Fundația și psihoistoria. Poate fi prezisă istoria în realitate?

Ecranizarea Fundației a adus universul lui Asimov în fața unei noi generații. Mulți oameni au luat contact pentru prima dată cu conceptul de psihoistorie. Dar cât de bine e ilustrat în serial, cât de plauzibil este conceptul original din romane și care sunt șansele să apară ceva similar în realitate? 

Cum reușești să ecranizezi trei (poate șapte?!?) romane a căror acțiune se desfășoară în decursul a 300 de ani? Dar dacă, pe deasupra, personajele din acestea sunt oarecum unidimensionale și menirea lor e mai cu seamă să marcheze etapele de dezvoltare ale unui experiment socio-politic? Dar dacă, colac peste pupăză, totul se petrece la scară galactică și ai de făcut un serial despre colonizarea unei noi lumi, diplomație interplanetară, apariția unei religii, dezvoltarea relațiilor comerciale și multe altele? Și acum cireașa de pe tort, unul dintre personaje, poate chiar adevăratul personaj principal, este istoria în sine. 

Primul sezon al serialului Fundația de David S. Goyer și Josh Friedman îți dă impresia că răspunsul ar fi că nu prea reușești. Se pun bazele Fundației pe planeta Terminus, dar în loc de Elveția spațială primești orașul tipic din orice western american, doar că la marginea galaxiei. În locul diplomaților agili care folosesc animozitățile dintre vecinii ostili pentru a-și transforma societatea într-un spațiu neutru generator de înaltă tehnologie, te alegi cu personaje de filme de acțiune. Conflictele între planete se reduc la câteva mâini de oameni care se amenință cu pistoale laser în mijlocul deșertului. Ajungi să înțelegi de ce se plângea Sergiu Nicolaescu că nu îi asigură armata română destui figuranți pentru filme.„Falsurile istorice din filmele lui Sergiu Nicolaescu”, historia.ro

Planeta Trantor e credibilă, senzația de stup uman subteran și grandoarea palatului imperial te fac să îți pară rău că nu ai văzut aceleași imagini cu ochii minții când citeai. Psihoistoria e reprezentată fidel și nu prea. Discuțiile despre matematică și efortul unor personaje de a înțelege și proba știința lui Hari Seldon cât și frământările pe tema urmăririi întocmai sau nu a planului sunt de efect. Faptul că alte personaje combină matematica cu clarviziunea dezamăgește. 

Foto: Apple TV

Dacă ești familiarizat(ă) cu cărțile, serialul îți dă impresia că te uiți la Războiul Stelelor fără extratereștrii și cu psihoistorie și/sau clarviziune în loc de Forță. Personajele care prin diverse mijloace (clonare, criogenie, viață artificială) traversează lungi perioade de timp sunt probabil inevitabile într-un serial, chiar și după ce Urzeala Tronurilor te-a obișnuit cu ideea că nu e un capăt de țară dacă un personaj important dispare când ți-e lumea mai dragă. Poate chiar ajungi să te întrebi de ce nu au creat oamenii ăștia propriul lor univers bazându-se doar vag pe universul Fundației. A funcționat în cazul Warhammer 40K.„Warhammer 40,000”, wikipedia.org  

Pe de o parte, poate nu e chiar așa de rău că a apărut Războiul Stelelor cu psihoistorie în loc de Forță. Serialul nu te plictisește și, dacă ajunge psihoistoria măcar a suta parte la fel de bine cunoscută publicului larg pe cât e Forța, umanitatea nu poate avea decât de câștigat. Popularizarea conceptului poate face publicul larg să privească istoria cu alți ochi, dincolo de materia plictisitoare din școală, plină de oameni morți și date de memorat. 

Așadar, care sunt conceptele din lumea reală de care ar fi putut să se folosească Asimov pentru a ajunge la ideea unei științe fictive ce poate prevedea și modela viitorul? Au influențat scrierile lui lumea științifică întru crearea unei discipline asemănătoare psihoistoriei?

CITEȘTE ȘI: Fundația lui Asimov, văzută de un analist politic

Trebuie făcută din start o delimitare între programul politic și teoria din spatele acestuia, dintre Fundație și psihoistorie. De multe ori e mai ușor de zis decât de făcut. Cum bine se poate vedea atât în film cât și în cărți, Hari Seldon, descoperitorul psihoistoriei, a fost judecat înainte de a pune bazele Fundației. 

