Mickey 17: Câți ca voi?8 min read

O satiră evidentă și autosuficientă, dar un film de aventuri onorabil.

Multe dintre filmele lui Bong Joon Ho, unul dintre cei mai cunoscuți și apreciați regizori sud-coreeni, au fost suficient de explicite în intențiile socio-politice. E vorba despre parabole despre inegalitate socială, capitalism târziu, colonialism sau autoritarism, de la Snowpiercer la Okja, de la Parasite, care i-a adus și un premiu Oscar pentru cel mai bun film, chiar la mai puțin cunoscutul The Host, unde sunt nuanțe puternice vizavi de imperialismul american, dezinformarea din mass-media și câteva comentarii zdravene despre ecologism. 

În mod paradoxal, filmul meu favorit din portofoliul său e tocmai unul mult mai subtil, Memories of Murder, dar asta e altă discuție, pentru altădată. Ce vreau să zic, de fapt: nu m-a mirat deloc că noul său film, Mickey 17, adaptat după un roman din 2022 scris de Edward Ashton, e inegal și monoton tocmai din cauză că e prea vădit – e cazul și lui Okja, apropo.

Dar cine e acest Mickey cu numărul 17? E mijlocaș la FCSB? Nu, e Mickey Barnes, interpretat cu alonjă de Robert „Twilight” Pattinson, un tip cam pămpălău, care dă numai de belele, iar ultima dintre ele e pe viață și pe moarte, pentru că-i datorează mulți bani unui cămătar, care abia așteaptă să-l facă bucăți. Și nu e singur în această situație, e alături de prietenul său, Timo (Steven Yeun, din Nope sau Okja), care, de altfel, l-a și convins să se împrumute, pentru o afacere sortită eșecului. 

Fără altă opțiune, cei doi aleg să se îmbarce pe o navă spațială, care pleacă să colonizeze planeta Niflheim. Dacă Timo aplică pentru un post de pilot, Mickey, care nu e tocmai cel mai deștept biscuite din borcan, cum zice o vorbă americană, alege să fie singurul „expendable” de la bordul navei.

Iarăși, nu e vorba despre un mijlocaș „dispensabil” de la o echipă de fotbal, ci despre o clonă care e reciclată cu ajutorul printării 3D, tehnologie interzisă pe Pământ din motive evidente, dar utilă atunci când ai nevoie de cineva într-o misiune periculoasă în spațiu – spre exemplu, când pe Niflheim e un virus mortal, căruia oamenii de știință de la bordul navei trebuie să-i găsească un remediu. Mickey, așadar, e de unică folosință, doar că în timpul unei expediții pe planeta înghețată, se prăbușește pe fundul unei crevase și e abandonat de Timo, întrucât era deja cam avariat și, oricum, n-ar fi ajuns până la el.

În mod ironic, Timo face alegerea corectă, dar Mickey 17 supraviețuiește și reușește, în cele din urmă, să se întoarcă la bordul navei, unde colegii săi nerăbdători deja l-au printat pe Mickey 18, care doarme ca un bebeluș la el în pat. Și care, în același timp, îi ia locul în relația cu Nasha (Naomi Ackie, din Blink Twice). Mă rog, vorba vine, „îi ia locul”, situația e cel puțin bizară.

Nasha, pe de altă parte, e distrată de întâmplare, iar ideea unui threesome începe să-i surâdă, numai că Bong Joon Ho alege doar să ne tachineze: ori ar fi fost foarte greu de realizat, ori nu și-a dat seama că ar fi fost una dintre puținele scene care ar mai fi salvat acest film, care e un soi de Don’t Look Up întâlnește Alien întâlnește episodul din Star Trek în care apar doi căpitani Kirk, unul bun, altul malefic („The Enemy Within”, cel din anii ’60, cu Willam Shatner), pentru că, fără vreun motiv, Mickey 18 e un fel de Gollum, care încearcă să-și omoare copia benignă.

Plictiseala asta se întâmplă nu pentru că satira n-ar fi plecat de la o intrigă ofertantă, ci pentru că fie e prea evidentă, ca în cazul politicianului sociopat, interpretat de Mark Ruffalo într-un mod care îți amintește de rolul din Poor Things, doar că aici e mult mai caricatural și bufon, fie pentru că e prea fragmentată și subțire. 

Sigur, curiozitatea pentru pățaniile lui Mickey e suficient de pișcată, să-l duci până la capăt (până la urmă, sentimentul că te uiți la un Indiana Jones în spațiu e mai puternic decât cel al unei satire), sigur, e un popcorn movie cu pretenții, sigur, e vag distractiv, chiar dacă prea aproape de sketch-urile Saturday Night Live, dar nu prea îți pune întrebări, deci n-ai ce răspunsuri să cauți. Nici măcar la întrebarea „What’s it like dying?”, repetată obsesiv. Mai bine revăd Starship Troopers.

În cinematografe | Per total: 6/10 | Știință & Tehnologie: 6/10