Marvel

Magia tehnicii vs puterea narațiunii. De ce Marvel își resetează supereroii?

De Alin Răuțoiu 13.07.2021

Tehnologia generării actorilor virtuali devine atât de puternică încât Marvel ar fi putut să-l mențină pentru totdeauna pe Robert Downey Jr. în rolul lui Iron Man. Face în schimb toate eforturile să dea costumele emblematice mai departe altor personaje.

În 2013, regizorul Ari Folman a urmat în mod neașteptat documentarul de război Waltz with Bashir cu ecranizarea liberă a romanului SF The Futurological Congress, de Stanisław Lem. În filmul intitulat pur și simplu The Congress, Folman își imaginează o lume în care actorii își vând drepturile de imagine companiilor de film pentru ca acestea să folosească sosii digitale în producțiile lor, perimând însăși meseria de actor. În 2016, premisa aceasta părea să devină mult mai puțin un element de speculație științifico-fantastică, ci o realitate.

Timpul nu cruță nici vedetele de la Hollywood

Spre deosebire de versiunile lor din benzi desenate, eroii Marvel de pe marele ecran au o mare problemă: îmbătrânesc. Sau mai exact, actorii care-i portretizează îmbătrânesc. Poate mai bine decât noi ceilalți, mulțumită regimurilor de dietă și exercițiu sau tratamentelor farmaceutice, în mod cert cu patina timpului mascată sub machiaj, iluminarea flatantă și tehnici de montaj, dar chiar și pe ei îi prinde timpul din urmă. Captain America: Civil War, filmul fraților Russo din 2016, se ocupă de căutarea unor soluții pentru această problemă.

Cea mai evidentă este introducerea lui Tom Holland în rolul adolescentului Peter Parker. Nu doar că la 20 de ani era cel mai tânăr actor care l-a interpretat pe Spider-Man,Tobey Maguire avea 28, Andrew Garfield, 27. dar fizionomia sa e atât de tinerească încât poate și acum, la 25 de ani, să joace rolul adolescentului etern Peter Pan. Asta nu e totuși o soluție pe termen lung, nu e una cu efect retroactiv, și nici nu poate fi aplicată tuturor personajelor.

Pe de altă parte, într-una dintre primele scene ale filmului, Tony Stark reconstruiește holografic ultima dată când și-a văzut părinții. Ceea ce în diegeza filmului apare doar ca unul dintre multele miracole triviale izvorâte din mintea geniului Tony Stark e mult mai impresionant dacă ne gândim la ce vedem de fapt: un Robert Downey Jr. înfățișat cu 30 de ani mai tânăr, interacționând credibil cu alți actori și cu recuzita. Printr-o combinație de tehnici cinematografice clasice și CGI, The Congress al lui Folman pare că nu mai este o viziune doar de natura speculației.

CITEȘTE ȘI: Un start-up românesc promite că ADN-ul tău digital va munci pentru tine

Un procedeu asemănător avea să fie folosit în același an în Rogue One: A Star Wars Story, suprapunându-l pe răposatul Peter Cushing peste Guy Henry pentru a-l interpreta pe Moff Tarkin și recreând-o pe Prințesa Leia, așa cum a fost jucată de Carrie Fisher în 1977. Tot o Prințesă Leia întinerită, dar adultă, de după Return of the Jedi, putem vedea și într-un flashback din Star Wars: Rise of Skywalker din 2019. Acestea din urmă au fost și cele mai controversate„Peter Cushing is dead. Rogue One’s resurrection is a digital indignity”: theguardian.com  utilizări ale tehnologiei, deoarece au reconstituit aspectul unor actori trecuți în neființă, aproape ca un soi de necromanție digitală, dar nu sunt neapărat cele mai impresionante.

Dacă până acum a fost vorba numai despre scene episodice și izolate, tot în 2019 studiourile de efecte speciale Industrial Light Magic și Lola VFX au lucrat la Captain Marvel”How Samuel L Jackson’s De-Aging on ‘Captain Marvel’ Cut Shooting Time in Half”: thewrap.com  și The Irishman,„The Irishman Gets De-aging right” wired.com filme în care Samuel L. Jackson, respectiv Robert DeNiro, Al Pacino și Joe Pesci ocupă roluri importante, iar în mare parte din filme sunt întineriți. Exemplele au tot continuat, publicul obișnuindu-se cu ele, aclimatizându-se la ceva ce Folman intuise în The Congress ca deschizând ușile pentru o realitate distopică. După aceea Will Smith în Gemini Man sau protagoniștii lui Terminator 2, recreați în Terminator: Dark Fate, au ajuns ajuns doar zgomot de fond.