În acest articol se va încerca să se ignore programul politic pe cât posibil, atât la nivelul universului lui Asimov, cât și la cel al realității. Ca să poți face previziuni, trebuie în primul rând să ai o teorie a istoriei. Dacă nu înțelegi istoria decât ca o înșiruire de evenimente, nu ai un tipar pe care să îl poți suprapune viitorului. Omenirea a generat teorii ale istoriei, mai mult sau mai puțin științifice, din cele mai vechi timpuri. În zilele noastre istoricii sunt mai degrabă ostili unor asemenea întreprinderi, concentrându-se în schimb pe microistorii.„Microhistory”, wikipedia.org 

În funcție de resortul care se consideră că pune istoria în mișcare și, automat, de elementele pe care se pune accent pentru a se înțelege această mișcare, se pot distinge anumite categorii de teorii ale istoriei.

1. Teorii teologice. Unul sau mai mulți zei scriu povestea istoriei umane precum o scriu și pe cea a cosmosului. Ca să înțelegi istoria, trebuie să înțelegi planul divin. În anumite cazuri, rolul zeului poate fi îndeplinit și de „rațiune”, „gândire pură”, „înțelepciune” etc. 
2. Teorii ale omului măreț. Istoria este doar a colecție de biografii ale unor oameni măreți. Aceștia nu sunt doar oamenii potriviți la momentele și în locurile potrivite, ci factorii decisivi care determină cursul evenimentelor. Dat fiind că aceste figuri mărețe au ultimul cuvânt, îți pierzi timpul dacă examinezi prea mult contextul în care ele acționează, mai bine te concentrezi pe resorturile interioare care le fac să întreprindă ceea ce întreprind.
3. Teorii ale elitei. Orice societate umană are o elită (maniera în care e definită elita diferă de la teorie la teorie), iar aceasta este cea care influențează desfășurarea evenimentelor în ultimă instanță. Poți înțelege istoria doar identificând corect elitele și înțelegându-le dinamicile interne.
4. Teorii teleologice. Un anumit țel ghidează istoria, personajele poveștii caută, fie că realizează sau nu asta, să aducă omenirea într-un anumit punct, așa că cel mai bine pornești de la starea finală și încerci să găsești în istorie actorii și procesele care au dirijat istoria spre această stare finală. 
5. Teorii ale „naturii umane”. Oamenii au o natură. Aceasta nu se schimbă. Istoria te ajută să îi descoperi principiile.
6. Teorii idealiste. Ideile îi fac pe oameni să acționeze. În funcție de teorie, ideile pot fi concepte abstracte cum ar fi dreptatea, libertatea, rațiunea, idei oarecum mai concrete, ca înființarea unui parlament, sau cât se poate de concrete, ca ideea de a inventa un motor cu aburi. Înțelegând cum se dezvoltă ideile, poți înțelege mersul istoriei.
7. Teorii materialiste. Condițiile materiale în care se găsesc oamenii sunt factorul decisiv. Ce se consideră condiție materială depinde foarte mult de la o teorie la alta. Geografia, clima, fenomenele naturale, genetica, chiar și relațiile dintre oameni, în măsura în care acestea determină condițiile lor materiale (dacă ești sclav, condițiile tale materiale se vor deosebi de ale stăpânului). O anume teorie poate pune accent pe una sau pe mai multe dintre acestea.   

Asimov a trăit într-o anumită perioadă istorică și a fost înconjurat de anumiți oameni și anumite idei, ceea ce ajută dacă vrei să filtrezi lista interminabilă de teorii pentru a găsi posibile surse de inspirație pentru conceptul de psihoistorie.

Isaac Asimov. Foto: Rita Barros Archive Photos via Getty Images

Mai întâi ca tragedie în realitate, apoi ca farsă în cărți?

