune troliul.

Cînd ultimul pește își găsise locul în cală, Belkacem se reîntoarse la căpătîiul băiatului. Acesta nu-și recăpătase cunoștința, dar respirația îi era cît se poate de normală. Observîndu-l cu atenție, căpitanul descoperi numeroasele cicatrice care îi brăzdau pielea arsă de soare. Unul dintre degetele sale de la picioare părea a fi fost strivit odinioară de cleștii unui crab uriaș, iar podul palmelor era acoperit de bătături cu o înfățișare subtil anormală.

În condiții obișnuite, procedura îi impunea căpitanului să anunțe căpitănia portului o astfel de descoperire, dar Belkacem se temea de reacția pe care ar fi putut-o provoca un astfel de anunț; puținii marinari ai veacului XXI nu-și pierduseră nimic din reputația de mari născocitori. Dimpotrivă, părea că scăderea drastică a numărului lor îi împingea să supraliciteze, de parcă ar fi vrut să compenseze agonia meseriei lor prin enormitatea și neverosimilitatea poveștilor pe care le spuneau, la reîntoarcerea din cîte o călătorie. Dacă ar fi fost să le dea cineva crezare, ar fi constatat că niciodată, în toată istoria omenirii, oceanele nu colcăiseră de atîția krakeni, sirene, calmari uriași și șerpi de mare.

Pentru a evita o discuție stînjenitoare cu niște interlocutori sceptici, era de preferat să aștepte pînă cînd băiatul avea să-și revină, pentru a-l putea aduce în fața camerei de luat vederi a videofonului. Desigur, o imagine video nu constituia nicidecum o dovadă, dar cei de la căpitănie n-aveau să își împingă neîncrederea pînă într-atît încît să creadă că Belkacem se distrase, jucîndu-se cu calculatorul de bord, numai pentru a-i trage pe sfoară!

Pentru a-și omorî timpul, stînd la căpătîiul naufragiatului, luă în mînă o revistă de popularizare științifică uitată pe noptieră de cine știe cînd. O citise de cel puțin o sută de ori, dar tot nu aflase mai multe decît dacă ar fi citit o sută de reviste diferite; toate conțineau același lucru, în fond. De parcă, de-o vreme încoace, n-ar mai fi fost nimic nou de aflat, nici o informație inedită care să merite tipărită!

Începu să răsfoiască revista, zăbovind cîte puțin doar la pasajele sale preferate, deși le știa pe de rost. Ajuns la pagina de cuvinte încrucișate, văzu cîteva careuri neterminate și luă un creion. Era atît de ocupat cu descîlcirea definițiilor trase de păr născocite de un Max Favalelli recreat prin magia informaticii, încît nici nu simți trecerea timpului și somnul care-l încolțise.

CITEȘTE ȘI: Molima generozității, de David Brin

 

Cînd se trezi, patul era gol. Bineînțeles! Ar fi trebuit să-și dea seama imediat că un năvod n-avea cum să pescuiască un adolescent viu la șase sute de mile de coastă. Visul îi impusese însă logica-i întortocheată, iar el se lăsase purtat de fluxul oniric pînă în zori.

Patul era gol, dar așternuturile șifonate mai păstrau încă urma unui corp în mod evident mai mic decît al său. Mînat de o îndoială, ori poate de-o speranță nebunească, Belkacem se aplecă și adulmecă încet. Mirosul de pește care îi umplu nările îi înteți bătăile inimii. Se ridică, neîncrezător, contemplînd cu ochii încețoșați urmele de sare care desenau pe pernă conturul unui cap.

Ciudat, dar îi veni mai greu să accepte iar realitatea unei astfel de întîlniri imposibile, decît îi fusese, cu o clipă mai devreme, să recunoască în sinea sa că nu fusese decît visul unui marinar apăsat de singurătate. Dușurile scoțiene nu-i reușiseră niciodată, de fiecare dată, sfîrșea prin a se alege cu cîte o răceală.

