Focus Features

Nosferatu: Exorcizări la lumina lumânării9 min read

De Mihai Tița 17.01.2025

Fabula vampirului lui Bram Stoker e dată peste cap în noua ecranizare. Dar a meritat?

Acum mai bine de o sută de ani, în 1921, germanii Enrico Dieckmann și Albin Grau înființau casa de producție Prana Film, iar planul lor inițial includea trei titluri: Dreams of Hell, The Devil of the Swamp și o dramă despre un vampir. Cel din urmă era un pasionat avid de ocultism, membru al ordinului Fraternitas Saturni.

Un an mai târziu, doar Nosferatu: A Symphony of Horror s-a concretizat, în regia lui Friedrich W. Murnau, o adaptare neautorizată a romanului Dracula, scris de Bram Stoker, un film care, la vremea respectivă, avea să pună pe butuci compania. Prana Film a cheltuit prea mult pe marketing, mai mult chiar decât bugetul filmului, și a intrat în faliment. 

Grau a fost, de asemenea, scenograful și graficianul tuturor materialelor de promovare ale filmului și e responsabil cu imaginea Contelui Orlok, influentă și în ecranizările ulterioare, un vampir cu dinți de șobolan, degete și unghii exagerat de lungi și un nas cel puțin problematic – s-a speculat mult și valabil despre simbolistica lui Nosferatu precum cea a unui imigrant malițios (evreu, eventual// „Bloodsuckers: Vampires, Antisemitism And Nosferatu At 100”, thequietus.com //), care caută să cucerească și să intoxice Vestul civilizat.

Mulți ani mai târziu, filmul lui Murnau a fost redescoperit și apreciat ca unul dintre cele mai importante filme ale perioadei mute, iar alt regizor german, meșterul Werner Herzog, își asuma responsabilitatea unui remake, în 1979. Nosferatu the Vampyre combina scenariul lui Henrik Galeen, din 1922, dar reinterpreta câteva aspecte. Aș reaminti trei dintre ele, foarte importante.

Contele Orlok e numit, de data asta, Dracula (Klaus Kinski), iar Herzog amplifică temele existențiale și îl transformă într-o figură tragică, decât una diabolică (poate, în jargonul de astăzi, chiar într-un incel). În plus, filmul explorează ideea de decadență și inutilitatea rezistenței în fața morții și a destinului. În același timp, Lucy (Isabelle Adjani), soția agentului imobiliar Jonathan Harker (Bruno Ganz), care pleacă în călătoria fatidică spre Transilvania, e un personaj mai complex, o figură de rezistență și curaj, spre deosebire de Ellen, varianta din 1922, o simplă victimă în fața răului absolut. Al treilea aspect foarte important: Jonathan devine el însuși vampir, după sacrificiul soției sale și moartea contelui carpatic.

Anul ăsta, regizorul pasionat, la rândul său, de cinemaul horror + goth + ocult (vezi The Witch sau The Lighthouse), Robert Eggers, își pune în cârcă „crucea” unui nou remake, intitulat, simplu și la obiect, Nosferatu, și complică și mai mult lucrurile, pentru că Ellen (Lily-Rose Depp) e în centrul atenției, iar relația ei cu monstrul (la propriu) transilvănean (Bill Skarsgård), cu vocea (și respirația) unui Darth Vader din Sankt Petersburg, e una toxică. 

Mai mult sau mai puțin. Nosferatu e metamorfozat, astfel, într-un simbol al sexualității și, implicit, al reprimării acesteia, pe care Ellen, asemenea interpretării freudiene a împlinirii magice a dorințelor în vis, îl „întâlnește”, uneori, noaptea, încă din adolescență. Captivă într-o epocă victoriană patriarhală și misogină, dar și într-o căsnicie care nu o satisface erotic (soțul ei, Thomas, interpretat îngust de Nicholas Hoult, e impotent), sacrificiul lui Ellen e, în varianta lui Eggers, unul cu adevărat tragic, nu doar eroic (la Herzog) ori convențional (la Murnau): sacrificiul unei femei ajunse la limita disperării și frustrărilor.

Din păcate, e la îndemână și varianta în care Ellen să fie redusă, nu atât de Eggers, prin stângăcia scenariului („He is my shame, he is my melancholy”, se destăinuie Ellen și se întoarce, stăpânită de influența necurată, chiar și împotriva lui Jonathan), ci de o parte din audiență, la o „posedată” care trebuie „exorcizată” și, ulterior, sacrificată – cu sprijinul unui doctor pasionat de ocultism, Eberhart „She is cursed!” Von Franz (Willem Dafoe), care înțelege cel mai bine „chinurile” prin care aceasta trece –, pentru ca lumea să revină la normalitate. 

Eggers se leagă inutil la cap cu această dilemă, pentru că în ultima parte filmul virează abrupt spre un soi de body horror la discount, un The Exorcist în variantă softcore, în care un monstru malițios începe să omoare în stânga și în dreapta tot ce prinde – cu alte cuvinte, iată ce ravagii poate face sexualitatea feminină reprimată. „I’m convinced only you have the faculty to redeem us”, rezumă Von Franz, în mare, situația ingrată. Femeia „se oferă”, finalmente, bestiei. Sau, dimpotrivă, eliberatorului? Abuzatorului?

În fine, dincolo de tot acest păienjeniș simbolistic, filmul nu strălucește nici la alte capitole. E înțesat cu prea multe personaje secundare generice și cu scene în care se tot discută despre misticismul din spatele lui Nosferatu, care fac filmul să pară infinit, prin repetitivitate, ruperi de ritm și intrigi secundare netrebuincioase. 

Poate și pentru că Hoult nu pare să fi fost capabil și suficient de captivant să acopere mai mult timp pe ecran. Poate și pentru că Dafoe îl joacă pe Dafoe din Poor Things la 50%. Poate și pentru că scenele din more or less România, pe lângă faptul că sunt împânzite cu stereotipii ale romilor, n-au suficientă cursivitate și adâncime. Poate și pentru că Eggers a dărâmat, în repetate rânduri, transa goth pe care tocmai o construise cu o scenă mai devreme. Un horror decent pentru popcorn, dar care te lasă nesatisfăcut.

În cinematografe | Per total: 6/10 | Știință & Tehnologie: 4/10



Text de

Mihai Tița

Jurnalist de lifestyle și cultură, care a mai scris pentru Playboy, GQ, FHM, Sunete sau Scena9. 

CULTURĂ|POPCRAFT

Plastic People: Nu putem noi recicla, cât pot ei produce

De
Tu știi cât microplastic ai în organism?
CULTURĂ|FYI

Football Manager 25 a fost anulat, o premieră în istoria unei serii vechi de două decenii

De
Sezonul 2024-2025 se dispută doar pe gazon, după ce producătorul seriei de jocuri care a creat milioane de antrenori virtuali în întreaga lume a decis să anuleze Football Manager 25.
CULTURĂ|OVERVIEW

Coiful de la Coțofenești nu este dacic. Istoria este mult mai complicată

De
Reducerea coifului de la Coțofenești la denumirea de „coif dacic” simplifică originea și contextul istoric complex în care acesta a fost creat.
CULTURĂ|POPCRAFT

Severance: Te doare capu’

De
Ai vrea să uiți de șeful tău, imediat cum ai ajuns acasă?