În anii 1930 Asimov a fost membru al Futurians,„Futurians”, wikipedia.org un grup de fani SF (dintre care mulți au ajuns redactori și scriitori) care s-a desprins din Clubul de Science-Fiction din New York din cauza diferențelor ideologice. Futurienii, sub influența lui Sam Moskowitz și a lui Donald Wollheim, căutau să urmeze o direcție mai apropiată de marxism pentru SF-ul lor, dar s-au îndepărtat de această doctrină ulterior, după pactul Ribbentrop-Molotov.Molotov–Ribbentrop Pact, wikipedia.org 

În cartea  The Universe Makers,„The Universe Makers”, google.ro Wollheim caracterizeză psihoistoria ca fiind „știința care marxismul nu a reușit să devină” Întâlnirea termenului de marxism te poate duce cu gândul la tot felul de lucruri, de la regimul lui Nicolae Ceaușescu la teorii ale conspirației, dar prezicerea viitorului folosind matematica cu siguranță nu este unul dintre acestea. Cel mai apropiat lucru ar fi probabil „materialismul istoric”.„Historical materialism”, wikipedia.org 

Materialismul istoric este într-adevăr o teorie a istoriei pe care mulți marxiști auto-proclamați o susțin (dar și non-marxiștiLeszek Nowak este unul dintre aceștia, wikipedia.org), dar multe aspecte îl fac un candidat nepotrivit pentru titlul de „pseudo psihoistorie” (sintagma îi aparține tot lui Wollheim). 

Materialismul istoric a apărut ca o reacție la alte moduri de a vedea istoria care circulau în mediul academic al secolului al XIX-lea, mai ales la teoriile idealiste.

Dacă consideri evenimentul abolirii sclaviei la începutul secolului al XIX-lea, de exemplu, și vrei să afli de ce s-a întâmplat tocmai, atunci ai putea să privești chestiunea într-o manieră idealistă și să observi un progres al moralității sau unul tehnologic. Raționamentul progresului moralității ar putea fi: „Până la începutul secolului al XIX-lea, cea mai mare parte a omenirii nu avea o problemă cu sclavia, dar apoi și-a dat seama că de fapt era imorală. Când lumea își va da seama că și războaiele sau sărăcia sunt imorale și acelea vor dispărea”. Raționamentul progresului tehnologic, în schimb ar putea fi: „Până la începutul secolului al XIX-lea, cea mai mare parte a lumii avea nevoie de sclavi pentru a presta munci grele și, deși sclavia este imorală, era un rău necesar, dar apoi cineva a avut ideea să inventeze motorul cu abur, iar munca istovitoare a sclavilor s-a automatizat. Când cuiva îi va veni o idee genială, va inventa o tehnologie magică și nimeni nu va mai munci deloc”.

Asimov însuși afirmă în eseul Social Science Fiction că „schimbările tehnologice stau la rădăcina schimbărilor politice”.„Turning Points: Essays on the Art of Science Fiction, Social Science Fiction”, books.google.ro O afirmație cel puțin stranie când vine de la un om care a scris cărți despre un imperiu galactic cu o structură politică nu mult diferită de Imperiul Roman.

 Propunerea de bază a materialismului istoric este că, înainte de orice altceva, o societate umană are nevoie să se își asigure subzistența și să se reproducă. Urmărind aceste scopuri, omul acționează asupra mediului său înconjurător, depunând efort, deci efectuând muncă. Având în vedere că omul este o ființă socială, raportul omului cu mediul natural pe care îl exploatează devine automat un „raport social de producție” (sau o „relație de producție”). Mai exact interacțiunea omului cu natura este mediată de o anumită diviziune a muncii (cine efectuează o anume muncă și în ce condiții) și de anumite forme de proprietate (cine are acces la o anume parte din mediul înconjurător și la rodul muncii efectuate asupra ei). În acest context, diviziunea muncii este înțeleasă nu doar la nivel tehnic, de separare și specializare a îndeletnicirilor (omul specializat în vânătoare devine vânător, cel specializat în pescuit pescar etc), ci și la nivel social ( între genuri, organizații, comunități, regiuni etc). Maniera prin care oamenii interacționează cu mediul lor înconjurător cu scopul de a își asigura subzistența depinde de uneltele, dispozitivele, know-how-ul și forma de organizare pe care o folosesc în cadrul procesului de producție, altfel spus, de „forțele de producție”. Împreună, relațiile și forțele de producție formează „infrastructura” (sau „baza”) de care dispune o societate umană pentru a își asigura subzistența și reproducerea. Grație fecundității mediului și dezvoltării forțelor de producție, o societate umană poate ajunge să producă și un surplus, adică mai mult decât are nevoie. Acesta va fi distribuit în funcție de forma pe care o iau relațiile de producție. Prezența unui surplus permite dezvoltarea așa-zisei „suprastructuri” – religia organizată, cultura, ideologiile, convențiile juridice și politice ale unei societăți. Relațiile de interdependență care se dezvoltă între acești trei factori determină „contradicțiile” care pot apărea în sânul unei societăți umane.Astfel, privind prin prisma materialismului istoric, abolirea sclaviei nu a ținut doar de schimbarea tehnologică sau doar de moralitate, ambele au contat și în plus, a contat și dezvoltarea unor noi relații de producție. Altminteri antichitatea a cunoscut atât turbine cu aburi,Aeolipile, en.wikipedia.org cât și condamnări ale sclaviei.Stoic Q&A: what about slavery?, howtobeastoic.wordpress.com

Din start apar anumite neconcordanțe evidente cu psihoistoria.