Brusc însuflețit, urcă pe punte pentru a consulta jurnalul de bord din memoria calculatorului. Mașinăria arhiva tot ce se petrecea în sfera sa de percepție, iar oprirea troliului era acolo, consemnată cu conștiinciozitate. Dar numai atît nu era de-ajuns pentru a convinge pe cineva.

Oricum, știi de pe-acum că nu vei spune nimănui povestea asta. Nu ai de gînd să treci drept mincinos – sau, mai rău, drept nebun.

Dacă tot ajunsese aici, verifică în treacăt ruta urmată de pescador. Se îndrepta cu toată viteza către rada portului Brest, unde avea să își descarce prada. Dacă vremea nu avea să se schimbe, aveau să ajungă acolo în cel mult douăzeci și patru de ore.

Cu atît mai bine! Belkacem abia dacă se credea în stare să mai suporte încă o zi de singurătate. Desigur, putea oricînd să apeleze prin videofon vreun prieten, sau chiar căpitănia. Se simțea însă într-atît de tulburat, încît prefera să nu stea de vorbă cu nimeni.

Certitudinile erau puține: oprise troliul, întinsese ceva pe patul din cabină, ceva care lăsase în așternut un miros puternic de pește, ca și urme vagi de sare pe pernă – iar dimineață, nu mai era nimic acolo…

Toate acestea aveau o explicație rațională, fără a fi nevoie să recurgă la ideea descoperirii unui adolescent care să înoate în mijlocul oceanului. O insolație ar fi fost de-ajuns… Belkacem încercă să-și închipuie cam cum arătase, cărînd în brațe un ton, dar imaginea era atît de nefirească, încît îl determină să clatine vehement din cap, alungînd-o. Da, venise vremea să revină în port.

Își petrecu ziua plutind într-o stare crepusculară, în care gîndurile și senzațiile se amestecau, confuze. Lungit într-un hamac, privea oceanul defilînd de-a lungul flancului navei, ca și cum ar fi sperat că avea să-l zărească pe adolescent țîșnind din valuri, precum un cetaceu ce se amuză să urmărească un vapor.

În noaptea aceea, ultima noapte pe care o petrecea la bord, visă delfini cu pielea de un negru plumburiu, care însoțeau nava pe drumu-i către port. De astă dată, însă, era conștient că nu putea fi decît un vis, căci delfinii aceia erau delfini de Gange, o specie de apă dulce care nu se aventura niciodată în larg.

Cînd se trezi, își împachetă lucrurile și făcu ordine în cabină. Apoi, după o ceașcă de cafea sorbită în grabă, făcu pentru ultima oară o tură de inspecție prin cabine, pe cînd de pe puntea pescadorului începuse să se zărească țărmul Finistere. Inspecția se dovedi binevenită, căci realiză că uitase să schimbe așternutul patului în care…

Se grăbi să pună haine de pat curate. Cînd să iasă, observă pe podea revista și o ridică, cu gînd să o arunce; peste cîteva ceasuri, avea să-și poată cumpăra alta. În drum spre spălătorie, își imagină chioșcul de ziare, dorindu-și ca una dintre numeroasele reviste cu animale – care se înmulțeau parcă în ritmul în care speciile dispăreau, una după alta – să consacre un articol delfinilor.

Lăsînd cearșafurile în grija mașinii de spălat, Belkacem urcă înapoi pe pasarelă, pentru a asista la intrarea în port. Avea un brevet de pilot, ca și o licență de utilizare a lui, eliberată de cei ce îl angajaseră, dar prefera să lase pescadorul în grija calculatorului, cu mult mai calificat pentru a-l conduce decît era el însuși. În fond, mașinăria s-ar fi putut lipsi fără probleme de prezența sa; el se afla aici doar din pricina unei legi demodate, care, într-o bună zi, avea să fie abrogată în cele din urmă.

Își încovoie spinarea, întristat. Rar i se întîmplase să se simtă atît de inutil.

