Megalopolis: Și cu ce mă ajută Roma Antică pe mine, domnule Coppola?8 min read

Kitsch, fără să fie camp, experimental, fără să fie surprinzător, un eșec deloc înduioșător.

Unul dintre străbunicii de seamă ai mișcării New Hollywood, regizorul american Francis Ford Coppola, cunoscut de către colecționarii de DVDripuri ale iscusitului aXXo drept „ăla care a făcut Nașul”, și-a vândut juma’ de vie să termine noul și, probabil, ultimul său film, Megalopolis, care l-a costat, din propriul buzunar, în jur de 120 de milioane de dolari. Ideea i-a venit încă de la sfârșitul anilor 1970, a rescris scenariul de vreo trei sute de ori,// „Francis Ford Coppola wrote “300” drafts of ‘Megalopolis’ script”, faroutmagazine.co.uk // le-a propus mai multor actori și actrițe să interpreteze roluri – printre care s-au numărat Russell Crowe, Robert De Niro, James Gandolfini sau Uma Thurman, ba chiar și nepotul său, Nicolas Cage –, a schimbat mai mulți oameni din echipă, ba chiar a ars-o cringy old perv// „Video of Francis Ford Coppola Kissing ‘Megalopolis’ Extras Surfaces as Crew Members Detail Unprofessional Behavior on Set”, variety.com // pe platourile de filmare. 

Așadar, aproape 50 de ani de strădanie creativă și încă vreo doi ani de filmări, pentru un amărât de 55 pe agregatorul de recenzii Metacritic, un Popcornmeter (aka votul audienței pe Rotten Tomatoes) de 35% și puțin peste două mii de spectatori în cinematografele din România, în primul weekend. Dar, care a fost, totuși, ideea „strălucită”, pe care niciun studio mare de producție nu a vrut s-o finanțeze?

Megalopolis are loc într-un New York alternativ, numit deloc întâmplător „Noua Romă”, o republică în pragul colapsului, din cauza prăpastiei dintre familiile care conduc orașul, bogații tot mai corupți, megalomani și risipitori, și săracii, ei bine, tot mai săraci și ignorați. Două ideologii se bat cap în cap în privința unui viitor mai bun, cea a primarului Cicero (Giancarlo Esposito), care dorește să construiască un megacazinou, pentru un boost economic, și cea a arhitectului Cesar Catilina (Adam Driver), care tocmai ce-a primit un premiu Nobel pentru inventarea unui material de construcții revoluționar, Megalon, și ambiția lui de a construi un megaoraș utopic, care să reziste „pentru totdeauna”. Doar că nici el nu prea știe exact cum treaba asta va rezolva vreun dram din inegalitățile sociale – așa-zisul Megalopolis ar fi un oraș tot al celor care își permit să trăiască în el, iar Coppola trage o cortină glossy aurie peste această realitate.

De fapt, regizorul american, în diverse conferințe de presă și interviuri,// „Francis Ford Coppola: US politics is at ‘the point where we might lose our republic’”, theguardian.com // a redus povestea filmului la o banală și (la rândul ei) populistă metaforă (pardon?) antifascistă: „There is a trend toward the more neo-right, even fascist tradition, which is frightening”. Sigur, tataie, iar soluția ar fi o republică meritocrată, izolată într-un oraș hi-tech. Sună a ceea ce visează, probabil, noaptea vreun Elon Musk sau Mark Zuckerberg. 

Astfel, dilema nu atât de complicată a filmului e una singură: un trai mai bun înseamnă investiții în noi tehnologii, infrastructură sau, hehe, cazinouri, sau, dimpotrivă, redistribuirea echitabilă a resurselor către cei nevoiași? Fără tăgadă, vinicultorul deluxe Coppola e all-in pe mâna lui Cesar – în Megalopolis, păturile de jos sunt fie masă de manevră reacționară și violentă a adversarilor politici, fie privesc, cu nădejde, de la distanță sigură, în spatele gardurilor, către tehnoviitorul mesianicului arhitect.

Presupunerea că Julia (Nathalie Emmanuel), fiica primarului și iubita lui Cesar, ar fi un contrapunct al acestor două viziuni antagonice doar în aparență, altfel neoliberale în esență (Cesar dărâmă blocuri care stau în calea „visului” său și lasă oameni pe drumuri), e doar o fentă a scenariului. Julia e mai degrabă un clișeu sexist ambulant al femeii-catalizator pentru conflictul dintre Cesar și Cicero, decât un personaj cu motivații și convingeri conturate – totuși, e vorba despre un film care fetișizează Roma Antică. 

CITEȘTE ȘI: Te gândești la Imperiul Roman? E și nu e o problemă

N-ai să găsești, însă, nici la masculi altceva decât prețiozități sociopolitice și existențialiste, grămezi de brainyquotes care nu sunt altceva decât banalități crunte, pe care nici Oana Pellea (sărutmâna, tot respectul) nu le-ar redistribui pe Facebook (de genul: „When we leap into the unknown, we prove we are free”). Domnilor, lăsați Roma Antică acolo unde îi e locul, în documentarele Digi Life. Filmul, ca film, nu ca statement politic desuet și obtuz, e atât de slab, că nu merită mai mult de o poantă: un Romeo + Juliet sau un Southland Tales făcute de Horațiu Mălăele.

În cinematografe | Per total: 4/10 | Știință & Tehnologie: 4/10