Psihoistoria ar trebui să fie o disciplină profund matematizată, sau, cum se spune în romanele lui Asimov, „sinteza calculului cu n variabile şi a geometriei n-dimensionale stă la baza a ceea ce Seldon a numit odinioară «mica mea algebră a omenirii»”. 

Materialismul istoric nu e nici pe departe așa ceva. Nu ai să găsești un program de modelare în care să atribui o valoare oarecare unei variabile denumită „RelProd”(relații de producție) și altă valoare uneia denumită „ForProd” și apoi după o procesare să obții grafice și predicții vizavi de destinul unei societăți umane pentru următorii 100 de ani. 

E adevărat că oameni ca Stalin au abuzat de concept dintr-o combinație de oportunism și necesitate politică, transformându-l în dispozitiv predictiv și manual de instrucțiuni pentru industrializarea forțată a unei societăți cu orice preț (favorizând forțele de producție în detrimentul celorlalte componente), dar nici măcar el nu a putut transforma materialismul istoric într-un glob de cristal cu matematică.„Isaac Asimov’s FOUNDATION Novels: Historical Materialism Distorted into Cyclical Psycho-History”, depauw.edu În tot cazul, prea puțin l-a ajutat să prevadă invazia lui Hitler.

Psihoistoria este literă de lege. Există un singur „plan”. O singură perspectivă, un singur cadru teoretic prin care se poate analiza realitatea înconjurătoare. Personajele care aparțin Fundației, chiar dacă se erijează împotriva status quo-ului (de exemplu, Salvor Hardin), nu își pun decât problema dacă urmează sau nu „planul” lui Hari Seldon (descoperitorul psihoistoriei și întemeietorul Fundației). Dacă îl urmează, e bine și vor avea câștig de cauză, dacă nu, cealaltă tabără va avea câștig de cauză și va urma planul. Materialismul istoric e mult mai puțin impresionant. Poate depista anumite contradicții din sânul unei societăți. Analizând apoi și echilibrul forțelor între grupurile pe care contradicțiile le pun în conflict și extrapolând, poți eventual ajunge la o predicție pe termen scurt. 

Arnold Toynbee. Foto: Sophie Bassouls Sygma via Getty Images

Fascinația pentru decădere

Tot în eseul Social Science Fiction, Asimov îl menționează și pe istoricul Arnold ToynbeeArnold Toynbee, wikipedia.org și aduce în discuție teoria acestuia asupra istoriei. Deși acum e cvasinecunoscut publicului larg și prea puțin citat în mediul academic, în perioada de după cel de-al doilea război mondial în care Asimov concepea universul Fundației, Toynbee apărea pe coperta celebrei reviste Time. Când te gândești la bestseller-uri nu îți imaginezi cărți de istorie de regulă (sau vreodată, probabil), dar totuși ale lui Toynbee erau.

Pentru Toynbee, obiectul studiului istoric este cu totul altul. Nu ideile, nu relațiile sociale și nu producția contează ci „civilizațiile”. Cuvântul civilizație în acest context nu este folosit tocmai cu sensul din dicționar. Nu reprezenta un anumit stagiu al dezvoltării tehnologice, politice sau sociale, nici neapărat o națiune sau o cultură organizată, ci o „specie de societate” care combină caracteristici religioase, teritoriale și politice.

Principala trăsătură care deosebește o civilizație astfel înțeleasă de pur și simplu „o comunitate umană” este prezența unei „minorități creatoare”. O civilizație ia naștere printr-un proces de tatonare de tip „provocare-răspuns”. Minoritatea creatoare preia conducerea, devenind elita civilizației, și răspunde la provocările pe care i le pune mediul înconjurător (însemnând atât mediul natural, cât și celelalte comunități umane din jur). Pentru ca o civilizație să se nască cu succes, provocările nu trebuie să fie nici prea mari, nici prea mici (nu ți se spune clar ce înseamnă „prea mici” și „prea mari”), altfel comunitatea umană rămâne la un stadiu „subcivilizațional”. Atât timp cât provocările sunt depășite cu succes, toate bune și frumoase. Minoritatea creatoare rămâne în postura de elită în timp ce „majoritatea inertă” (masele), impresionate de abilitățile acesteia, nu doar că nu îi contestă poziția de elită, ci chiar caută să o emuleze.