 

Observînd că revista îi rămăsese în mînă, își aminti de careurile de cuvinte încrucișate rămase neterminate. Reușise oare să dea de capăt definițiilor, ieri seară, înainte de a-l răzbi somnul? Habar n-avea, nu-și mai amintea nimic.

Acum, cînd se gîndea mai bine, realiză că felul în care îl furase somnul cu o seară înainte nu i se mai părea la fel de firesc, își spuse el, deschizînd revista.

Rămase cu gura căscată văzînd rîndurile care acopereau întreaga suprafață a hîrtiei lucioase: scrisul mărunt care profita de cele mai minuscule spații libere alterna cu litere uriașe care traversau fotografii, desene și chiar textele tipărite, fără a acorda cîtuși de puțin atenție lizibilității. Era de netăgăduit, nu putea fi decît scrisul său; cînd îl așternuse pe hîrtie fusese însă, în mod cert, pradă unei incredibile frenezii, căci îi era din cale-afară de greu să-l descifreze. Totuși, reuși să deslușească fraze răzlețe:

«Perpetuarea speciei, perpetuarea Vieții…»

«O nișă ecologică nu rămîne niciodată prea mult timp liberă…»

«Oceanul e pretutindeni același…»

O îndoială înspăimîntătoare își făcu loc în mintea lui, asemeni unei prăpăstii care, în adîncul ființei sale, s-ar fi căscat brusc, dezvăluind întunericul înghețat al unui negîndit spațiu exterior. Cuprins de amețeala care precede rezolvarea unei enigme, căpitanul Belkacem Le Louët se apropie de tastatura calculatorului, pentru a transcrie în curat textul lipsit de sens care alerga în toate direcțiile de-a curmezișul paginilor revistei.

 

Această lume n-a fost niciodată calmă. Din vremuri imemoriale, a fost măturată de furtuni, bombardată de meteoriți, desfigurată de erupții vulcanice. Cîmpul ei magnetic s-a inversat de nenumărate ori, continentele ei s-au deplasat, mareele i-au agitat fără încetare oceanele. Cît despre calotele polare care au avansat și s-au retras în ritmul impus de glaciațiuni, ori despre schimbările climatice care au silit ecosistemele să se adapteze, nici n-are rost să le mai pomenim.

Lumea aceasta n-a fost calmă niciodată. Oricît de departe aș căuta în memoria mea, care datează de cînd s-a ivit primul licăr de Viață, celulele încăpățînate au purtat bătălii crîncene pentru supraviețuire în fundul oceanelor. Supraviețuire. Reproducere. Cu orice preț. Perpetuarea speciei, perpetuarea Vieții. Nici un preț n-a fost prea mare pentru ca această aventură să nu se sfîrșească aici, în mod stupid, de la primii pași șovăitori!

Viața pe Terra are o origine comună, unică. Sîntem cu toții frînturi ale aceleiași ființe, care s-a disociat de-a lungul vremii, explodînd într-o infinitate de creaturi, diferite, dar complementare. Lupta pentru supraviețuire constituie – mai presus de orice altceva, poate – o luptă pentru echilibru: un echilibru al cărui garant este poporul meu.

Al cărui garant a fost poporul meu, ar fi trebuit să spun…

Între principalele caracteristici ale Vieții se numără și incredibila ei disponibilitate pentru adaptare. Astfel, pentru a produce energie, celulele primitive utilizau alte elemente decît oxigenul. Numai ulterior, unele dintre ele au început să producă oxigen, permițînd altora să-și întemeieze existența pe acest gaz devenit omniprezent.

Viața știe să își arate oportunismul.

Îmi amintesc de toate acestea, deoarece acele ființe minuscule, nici plante, nici animale, aveau deja o anumită formă de memorie colectivă. Ele sînt strămoșii noștri, nu trebuie să uităm acest fapt – ai noștri, dar și ai voștri, în egală măsură, căci toate ființele ce alcătuiesc biosfera sînt înrudite.