Cu toate acestea, folosirea tehnicilor de întinerire sau a actorilor virtuali nu este principalul liant al continuității pentru universul cinematografic Marvel, chiar dacă există suficiente justificări diegetice. Vorbim despre un univers ficțional în care apar extratereștri și magicieni care-și schimbă forma, pietre care pot altera fibra realității, posibilitatea călătoriei în timp. 

Totuși, faptul că Robert Downey Jr. îmbătrânește și nu poate interpreta la nesfârșit același personaj arogant, egocentric, guraliv și energic, nu este tratată ca o problemă ce poate fi rezolvată prin mijloacele de mai sus, ci ca o oportunitate de a-i ciobi personalitatea lui Tony Stark în forme interesante. Scena din Civil War despre care vorbeam poate să fi fost o demonstrație tehnică, dar funcția ei dramatică este tocmai evidențierea scurgerii inviolabile a timpului: Tony s-a purtat ca un bou ultima oară când și-a văzut părinții și va căra asta după el toată viața. 

De-a lungul filmelor, Tony Stark pornește ca un miliardar arogant, suferă de PTSD în urma confruntării cu zei la cârma unei armada extraterestre, după care devine atât de paranoic și defensiv încât dezlănțuie o inteligență artificială cataclismică asupra Pământului. În timp, învață să-și dea jos armura emoțională, să aibă încredere în cei din jurul său, ajunge un mentor pentru Peter Parker, încearcă să fie un tată mai bun decât cel pe care l-a avut, iar în final, se sacrifică pentru a-l opri pe Thanos. 

Astfel, ceea ce leagă lumea Marvel nu sunt chipurile familiare care apar neschimbate pe ecran, ci istoria creată de acestea. Cum se poate vedea în încheierea celei de-a treia faze de povești din universul Marvel, Spider-Man: Far From Home, când Peter Parker încearcă se afirme ca erou în afara umbrei acoperitoare lăsate de Iron Man. 

De asemenea, până acum, toate miniseriile Marvel care fac legătura între Faza a 3-a și Faza a 4-aFilmele din universul Marvel puse cap la cap nu spun neapărat o singură poveste liniară, dar sunt grupate urmărind anumite teme și subiecte în ceea ce Kevin Feige și marketingul Disney numește „faze”. Prima Fază a conținut filmele dintre Iron Man și Avengers, fiind vorba despre apariția eroilor într-o lume nu mult diferită de a noastră. Faza a 2-a inclus filmele dintre Iron Man 3 și Ant-Man, pe de-o parte adresând efectele politice ale prezenței acestor supereroi, iar pe de altă parte introducând personaje mai degrabă anti-eroice. Filmele din Faza a 3-a, adică de la Civil War la Far From Home arată limitele capacității eroilor principali, scot la iveală adevăruri sumbre, dar introduc și noi protagoniști veniți din sfere neașteptate. abordează pregnant natura identității personajelor, a moștenirii cu care se confruntă și, poate cel mai interesant, se folosesc de acele justificări diegetice fantastice nu pentru a păstra anumiți actori pe roluri, ci tocmai pentru a justifica, sau măcar pentru a crea spațiul necesar pasării rolului de la un actor la altul. 

WandaVision. Foto: Disney+

Miniseriile Marvel ca ceremonii de predare a ștafetei

WandaVision este un serial care explorează trauma și identitatea prin reproducerea formatelor serialelor de tip sitcom. Cum justifică asta diegetic este cel puțin complicat. Wanda Maximoff transfigurează realitatea unui întreg orășel pentru a-și recrea un trai idilic alături de iubitul ei, androidul Vision, care este la rândul său e doar altă plăsmuire a Wandei, după ce în realitate a fost ucis de Thanos sub ochii ei. Mai există încă un Vision, care este doar carcasa sintezoidului cu amintirile sale stocate electronic, dar fără „sufletul” lui. OK? 

În același timp, fratele decedat al Wandei, Pietro Maximoff, pare că-și face apariția pentru două episoade, dar nu este jucat de Aaron Taylor-Johnson, care a interpretat personajul în Captain America: The Winter Soldier și Age of Ultron, ci de Evan Peters, actorul care l-a jucat pe Quicksilver în filmele X-Men produse de studiourile Fox, înainte ca acestea să fie cumpărate de Marvel.Ca o alambicare bonus în spiritul jocului intertextual care stă la baza serialului, cei doi actori au mai împărțit ecranul în filmul cu supereroi în „lumea reală” Kick-Ass. 