Atât timp cât lucrurile merg bine și fiecărei provocări i se face față cu succes o civilizație constituie un „corp unitar”, minoritatea creatoare, masele și „proletariatul extern” (așa-zișii „barbari” – populațiile învecinate civilizației care nu formează o civilizație proprie) trăiesc în armonie și civilizația prosperă. A prospera în acest context nu înseamnă neapărat expansiune geografică sau progres tehnologic, ci mai mult întărirea liantului social prin depășirea provocărilor de către minoritatea creativă. În afară de faptul că beneficiază de provocări nici prea grele nici prea ușoare(practic o zonă GoldilocksGoldilocks Zone, exoplanets.nasa.gov a provocărilor) și de o minoritate creativă, o oarecare civilizație mai are parte și de o „tendință dominantă”: estetica pentru civilizația elenă, religia pentru civilizația hindusă, mașinismul/tehnologia pentru civilizația occidentală etc. Dacă ai jucat vreodată un joc din seria Civilization de Sid Meier, Civilization, wikipedia.org e mai mult sau mai puțin similar. Egiptenii construiesc cu 20% mai repede ziduri de apărare, romanii au un avantaj la crearea legiunilor etc. Nu se specifică tendințele dominante pentru toate civilizațiile și nici concret de ce tocmai tendințele respective sunt dominante și nu altele. 

Toynbee identifică 26 de astfel de civilizații pe glob și găsește același tipar de mărire și decădere în istoria fiecăreia. România, de exemplu, nu se află printre ele. Nu ajunge doar să fii o națiune și cu atât mai puțin un stat. Din contră, când statele mici, „parohiale”, se iau prea în serios și, mai ales, când încep să se războiască între ele, acest fapt reprezintă un indicator al decăderii unei civilizații. Nu e neapărat bine să fii nici o unitate politică imensă, pentru că e posibil să fii un „stat universal”. Cele mai apropiate civilizații, cel puțin din punct de vedere geografic, ar fi probabil cea „occidentală”(vestul Europei), cea „creștin ortodoxă de nord” (spațiul fostului imperiu Țarist) și cea „creștin ortodoxă de sud” (Bizanțul).

„Probabil”, pentru că în afară de civilizația occidentală, despre care nu ți se spune exact dacă încă se descurcă bine sau nu, toate celelalte au început să decadă demult sau sunt civilizații „avortate” sau cu „dezvoltarea oprită”.Odată cu trecerea timpului, din varii motive (nu prea ți se spune de ce, dar e inevitabil), minoritatea creativă degenerează în nimic mai mult decât o „minoritate dominantă”, care nu mai poate răspunde provocărilor. Nu răspunde corespunzător provocărilor de câteva ori și cel puțin o parte a maselor devine un „proletariat interior” ostil minorității dominante. Încep „vremurile tulburi” în care apar conflicte verticale, între proletariatul interior și elite, și orizontale, între state „parohiale” și între proletariatul exterior și civilizație. Minoritatea dominantă creează un „stat universal”, care propovăduiește o filozofie sau o religie a toleranței pentru a pune capăt atât conflictelor orizontale, cât și celor verticale și mai ales a-și menține statutul de elită. Eforturile minorității dominante sunt întotdeauna în zadar (nu ți se spune de ce). Proletariatul interior este singurul care poate deveni o nouă minoritate creativă creând o „biserică universală”, care poate forma o „crisalidă” pentru a purta moștenirea culturală a civilizației dincolo de colapsul inevitabil.

Dacă ai citit până aici și ai citit de asemenea măcar una dintre cărțile din seria Fundației sau ai văzut primul sezon din serial, e foarte posibil ca paralele cu acțiunea descrisă acolo să te lovească în plină figură. Fundația e biserica universală, Imperiul e civilizația, psihoistoricii sunt noua minoritate creativă emanată de proletariatul interior, provocările sunt crizele Seldon etc. 

Poate… dar, totuși, există și diferențe. 