Această nelămurită amintire a istoriei sale genetice a fost, poate, cea care a permis Vieții să dea dovadă de o asemenea eficacitate. Nu există nici un cotlon al acestei lumi care să-i fie inaccesibil. Viața e tenace, încăpățînată, capabilă să se iște din nimic, sau din aproape nimic. A fost de-ajuns ca speciile care-au supraviețuit marilor cataclisme ale trecutului să se diversifice, precum strămoșii lor, odinioară, pentru ca totul să fie luat de la capăt. O nișă ecologică nu rămîne niciodată prea mult timp liberă.

Și, în fiecare epocă, de-a lungul fiecărei ere, una sau mai multe specii au reușit, mînate de instinct, să-și citească codul genetic, pentru a afla de acolo istoria noastră, a tuturor. Istoria planetei. Istoria Vieții, a evoluției sale obstinate, a nenumăratelor ei mutații.

Istoria mea.

Cuvîntul cheie este complementaritatea, iar corolarul său este coeziunea. Cu toții, sîntem unul. Alcătuim o singură ființă. Întregul, mai mare decît suma părților sale, în care fiecare își are rolul său, de la umila bacterie și pînă la gînditoarea balenă.

Simbioza care unește totalitatea creaturilor vii e mai profundă decît pare, la prima vedere. Nu e vorba doar de un sistem care funcționează potrivit principiului unui vas închis, nu este un simplu proces mecanic de asociere între specii. Simbioza are și o dimensiune spirituală; o dimensiune în care cetaceele, și în mod deosebit delfinii, joacă rolul de catalizator.

Noi sîntem cei ce regularizează armonia psihică a acestei lumi.

Am regularizat-o, mai degrabă, căci de-acum vom pleca.

Oceanul e pretutindeni același. Curenții săi se scurg de la o lume la alta, în dimensiunea în care universurile paralele se suprapun. Apele unei infinități de mări se amestecă, fecundîndu-se într-un lent și invizibil proces de fermentație.

Poporul meu știe de multă vreme cum să utilizeze curenții transversali care trec dintr-un univers într-altul. Unii dintre noi i-au purtat pe naufragiați în alte realități, dînd naștere la mii de legende. Dar numai de curînd ne-am gîndit să folosim acești curenți pentru a fugi. E o hotărîre costisitoare pentru noi, căci ne va fi greu să trăim fără Oameni; ne vor lipsi mereu, așa cum ne-ar lipsi o parte din noi înșine.

Cu toate acestea, nu avem de ales.

Ba nu, mint: avem de ales. Am putea alege moartea.

Noi eram motorul acestei lumi. Spiritul ei creator, inventivitatea. Fără încetare, am împins speciile surori înainte. Omul, în nemăsurata-i vanitate, crede că progresele sale fulgerătoare nu i se datorează decît lui însuși. Dar noi eram, de fapt, cei care slujeam drept catalizatori, iar ideile noi se nășteau din această simbioză mentală, atît de delicată încît rămînea cvasi-imperceptibilă.

Voi erați furnizorii matricelor psihice; noi le provocam coliziunile. Un exemplu de extraordinară complementaritate, care a permis nașterea a ceea ce voi numiți «civilizație».

Apoi ați început să ne masacrați.

Sigur, au existat dintotdeauna oameni care ne-au vînat, chiar dacă majoritatea covîrșitoare ne îndrăgea. Dar otrăvirea mărilor, care a ucis atît de mulți din seminția noastră, precum și folosirea sistematică a imenselor năvoade de pescuit, care strîngeau tot ce li se nimerea în cale, au pus curînd în pericol specia noastră, ca și șansele de refacere a resurselor de hrană.

Ultimele balene au plecat deja, la fel și orcile și cașaloții. Cîteva foci, morse și elefanți de mare au luat, la rîndul lor, calea exilului. Se pare că toate mamiferele marine sînt, în mai mică sau mai mare măsură, conștiente de simbioza care ne unește, și o slujesc sau se folosesc de ea.

