Frankenstein: Popcorn cu aromă de goth9 min read

Del Toro a ținut neapărat să facă ecranizarea asta, dar putea să-și ocupe timpul cu altceva.

Oricât de mult s-ar schimba lumea și oricât s-ar reconfigura relația noastră cu structurile morale, există în unele opere literare de acum vreo sută de ani sau mai mult perspective fundamentale, care le mențin relevante, tocmai prin reinterpretare. Unul dintre regizorii care au o afinitate pentru fabule moderne e mexicanul Guillermo del Toro, preocupat de-a lungul timpului de zona supranaturalui care scoate la suprafață adevăruri întunecate despre condiția umană sau, dimpotrivă, scântei de speranță, de la The Devil’s Backbone la Pan’s Labyrinth, de la Crimson Peak la The Shape of Water. Astfel, ecranizarea romanului lui Mary Shelley, apărut în prima jumătate a anilor 1800, părea, cel puțin teoretic, cât se poate de potrivită pentru del Toro.

Doar că, în practică, ceea ce alege să scoată în față se transformă într-o călătorie greoaie și inegală, o combinație nereușită între, oricât de amuzant ar părea, Beauty and the Beast, Harry Potter și The Revenant. Nimic prea goth, așadar, ci foarte emo și glossy. Iar scenariul are niște priorități greu de înțeles, după cum lesne vei observa.

În 1857, o navă de expediție daneză aflată în drum spre Polul Nord, rămâne blocată în gheață. După ce echipajul îl aduce la bord pe baronul Victor Frankenstein (Oscar Isaac), grav rănit, nava e atacată de o Creatură (Jacob Elordi, din Euphoria), care cere predarea lui Victor. Acesta îi mărturisește căpitanului Anderson că, paradoxal, chiar el e creatorul acesteia și începe să povestească cum a ajuns să facă asta, cam în stilul bătrânei care a supraviețuit în Titanic.

Mama lui Victor a murit la nașterea fratelui mai mic, William, care a devenit favorit în ochii tatălui lor aristocrat, un chirurg celebru și putred de bogat. Decepționat de abuzurile tatălui și devastat de moartea mamei (Mia Goth), Victor își propune să învingă moartea însăși, transformându-se treptat într-un chirurg genial, dar arogant. Și punk-ish, pentru că, în 1855, e exmatriculat de la Royal College of Surgeons din Edinburgh, după ce îndrăznește să-și prezinte cercetările privind reanimarea cadavrelor în fața unui tribunal disciplinar. O reanimare, de altfel, destul de wow.

Intră în scenă negustorul de arme Henrich Harlander (Christoph Waltz), care îi oferă lui Victor finanțare nelimitată și o clădire abandonată pentru experimentele sale. Victor îl cooptează pe William pentru amenajarea laboratorului și, treptat, se îndrăgostește de Elizabeth (interpretată de aceeași Mia Goth, deci Sigmund Freud ar fi avut niște lucruri de comentat), nepoata lui Harlander, logodită însă cu William. Victor e sedus de inteligența ei, criticile la adresa războiului, felul în care sfidează bărbații autoritari și spiritul de observație. Deși Elizabeth răspunde uneori cu un flirt discret, refuză avansurile lui Victor.

Două probleme mari ar fi că Waltz pare că joacă „din obligație”, iar rolul lui e atât de funcțional, încât contribuția finală nu impresionează. Totuși, e mai bine valorificat decât Goth, complet nepotrivită în postura unui personaj distant și eteric, care nu exploatează deloc atuurile ei actoricești, cele legate de excentricitate și intensitate. În rolul mamei, abia dacă se face remarcată, dar și ca Elizabeth, pivotul emoțional menit să lege cele două figuri centrale, prezența ei e mai degrabă superficială și lipsită de impact.

În fine, când Harlander, tot mai nerăbdător, cere rezultate imediate, Victor asamblează în grabă un corp (s-a pus mână de la mână, ca să zic așa?) și plănuiește să capteze energia fulgerelor din timpul unei furtuni, pentru a trimite curent electric prin sistemul limfatic, iar astfel să repornească inima și creierul „noului om”. Deși, inițial, pare că acesta nu reacționează, a doua zi dimineață, Victor descoperă că Creatura s-a trezit la viață și că dă dovadă de o forță uriașă și își vindecă rănile cu o viteză anormală – și-a făcut propriul Wolverine!

Cum probabil știi deja, conflictul dintre cei doi se va rostogoli de aici încolo ca un bulgăre de zăpadă, iar victimele colateral nu vor întârzia să apară. Doar că personajele astea, chiar dacă Isac interpretează ambițios rolul lui Victor, îți vor fi aproape irelevante, din cauza unui scenariu prea condensat să emoționeze și prea încărcat să rămână, în cele din urmă, captivant. Pe de altă parte, mă rog, pentru un Frankenstein făcut pentru popcorn, are ceva din farmecul unui amestec aproape campy între Guns’N’Roses și Meat Loaf. E ca și cum romanul lui Shelley ar fi fost trecut printr-un filtru TikTok cu temă victoriană: umbre perfecte, contrast dramatic, un strop de tragedie… dar nu prea mult, nu cumva să-l iei prea în serios..

Disponibil pe Netflix | Per total: 6/10 | Știință & Tehnologie: 5/10