Componenta matematică lipsește. Atât vremurile tulburi cât și perioada de stat universal sunt destul de vag definite, putând dura și sute de ani fiecare. De exemplu, Toynbee afirmă că decăderea Chinei a început în secolul al X-lea e.n. Oare ce ar fi spus despre China contemporană? Dacă menirea Fundației era pur și simplu să recreeze Imperiul Galactic, probabil Toynbee ar fi strâmbat din nas. De ce să recreezi un stat universal decadent?

CITEȘTE ȘI: Adrian Cioroianu: „70 de ani după: «Legile» lui Asimov, inclusiv în dezbaterile de la UNESCO”

Hari Seldon în viața reală?

Mulți oameni au afirmat că operele din seria Fundației i-ar fi inspirat. Unii își desfășoară activitatea în domenii care implică și realizarea de previziuni. Economistul Paul Krugman, câștigător al așa-numitului premiu Nobel pentru economie,„The Economics Nobel Isn’t Really A Nobel” fivethirtyeight.com a mărturisit că a crescut dorindu-și să fie Hari Seldon și asta l-a îndrumat spre cariera de economist, pe care o considera ca fiind disciplina reală cea mai apropiată de psihoistorie.„Paul Krugman: Asimov’s Foundation novels grounded my economics” theguardian.com  Nu l-a ajutat prea mult să prevadă criza din 2008. Nu e nici pe departe excepția de la regulă. Mai degrabă excepție ar fi dacă un fan al seriei ar realiza o predicție care să se adeverească.

În ultima vreme, Peter Turchin a intrat în lumina reflectoarelor tocmai pentru că pare a fi excepția. În 2010, el a prezis instabilitate politică și socială în SUA în jurul anului 2020.„Political instability may be a contributor in the coming decade”, nature.com 

Turchin este cu siguranță un personaj interesant. Se compară mai în glumă, mai în serios cu Hari Seldon.„The Next Decade Could Be Even Worse”, theatlantic.com La origini biolog, a părăsit domeniul după ce a contribuit la tranziția acestuia către o știință matematizată. A observat că ar mai fi o știință încă nematematizată, așa ca a trecut la istorie. În biologie a propus anumite „propoziții generale asemănătoare cu legile” pentru a prezice creșterea și descreșterea populației unei anumite specii. Acum folosește volume imense de date„Seshat: Global History Databank”, seshatdatabank.info pentru a pune la încercare diverse teorii ale istoriei.„Towards Cleodynamics”, escholarship.org (PDF) Pe istoricii mainstream care nu îi aprobă metodologia îi compară disprețuitor cu biologii care doar prindeau și clasificau insecte în secolul al XIX-lea. 

Turchin nu e interesat doar să scormonească prin arhive sau prin pământ. „Cleodinamica” sa, chiar dacă nu va prezice viitorul, va putea aplica metode matematice pentru a spune cercetătorilor ce să caute în arhive sau chiar unde să sape în pământ. Teoriile istoriei vor fi supuse astfel testului numerelor, iar cele care nu vor ține apă vor fi aruncate la coșul de gunoi (al istoriei, bineînțeles). 

„Ne mințim ca la meteo”, se spunea într-o melodie (foarte cringe) de acum câțiva ani, dar Turchin vede un buletin meteo al istoriei ca pe un pas înainte. Cel puțin teoretic, meteorologii prevăd destul de bine vremea din următoarele câteva zile, chiar dacă acuratețea scade pentru perioade mai lungi. 

Problema e că Turchin nu prea se decide dacă vrea să prevadă viitorul sau doar să introducă tehnici matematice de analiză în disciplina istoriei. Dacă într-adevăr prevede viitorul, ce vrea să facă în legătură cu asta? Uneori bagă la înaintare anumite posibile măsuri politice pentru a inversa tendințele pe care calculele i le dezvăluie, și chiar propune înființarea unei agenții care să analizeze prezentul și să dea sfaturi politicienilor pentru a evita haosul din viitor. Alteori doar avertizează și spune că soluțiile politice pentru evitarea crizelor proorocite îl depășesc. Se pare că și lui îi e greu să delimiteze psihoistoria de Fundație.