De asemenea, își face apariția și Monica Rambeau, acum cu vreo 15 ani mai mare decât am văzut-o în Captain Marvel. Nemaiputând fi interpretată de Akira Akbar, rolul a fost preluat de Teyonah Parris. În punctul culminant al serialului, Wanda află că nu este doar o oarecare persoană cu superputeri, ci aparent predestinata Scarlet Witch. Ca să recapitulez, că-i tare intortocheat: în WandaVison există un android Vision care probabil dorește să-și afirme altă identitate decât cea a lui Vision interpretat de Paul Bettany, magie care poate reproduce personalitatea și superputerile unor personaje decedate, abilitatea Wandei de a înfiripa lucruri, persoane chiar, din nimic.

Disney+

The Falcon and The Winter Soldier. Foto: Disney+

Din fericire, ce se întâmplă în The Falcon and The Winter Soldier este mult mai simplu de explicat și pentru că transferul de statut de la un personaj la altul, deci și de la un actor la altul, este chiar marea intrigă a serialului. Steve Rogers s-a retras din rolul de Captain America lăsând un gol, fiind însă incert cui revine legitimitatea de a-l umple ori dacă chiar trebuie umplut. 

În esență, se dramatizează viziuni concurente despre rolul Statelor Unite în lume, costumul, titlul și mai ales scutul, căpătând mai mult decât o aură simbolică, ci chiar devenind o instituție. După ce Sam WilsonJucat de Anthony Mackie. refuză să preia funcția, din cauză că nu se vede confortabil nu numai ca un Captain America afro-american, ci chiar ca primul Captain America afro-american, Congresul SUA îi predă rolul lui John Walker,Jucat de Wyatt Russell. un veteran decorat care ar reprezenta o Americă lipsită de introspecție, gata să-și reia rolul de jandarm mondial. 

Restul personajelor secundare se confruntă tot cu probleme legate de natura unui rol pe care-l ocupă sau de care vor să se debaraseze. Bucky Barnes / Jucat de Sebastian Stan. / încearcă să-și răscumpere crimele comise în postura asasinului Winter Soldier, chiar dacă reintrând în rol i se deschid uși care altfel ar rămâne închise, și să-și mențină actualul statut de onoare față de Wakanda, drept White Wolf. Fără ca personajele principale să știe,  Sharon Carter,Jucată de Emily VanCamp. este unul dintre antagoniștii serialului: Power Broker, conducătorul insulei fără de lege, Madripoor. 

În cazul lui ZemoInterpretat de Daniel Brühl. subiectul nu e foarte mult explorat, dar este oarecum evident: personajul e un baron al unei țări care nu mai există, dar care ține la identitatea sa națională. Vedem că toate acestea nu sunt doar niște diminutive sau nume de cod asociate unor anumite persoane, ci titluri, au o dimensiune socială, politică și pot fi transferate, câștigate sau pierdute.

Loki

Loki. Foto: Disney+

Iar în Loki, care la momentul scrierii încă se difuzează, se dezvăluie existența unor linii temporale paralele, care conțin așa-numite variante ale personajelor consacrate. Astfel, nu apare doar Loki interpretat de Tom Hiddleston, ci și cu o variantă feminină a sa, Sylvie, interpretată de Sophia Di Martino. Nici măcar Loki nu mai este doar un personaj, ci un arhetip, un rol în drama cosmică a cărui semnificație se presupune a fi bătută în cuie: un antagonist înșelător care-și înjunghie pe la spate aliații. Miza dublă a serialului ar fi dacă rolul acesta este într-adevăr fix și cine îl va interpreta în continuare.

O privire la ceea ce se știe despre minseriile viitoare„Here are all Marvel’s planned Disney+ shows”, ew.com face clar faptul că situația nu e o coincidență și că, per total, proiectul Marvel constă din a-și defini universul cinematografic prin anumite roluri și arhetipuri care pot fi jucate de diferiți actori. În Hawkeye, Clint Barton va pasa titlul eponim tinerei Kate Bishop, în What If…? se va explora  ce s-ar fi întâmplat dacă aceste roluri ar fi fost căpătate de alte personaje de-a lungul istoriei universului. She-Hulk, Ms. Marvel, Armor Wars și Ironheart sunt despre eroi care calcă pe urmele lui Hulk, Captain Marvel și respectiv Iron Man.

