Foto via Warner Bros
Joker: Folie à Deux. Clovn fără cauză11 min read
E o impresie generală că primul Joker, așa cum și l-a imaginat regizorul Todd Phillips, nu avea nevoie de un sequel.
Dimpotrivă, aș zice. În finalul acestuia, Arthur Fleck (Joaquin Phoenix) s-a transformat definitiv în antieroul nihilist iconic, după ce își împușcă idolul fals, în prime time. Secvența în care Arthur e plimbat cu mașina poliției printr-un oraș scăpat de sub control, anarhic, în care mulțimile, aka angry mobs, distrug și incendiază cam orice le iese în cale („Isn’t it beautiful?”), apoi cea în care e aclamat de aceștia, pe lângă faptul că au fost memorabile, au funcționat, mai degrabă, ca un prolog: iată-l pe adevăratul Joker, așa cum îl știi și pe care îl așteptai.
Epilogul, în schimb, e cu Arthur internat la Arkham State Hospital, care râde la o glumă pe care nu o împărtășește. „What’s so funny?”, încearcă să afle terapeuta sa. „You wouldn’t get it”. Scena e întretăiată cu un cadru în care tânărul Bruce Wayne rămâne singur, pe o stradă lăturalnică, după ce un joker îi omoară părinții. Pentru Arthur, treaba asta e ironică. Figurile parentale pe care și le-a imaginat și de care ar fi avut nevoie s-au dovedit a fi false și meschine. Iar, acum, e rândul lui Bruce să afle asta. Sau să nu fie asta gluma?
În a doua parte, Arthur e internat la azilul din Arkham, care e mai degrabă o pușcărie. E luat la mișto zilnic de gardieni, dintre care iese în evidență Jackie (meșterul Brendan Gleeson), care când îl altoiește, când îl simpatizează – iată o figură paternă mai onestă decât celelalte. Miștourile sunt dintre cele mai previzibile. „Arthur, zi o glumă”, „Arthur, ți se pare că ești amuzant?” și așa mai departe, iar treaba asta a fost primul avertisment că Joker: Folie à Deux s-ar putea să fie cam grăbit, cam superficial, cam „pe genunchi”. Chiar și „That’s life”, cântecul lui Frank Sinatra, folosit ca un punchline pe genericul de final al primului film, e reciclat, de data asta, într-o secvență anostă, încă din primul sfert de oră, ca un semnal disperat al lui Phillips să readucă ceva din acea atmosferă.
Rutina letargică a lui Arthur din captivitate e dată peste cap după ce o cunoaște pe Lee (Lady Gaga), o reinterpretare moale a excentricei Harley Quinn, în timpul unei sesiuni de terapie prin muzică. Ea îi mărturisește lui Arthur că a crescut în același cartier ca și el, că a avut un tată abuziv, care a murit într-un accident de mașină, și că a fost închisă după ce a incendiat apartamentul părinților.
Lee își exprimă, de asemenea, admirația pentru crimele și personalitatea lui Joker. E un soi de groupie, dacă vrei. Arthur, inițial reticent, se îndrăgostește lulea de ea. În prima lor interacțiune mai consistentă, în plan secund se aude Jackie, care cântă „I’ve Got The World On A String” (încântător, de altfel), cântecul aceluiași Sinatra: „What a world, what a life, I’m in love”. Direcția e deja clară. Ai de-a face cu un aproximativ jukebox musical (sunt și câteva cântece originale), cu fetiș pentru jazz-ul și swingul pop al decadelor ’50 și ’60 și emoția (cât și lumea) idealizată a acestora, pe care o reflectă, incomod, antagonic, într-o oglindă – Phillips a făcut același lucru, în primul, și cu universul unicolor ideologic al DC Comics.
Lui Arthur îi revine imediat pofta de viață. Și de glume. În drum spre corpul de care aparține, îi zice lui Jackie, în sfârșit, o glumă, despre ce regretă că n-a făcut la The Murray Franklin Show: „That I didn’t shoot first and let him ask me questions later.” Râd amândoi, ba chiar Jackie îi oferă o țigară. „Thanks, pal”, îi mulțumește Arthur, dar Jackie nu ține la d-astea și îi dă o palmă peste ceafă. Urmează o scenă în care Joaquin Phoenix încearcă să cânte, pentru că vocea lui nu e tocmai potrivită pentru genul ăsta de muzică, „For Once In My Life” (da, tot Sinatra), poate singura memorabilă.
Întors printre ceilalți deținuți, în sala de relaxare dedicată vizionărilor la televizor, Phoenix își aduce aminte de notele guturale pe care le-a atins în Walk the Line, și se metamorfozează într-un soi de Johnny Cash psihotic și, ei bine, tragicomic, mizerabilist melodramatic, de data asta în rândul deținuților – e o metaforă potentă aici, nu știu cât de întâmplătoare, Cash fiind recunoscut pentru romantizarea imaginii sale de așa-zis outlaw. Arthur devine, astfel, simbolic pentru problemele care clocoteau în spatele unei societăți prezentate ca idilice în mainstream, dar profund conservatoare, autoritară și inegală.
Dacă prima jumătate de oră are momentele sale bune, filmul pică rapid în plictis și debandadă, din păcate. Prezența lui Gaga și dueturile muzicale dintre cei doi devin pastișe și episoade în surplus (A freak is born, hehe). Preocuparea scenariului pentru un proces sumar și neverosimil e enervantă, în vreme ce dezbaterea despre sănătatea mintală a lui Arthur pică în cancan.
Slavă Jokerului, Arthur își concediază, în cele din urmă, avocata și își asumă, în fața instanței, alter egoul, de care se declară deplin conștient – poate pentru că, într-adevăr, nici el nu mai știe ce e în capul lui, poate și dintr-o teamă să nu-i fie minimizate acțiunile din trecut și imaginea, poate și să o impresioneze pe Lee și așa mai departe. Dar știam asta, deja, despre Arthur, scenariul bate pasul pe loc, iar popcornul deja începe să se termine. Mă tem că nu era nevoie de un Arthur care o ia de la zero, experimentează încă o decepție, apoi e, practic, învinovățit. „Societatea”, prin actorii ei, avocată și terapeută, au încercat să-l salveze, dar nu te înțelegi cu nebunu’, pare a fi singura miză obtuză, defectuoasă, a acestui sequel: „Let’s give the people what they want!”
În cinematografe | Per total: 6/10 | Știință & Tehnologie: 4/10