Dar totuși pe ce s-a bazat Turchin în 2010 când a afirmat că în jurul anului 2020 va fi instabilitate socio-politică în SUA? În mare a transformat o anumită teorie a istoriei într-un model matematic, a folosit un set de date și o cantitate mare de putere de calcul pentru a obține o previziune. Teoria în cauză este cea „structural-demografică”.„Structural-Demographic Theory”,  peterturchin.com Aceasta pleacă de la anumite presupuneri. În primul rând o oarecare societate nu se consideră a conține decât trei compartimente semnificative: „populația generală”, „elitele” și „statul”. Fiecare dintre ele îl influențează pe celălalt și fiecare are anumiți indicatori asociați. Poți să ți-i imaginezi ca viața, mana, energia etc. dintr-un RPG.„Role-playing game”, wikipedia.org Aspectul important care trebuie avut în vedere în ceea ce îi privește este că, spre deosebire de ce scriam mai sus despre materialismul istoric, aceștia sunt, cel puțin teoretic, genul de indicatori pe care îi poți măsura și îi poți introduce într-un program pentru a putea genera grafice și prognoze. Sunt doar câțiva pentru fiecare compartiment, iar unii vor părea destul de cunoscuți oricărui om care a văzut vreodată un buletin de știri. Condiția populației generale, de exemplu este influențată de demografie, structura de vârstă, șomaj, nivelul de salarizare (scalat relativ la salariul median), sănătate etc. Apar și indicatori mai dubioși cum ar fi „familia”, pentru care el folosește ca aproximare (grosolană, dacă mă întrebi pe mine) vârsta primei căsătorii, din care scade tendința generală a acestei vârste de a crește ușor, dar constant, după industrializarea unei țări. 

Înțelegi din start destul de ușor conceptul de populație generală. E vorba despre toți oamenii care nu fac parte din elite, evident. Statul pare la fel de ușor de înțeles, dar, având în vedere că vorbim despre istorie și setul de date ni se extinde până acum zece mii de ani, se poate spune despre „statul” condus de Ștefan cel Mare că nu era foarte diferit de cele de acum? Acum zece mii de ani exista vreun fel de stat, oare?Indicatorii specifici statului în model sunt cota din PIB, „sănătatea economică” (venituri, cheltuieli, datorii) și „legitimitatea” – o măsură a încrederii în instituțiile statului. Oare ce cotă din PIB o fi avut curtea domnească a lui Ștefan cel Mare? Cum o măsori mai exact? Statul lui Ceaușescu se consideră că se apropia de 100% cotă din PIB fiind aproape totul naționalizat? Mai contează la fel de mult diferența dintre veniturile din impozite și cheltuieli, dacă ai o monedă internă neconvertibilă pe piețele valutare internaționale care are mai mult rol de unitate de cont? Cum măsori obiectiv încrederea în instituții?

Problema definirii elitelor este probabil cea mai spinoasă. Se consideră membră în elită orice persoană care are parte de „putere socială”.„Who are the elites?”, peterturchin.com Puterea socială se definește ca fiind abilitatea de a influența comportamentul altor oameni și, în funcție de maniera în care se realizează influențarea, poate fi economică, militară (coercitivă), politico-administrativă sau ideologică.

Analizând istoria diverselor națiuni, Turchin ajunge la anumite concluzii similare cu Toynbee (și la fel de puțin convingătoare, dacă mă întrebi pe mine). În loc de o tendință dominantă, societățile au un tip de putere socială dominantă și acela, în SUA, este cel economic, spre deosebire de Rusia, unde este vorba despre cel politico-administrativ. Așadar să identifici elitele din SUA (previziunile sunt pentru SUA) e simplu: sunt oamenii bogați. Elitele, bineînțeles, au și ele indicatorii lor. E vorba despre numărul lor, bogăția (indicatorii nu sunt doar pentru SUA, deci se pare că bogăția e importantă și pentru societățile cu alt tip de putere socială dominantă), costul educației (considerată necesară pentru a face parte din elite) și un indicator mai exotic, numit „indicele de fragmentare”, calculat pe baza unor indicatori folosiți inițial de alți cercetători pentru a măsura polarizarea politică a membrilor unui parlament.

În plus față de aceste trei compartimente, modelul mai conține și „instabilitatea”. Instabilitatea se deosebește de celelalte trei, fiind un proces. Apare în model pentru că și acesteia îi sunt atribuiți anumiți indicatori care sunt influențați de indicatorii celor trei compartimente. De fapt, cam asta face modelul, stabilește posibile corelații între indicatorii celor trei compartimente și indicatorii de instabilitate.