Asemenea lucruri nu s-au petrecut dintotdeauna în universul Marvel. Mark Ruffalo l-a înlocuit pe Edward Norton în postura lui Bruce Banner/Hulk fără ca filmele să adreseze lucrul acesta; la fel și Don Cheadle pe Terrence Howard în ipostaza lui James Rhodes/War Machine. Procesul ales nu este ceva neapărat insolit, Dr. Who face lucrul acesta din 1966,Despre procedeul regenerării la specia Time Lords în Doctor Who: wikipedia.org dar scara la care se întâmplă și complexitatea procedeelor sunt spectaculoase. De aceea cred că merită investigat de ce studioul dedică timp justificării prin mijloace narative a transferului de rol de la un personaj la altul.

De ce povestea bate tehnologia?

În ciuda posibilităților tehnice de a păstra același „actor” într-un rol în perpetuitate, sunt câteva motive pentru a prefera o soluție tradițională. La momentul de față, ar fi în primul rând un factor de cost. The Irishman s-a dovedit a fi de departe cel mai scump film al lui Scorsese, fără ca asta să se vadă în numărul de actori și figuranți, în coregrafie, în recuzită sau în decor. Poate că, pe viitor, tehnici de machine learning vor ușura sau chiar automatiza procesul, dar la momentul de față este o procedură foarte laborioasă, în care numai o mână de studiouri de efecte speciale sunt specializate. Chiar și așa, în viitorul respectiv, care nu-i neapărat de natura științifico-fantasticului, blocarea într-o anumită interpretare și un anumit actor ar avea neajunsuri.

Copertă Iron Man

Iron Man #326 – Pentru o scurtă perioadă de timp, Tony Stark a fost înlocuit cu o versiune mult mai tânără a sa în benzile desenate.

În primul rând trecerea timpului și „predarea ștafetei” oferă o sumă de oportunități dramatice. De altfel, ceea ce ajunge destul de mult să deranjeze pe fanii benzilor desenate este caracterul iluzoriu al schimbării din poveștile pe care le citesc. Toate personajele se întorc la viață în aceeași poziție consacrată, cu aceleași costume, puteri, angoase și relații, parcă ștergând cu buretele ani întregi de povești, oferind în loc numai reiterarea a ceea ce am văzut deja.

Este și o chestiune de reprezentare. Aproape toate personajele folosite până acum au fost create în anii 1960, într-o industrie conservatoare. De aceea cele mai multe personaje, mai ales din roluri principale, au fost bărbați albi heterosexuali, interpretate tot de bărbați albi. De abia al 21-lea film Marvel a avut în rol principal o femeie, cu Samuel L. Jackson într-un amplu rol secundar. În privința asta, dreptatea socială și rațiunile comerciale își dau mâna, solicitând diversificarea personajelor. 

Această diversificare se poate realiza prin crearea unor eroi noi (pentru universul cinematografic) precum Carol Danvers/Captain Marvel, T’Challa/Black Panther și cum vor fi Shang-Chi sau trupa din The Eternals, dar ce ar fi universul Marvel fără un Captain America sau un Iron Man? Sunt anumite poziții care nu pot fi date la o parte, doar împrospătate.

Apoi, actorii aduc un substanțial aport în construirea personajului. Poate că Sean Connery este James Bond-ul preferat al multora, însă ar fi anost ca fiecare actor care-l interepretează pe Bond să încerce numai să imite interpretarea actorului scoțian; sau dacă fiecare actor care-l interpretează pe Hamlet doar l-ar reproduce pe Laurence Olivier. Mai mult, care ar fi scopului francizei James Bond dacă rolul principal ar fi interpretat pe vecie de un actor virtual cu fața și gestica lui Connery? 

Publicul vrea personaje care ocupă în lume poziția lui Iron Man sau Captain America, care se confruntă cu același gen de probleme, dar care răspund la ele în moduri diferite, care au alte atitudini și manierisme. Dacă e vorba despre opere consacrate sau francize unde continuitatea este laxă, atunci actorul principal poate fi înlocuit pur și simplu. Dacă, în schimb, continuitatea este mai strânsă, lucrurile se complică.