Iată: vom pleca și noi. Să nu crezi însă că este o dovadă de lașitate. Pur și simplu, nu mai putem trăi alături de voi, căci voi ne-ați distrus biotopul.

Povestea mea.

După spusele delfinilor cu bot alb care m-au adoptat, aș fi căzut de la bordul unui vapor, pe cînd eram doar un prunc. Cînd m-au salvat de la înec, s-au gîndit mai întîi să mă depună pe o plajă oarecare. Apoi au prins drag de mine.

Nu-mi amintesc nimic din viața mea alături de oameni. De cînd mă știu, îmi amintesc doar marea și înotătoarea dorsală a tatălui meu, despicînd apa în fruntea noastră. Călătoream călare pe mama, cu coapsele strînse în jurul corpului ei neted și puternic. Vara, ni se întîmpla să călătorim pînă departe, către nord, spre acele insule colțuroase unde soarele nu apune niciodată (Spitzberg?)

Cînd năvodul tău m-a capturat, tocmai ratasem trecerea în universul în care s-a refugiat ceea ce a mai rămas din seminția mea. Înotam pe sub apă, între frații și surorile mele, ținînd direcția curentului transversal, cînd, deodată, au dispărut cu toții. Fără îndoială, ratasem vreo buclă subtilă din spațiu-timp. O clipă mai tîrziu, mi-am pierdut cunoștința, lovit, fără îndoială, de zbaterea unui ton.

Cînd mi-am revenit, am trăit o clipă de panică. Nu știam ce înseamnă un pat, așternuturile sau o cabină. Din fericire, erai îndeajuns de aproape de mine, pentru a-ți putea cerceta, fugar, mintea…

Mi-ai salvat viața. Îți las acest mesaj în semn de mulțumire pentru ce ai făcut. Va fi formulat cu vorbele tale, cu scrisul tău, fiindcă mintea ta e cea care îmi traduce gîndurile: în ceea ce mă privește, nu știu o iotă din limba voastră, a oamenilor.

Precum ți-am spus, eu sînt un delfin.

 

Pescadorul era pe punctul de a acosta atunci cînd Belkacem sfîrși de transcris dezlînata poveste pe care nu-și amintea să o fi redactat. Reciti în grabă textul de pe ecran, consultînd din vreme în vreme originalul, atunci cînd avea cîte o nelămurire, apoi imprimă documentul, înaintea de a șterge versiunea din memoria calculatorului; era de preferat să nu lase nici o urmă a acelor clipe de delir.

Înainte de a părăsi nava, avu grijă să preia din jurnalul de bord coordonatele locului în care îl pescuise pe copilul-delfin: erau puține șanse ca el să regăsească prea curînd amplasamentul unui curent marin care traversa spațiile interdimensionale!

Îndeplini ca un robot formalitățile, ascunzînd cît putea de bine confuzia care-i stăpînea gîndurile. Acțiunile cele mai banale legate de viața socială îi păreau, de-acum, greoaie și lipsite de sens. Cu toate acestea, se strădui să vorbească normal, să zîmbească și chiar să glumească cu funcționarii căpităniei, în vreme ce mașinăriile solide dotate cu zeci de brațe de metal goleau cala.

Trebuia să reziste pînă cînd avea să predea ștafeta. Altfel, era posibil să nu mai fie lăsat să plece. Nimeni nu e dispus să încredințeze un pescador valorînd douăzeci de milioane de euro unui individ care susține c-a întîlnit un copil-delfin înotînd în apele internaționale. În cel mai bun caz, i s-ar recomanda un consult psihiatric, înainte de a fi trimis într-un concediu prelungit.