Indicatorii instabilității sunt numărul evenimentelor care implică violență motivată politic (revolte, acte de terorism) și indicele de creștere al răspândirii „ideologiilor extremiste”. Problema care se pune e că, din punctul de vedere al statului, dacă statul e nedemocratic, o ideologie care ar vrea să schimbe acest aspect ar fi considerată extremistă. Cum se măsoară mai exact răspândirea este, de asemenea, destul de ambiguu.

Pe scurt, Turchin a observat că de-a lungul istoriei SUA perioadele în care indicatorii populației generale s-au aflat în scădere, cei ai elitelor au urcat. Apoi a observat o creștere bruscă a indicatorilor de instabilitate care corespundea cu perioada în care indicatorii populației generale erau apropiați de punctul de minim, respectiv cei ai elitei de punctul de maxim. Concluzia: în contextul înrăutățirii condițiilor de viață ale populației generale, toată lumea încearcă să facă parte din elită, rezultând o „supraproducție a elitelor” care crește concurența între ele și îngroașă rândurile unei „contraelite”, oameni educați, dar care nu mai pot urca până unde sperau în ierarhia socială. Extrapolând tendințele indicatorilor pentru cele trei compartimente, Turchin a prezis spike-ul de instabilitate din SUA din jurul anului 2020.

Au fost revoltele de după uciderea lui George Floyd și incidentele de la Capitoliul american determinate de supraproducerea elitelor? E greu de spus. E evident că populația generală o duce mai rău după criza din 2008,„Chart Book: The Legacy of the Great Recession”, cbpp.org dar, cel puțin dacă judeci după numărul de oameni înscriși în facultăți, ar părea că lumea îi urmează sfaturile lui Turchin, fie și fără să-și dea seama, și nu mai aspiră la accederea în sânul elitei.„More than 1 million fewer students are in college. Here’s how that impacts the economy”, npr.org 

Viitorul e în prezent

Poate că istoricii care resping teoriile atotcuprinzătoare au dreptate, dar nu ar fi rău ca ecranizarea Fundației să stârnească curiozitatea publicului larg vizavi de istorie. Istoria văzută altfel, nu cum o înveți la școală. Istoria care nu e doar o înșiruire de evenimente din viețile unor oameni morți de rang înalt. Istoria care nu se intersectează cu matematica doar pentru că e tot cu numere, doar că loc să le aduni sau scazi trebuie să le memorezi ca să nu iei notă mică. Istoria pe care vrei să o înțelegi, nu să o memorezi și pentru asta te folosești, poate, și de alte discipline. Nu în ultimul rând, istoria pe care vrei să o cunoști nu ca să ai subiecte de discuție la ieșirile în oraș, ci ca să îți înțelegi și eventual să-ți schimbi prezentul. 

Matematica e bună, dar dacă matematizezi un raționament prost nu îl faci automat bun. Dacă ignori tot ce nu poți contoriza, riști să ignori mai mult decât iei în seamă. Strici tot dacă ceea ce contorizezi e ambiguu sau prost definit. Teoriile sunt bune, dar dacă teoria îți prezintă tot o înșiruire de biografii celebre sau un joc al elitelor, cu aceleași reguli de-a lungul veacurilor, o să te simți la fel de străin de istorie cum te simțeai și față de materia din liceu cu același nume. Poate ar fi bună o teorie care îți acordă și ție un rol. Poate nu ar strica să țină cont și de schimbări, nu doar de repetiții. 

În zilele noastre, degeaba răspunde cu succes provocării reprezentate de schimbările climatice accelerate o minoritate creativă dintr-o anume civilizație și stârnește admirația lui Toynbee, dacă minoritățile dominante din celelalte civilizații decăzute nu o fac. Ori scapă toată lumea, ori nu scapă nimeni. Bineînțeles că unele zone din glob vor fi afectate într-o mai mare măsură decât altele, dar „proletariatul extern” va găsi dificilă viața la 50° Celsius la prânz, la un moment dat va trebui să se ducă altundeva. E greu de spus dacă schimbările climatice mai pot fi considerate o provocare în cadrul teoretic al lui Toynbee, cu siguranță nu sunt un fenomen trecător relativ la durata unei vieți umane. O provocare pentru care nu poți întrevedea un final mai e doar o simplă provocare? 

Peter Turchin vrea să fie un meteorolog al viitorului. Păstrând metafora, într-o lume aflată în permanentă schimbare, poate am fi  mai câștigați dacă am avea o climatologie a prezentului. Cât despre viitor, pe el, vrem nu vrem, îl scriem cu toții.