Iar aici se vede eleganța soluției folosită de Marvelm prin comparație cu oaltă franciză SF de lungă durată: Star Trek. Spre deosebire de succesul serialelor, reluarea francizei sub J. J. Abrams a fost un eșec. În seriale, permutarea funcțiilor de pe navele spațiale cu anumite trăsături de caracter dau naștere unor arhetipuri ușor de recunoscut, specifice Star Trek, dar lasă în continuare destul spațiu de manevră actorilor pentru a și le însuși. Pe de altă parte, Chris Pine și Zachary Quinto par niște intruși în rolurile lui James T. Kirk sau Spock, prea puternic asociate cu prestațiile lui William Shatner și Leonard Nimoy. Circumstanțial sau nu, Abrams și-a învățat lecția când a repornit o altă veche franciză SF: Star Wars.The Force Awakens fiind descris pe bună dreptate ca o reconstruire mascată a lui A New Hope. „How The Force Awakens Is A Remake Of A New Hope”, looper.com

Posibilitatea ca un anumit actor să fie prea puternic identificat cu o anumită poziție ar mai avea o consecință, pe lângă tensiunea dintre perimare și dificultatea înlocuirii sale. În 2013, când Universul Marvel încă nu era gigantul mediatic de astăzi, putea să se laude doar cu trei filme de succes: Avengers, într-adevăr un succes răsunător, Iron Man 3 și Iron Man. Toate cele trei au depins de prestația lui Robert Downey Jr. atât pe marele ecran, cât și în campaniile de publicitate, pe covorul roșu, în presă. 

Actorul practic a devenit Tony Stark, inclusiv personajul din benzile desenate copiindu-i manierismele și tiparul replicilor. Acest lucru i-a oferit suficientă putere nu doar să-și renegocieze contractul, ci și să forțeze mâna lui Disney să crească remunerația celorlalți actori din rolurile principale de la „doar” câteva sute de mii de dolari la milioane.„When Robert Downey Jr Took A Stand For ‘Avengers’ Cast Over A Dispute With Marvel Studios” republicworld.com 

Având aceste lucruri în vedere, e de înțeles de ce miniseriile Marvel dedică atât de mult timp și efort investirii unei anumite titulaturi și iconografii cu încărcătură simbolică. Își clădesc în fibra universului aceleași spații ocupate de personaje clasice sau clasicizate care lasă actorului suficient spațiu să intre în pielea personajului pe care-l interpretează, dar nu-i permit să dicteze direcția în care merge rolul, nu-l lasă să se contopească cu el. 

Când penultimul episod din WandVision s-a încheiat cu Kathryn Hahn în postura Agathei Harkness plutind pe o străduță suburbană și anunțând-o pe Wanda că este The Scarlet Witch, asta a fost unul dintre cele mai stângace scene ale unei miniserii altfel reușite. Dar ce s-a întâmplat la momentul respectiv a fost codificarea rolului de Scarlet Witch în logica universului Marvel. Anume crearea unui strat în plus de intermediere între personajul interpretat de Elizabeth Olsen și funcția sa în poveștile din universul Marvel. Aceste povești pot continua din ce în ce mai bine fără a depinde de anumiți actori interpretând anumite personaje, întrucât ceea ce dă forță narațiunii sunt tocmai aceste arhetipuri, felul în care interacționează între ele și destinul lor în univers.

Așadar, viziunea lui Folman că tehnologia va duce la anihilarea meserie de actor e deplasată. Pe de altă parte, starea spre care se îndreptă industria se apropie în alte aspecte de cea imaginată în The Congress. Studiourile de film reduc din importanța meseriei de actor, din controlul pe care aceștia îl au asupra rolurilor, asupra spațiului în care își pot construi personajele, totul în urma unui pact faustic cu interpreții înșiși. Doar că nu a fost nevoie de instrumente științifico-fantastice, ci doar de convenții artistice vechi de când lumea.



Text de

Alin Răuțoiu

Utilizează ziua tehnologii .Net și-și zice programator, seara citește benzi desenate, teorie critică sau încearcă să învețe să facă jocuri video. În weekend își terorizează pisica cu aspiratorul.

CULTURĂ|GAMING

Lego Stories

De
Am stat de vorbă cu trei jucători de Lego pentru a vedea ce-i determină să petreacă zeci de ore pentru a construi puzzle-uri tridimensionale.
CULTURĂ|POPCRAFT

5 filme SF cu inteligență artificială pe care probabil nu le-ai văzut

De
La aniversarea a 25 de ani de la lansarea The Matrix, iată o listă cu alte cinci filme despre inteligența artificială nu la fel de populare, dar suficient de interesante.
CULTURĂ|POPCRAFT

25 de ani de la The Matrix: E această „simulare” în aceeași cameră cu noi?

De
La o privire mai atentă, după atâta vreme, pare tot mai evident că The Matrix și-a ratat propria miză, aceea de a fi o critică a societății capitaliste.
CULTURĂ|BOOK CLUB

Alte 14 cărți gastronomice recente. De la vinuri la leurdă și de la mămăligă la shaorma în versuri

De
Anul 2023 a fost atât de generos cu volumele despre gastronomie încât a fost nevoie de două articole (și două luni), pentru a le prezenta pe toate.