Își petrecu zilele ce urmară pradă toropelii, de parcă ar fi evoluat la granița dintre două lumi. Puțin cîte puțin, cuvintele mîzgălite pe paginile revistei își croiau drum spre adîncimile inconștientului său; ajunsese să cunoască pe de rost cele cîteva pagini ale acestei istorisiri dezlînate, această proză lipsită de sens pe care o păstra mereu la îndemînă, pentru a putea arunca oricînd o privire, atunci cînd îi trecea prin minte vreo nouă interpretare.

Vreme de mai bine de o săptămînă, trăi cu gîndul la mesajul copilului-delfin. Nimic altceva nu mai avea importanță. Mîncă, dormi, chiar se îmbătă o dată, dar alcoolul îi lăsă în gură un gust amar. În tot acest timp, textul îi era mereu în minte.

Îmi amintesc de toate acestea…

Acum, vom pleca și noi…

Ideile noi se nășteau din această simbioză mentală…

Ziarele pe care și le cumpăra sau pe care le găsea în camera de la hotel îi erodau, cu fiecare zi ce trecea, orice certitudini. Începuse să fie interesat de informații pe care altă dată le-ar fi uitat deîndată ce le citise, remarca detalii aparent lipsite de importanță…

Fu uimit de numărul mare al proceselor intentate pentru plagiat: scriitori, muzicieni, cercetători, designeri publicitari – cu toții păreau că începuseră să se copieze unii pe alții, în loc să inoveze. Cel mai îndrăzneț – și inconștient – era fără îndoială acel fizician care publicase un articol în care prezenta o „nouă” teorie – de fapt, nimic altceva decît Teoria Relativității Restrînse, rebotezată a Reciprocității Limitate.

În schimb, se depuneau din ce în ce mai puține brevete de invenție. Fenomenul începuse în urmă cu cîțiva ani, dar criza ajunsese acum la apogeu. Părea că toată imaginația părăsise brusc această lume.

Fugise oare, odată cu delfinii?

CITEȘTE ȘI: Roland C. Wagner, rocker și autor SF prolific

 

Belkacem se afla la țărm de zece zile, cînd fotografia unei balene albastre, realizată cu cîteva zile mai devreme în mijlocul oceanului, apăru pe prima pagină a Telegraf-ului din Brest. Poza își merita locul, deoarece specia era considerată a fi dispărut cu ani în urmă. În articolul însoțitor era redată lista animalelor marine care nu mai fuseseră observate în ultima vreme; corespundea, punct cu punct, cu cea a cetaceelor care, chipurile, fugiseră folosindu-se de curenții transversali.

Din ziua aceea, Belkacem trăi în așteptarea plecării.

Pentru a-și omorî timpul, își petrecea zilele la mediatecă, răsfoind cărți și consultînd CD-ROM-uri în căutare de date despre delfini. Realiză cu această ocazie că știa foarte puține despre ei. Descoperi, între altele, că epiderma lor spongioasă, absorbind turbioanele, era cea care le permitea să înoate cu mai mult de șaizeci de kilometri pe oră, și că puii lor ieșeau întotdeauna din pîntecele mamelor lor cu coada înainte.

Mai află și că, odinioară, delfinii simbolizaseră transmigrația sufletelor; paralela cu exodul evocat de copilul-delfin îi sări imediat în ochi. Ideea îi veni însă, pentru întîia oară, în vreme ce contempla un delfin încadrat de crini, blazonul unui comitat demult uitat. Înțelese imediat de ce aștepta cu atîta nerăbdare începerea următoarei campanii de pescuit, iar acest lucru nu făcu decît să îi sporească graba.

Cînd veni clipa, îndreptă nava spre vest, după care, cînd pescadorul ieșise din radă, programă drept destinație locul în care pescuise copilul-delfin. Călătoria îi oferi răgazul necesar pentru a mai descifra cîteva fraze din text, care, fără a-i aduce vreun element nou, îi întăriră și mai mult convingerile.

Nu, nu visase. Delfinii și celelalte cetacee nu muriseră: fugiseră.

După mai puțin de treizeci de ore de drum, cînd calculatorul îl informă că ajunsese în locul dorit, verifică pentru ultima oară programarea mașinăriei. Îmbrăcă apoi combinezonul din cauciuc, își încălță labele palmate, își acoperi fața cu o mască și se lăsă să lunece în apa verzuie. Plutind asemeni unui dop de plută, urmări cum pescadorul se îndepărta către nord-vest.

Nerăbdarea i se risipise. Făcuse tot ce-i stătea în putință. Urmarea nu mai depindea de el. Dacă se înșelase, dacă interpretase greșit mesajul copilului-delfin, avea să moară, pur și simplu; dar nici măcar această perspectivă nu-i trezi vreo urmă de neliniște. Se resemnase.

Nu, nu era resemnat.

Era pregătit.

Simți ceva atingîndu-l, sub suprafața apei. Degeaba își încordă vederea, nu reuși să distingă decît o formă nelămurită.

Un rechin, gîndi el, cu o înspăimîntătoare luciditate. Ei n-au fugit încă!

O nouă atingere îl făcu să tresară. Nu moartea îl speria, ci perspectiva de a fi devorat de viu.

Cum ar putea cineva să aștepte cu resemnare o asemenea soartă? se întrebă, crispîndu-se în așteptarea inevitabilului.

Un corp suplu și puternic păru a se materializa brusc, din neant, între picioarele sale, trăgîndu-l după sine, înainte. Nu avu timp decît să tragă adînc aer în piept și să se agațe de înotătoarea care i se ivise sub nas; apoi delfinul plonjă în căutarea curentului transversal care avea să-i ducă dincolo, în acel alt univers unde apa oceanului era curată, unde nimeni nu ucidea delfinii pentru a-i înghesui în conserve cu „salată de ton”.

În acel univers în care se refugiase toată imaginația lumii.


Roland C. Wagner, Fragment du Livre de la mer, Paris, le journal, nr. 89, 1998.



Povestire de

Roland C. Wagner

A fost un prolific scriitor de SF în limba franceză, dar și vocalistul trupei Brain Damage.


Traducere din limba franceză

Horia Nicola Ursu

Lucrează în domeniul editorial de peste 25 de ani. A fost coordonator al unor colecții la editurile RAO, Dacia, Bastion, Millennium și Paladin, a întemeiat și condus, vreme de 12 ani, editura Millennium, a editat (singur sau în colaborare cu Michael Haulică și Jeff VanderMeer) șase antologii de proză fantasy & science fiction, iar în prezent lucrează ca traducător freelancer.


Illustrație de

Andrea Nastac

Derulează pixeli de imaginație în grafică și fotografie. Soundtrack-ul de lucru e mereu muzica dată la maxim, chestie care incurajează culorile să pice armonice pe ecran.

CULTURĂ|POPCRAFT

M3GAN: „Criminală" pe TikTok

De
Pentru că n-ar fi avut nicio șansă în altă perioadă a anului, M3gan, o reinterpretare a clișeului păpușii psihopate, a reușit să fie cel mai viral personaj de la Wednesday încoace. 
CULTURĂ|POPCRAFT

The Last of Us: zombie, ideologie și ciuperci

De
După mai multe producții postapocaliptice apărute în ultimii ani, dar și după o pandemie cât se poate de reală, noul serial produs de HBO, paradoxal, nu te va plictisi.
CULTURĂ|SCIENCE OF FOOD

Bobul, leguma care a dispărut din bucătăriile românești

De
Bobul (Vicia Faba) este (aproape) dispărut din rețetele locale, fiind o apariție rară în bucătăriile românilor. Lucrurile n-au stat întotdeauna așa.
CULTURĂ|FILM&TV

The Last of Us ar putea sparge blestemul adaptărilor slabe după jocuri video

De
Un scenariu post-apocaliptic ar putea transpune în sfârșit un joc video într-o producție cinematografică de calitate înaltă.