Squid Game: Ultimul joc8 min read

Serialul care te-a făcut să exclami cel mai des „Să fie cu noroc!” a ajuns la ultimul sezon. La fel de dramatic și dement.

Revolta jucătorilor din finalul celui de-al doilea sezon rămâne, pentru mine, cel mai bun episod din serie – la fel și cântecul „Round and Round”, pe care, uneori, încă îl mai aud obsesiv în cap, așa că așteptam cu oareșce nerăbdare epilogul noii sesiuni de carnagiu deluxe. 

Acțiunea pornește exact din momentul tensionat în care s-a încheiat sezonul precedent, după ce rebeliunea inițiată de Gi-hun, numero 456, mai exact, a fost înăbușită cu brutalitate, iar prietenul său apropiat Jung-bae a fost executat sub ochii săi. Cei rămași în viață, într-un număr destul de mare, trebuie eliminați repede, așa că să nu te miri că primul joc din acest sezon, poate cel mai neinspirat dintre toate, are menirea să-i înjumătățească.

În același timp, Front Man, interpretat cu aceeași intensitate de gheață de Lee Byung-hun, a revenit la butoane și orchestrează totul cu sadism calculat – bine, la drept vorbind, nici nu e vreun mare challenge să fii mai deștept decât grupul de bogătani care urmăresc măcelul cu paharul de șampanie scumpă în mână. 

Pe apă, detectivul Jun-ho continuă să caute insula, într-o investigație ce devine mai degrabă plictisitoare, pentru că vreme de cinci episoade se tot învârte în cerc, până abia în a doua jumătate, când Jun-ho află că ghidul lor „joacă” pentru tabăra adversă.

De fapt, a doua jumătate e și cea mai izbutită, când „probele” încep să fie complexe: o variantă extremă la „sărit coarda” ce îți taie respirația și un soi de sumo macabru, în care jucătorii trebuie să se coalizeze și să decidă pe cine dintre ei să-i împingă în prăpastie, de pe trei platforme la înălțime.

Personajele noi, apărute încă din sezonul al doilea, aduc o doză de umanitate care, în cele din urmă, în mod previzibil, te vor întrista. Jun-hee, care își naște copilul în timpul jocului, își calculează fiecare mișcare pentru a supraviețui, Hyun-ju, un participant trans, personajul meu preferat, încearcă să aibă grijă atât de ea, cât și de bătrâna Geum-ja și fiul acesteia. Dar, fidel tradiției seriei, orice urmă de bunătate e răsplătită cu o moarte violentă, accentuând ideea că în logica supremă a jocurilor, empatia e o condamnare.

Subtextul sociopolitic rămâne același. Supraviețuirea devine o licitație în care și cei mai săraci se transformă în propriii lor călăi, ilustrarea perfectă a doctrinei „învingătorul ia tot”. Serialul merge chiar mai departe, criticând pericolul aderării oarbe la voința majorității – o aluzie tăioasă la formele toxice de democrație populistă care legitimează violența prin consens. Treburile astea devin tot mai acute, tocmai pentru că jucătorii bine intenționați ajung să fac niște alegeri surprinzător de ticăloase, atunci când sunt constrânși de situație.

Deloc întâmplător, Front Man îl întreabă, spre final, pe 456, dacă „mai crede și acum în oameni?” Eu i-aș fi răspuns: când nu sunt folosiți ca niște șoareci într-un labirint pe viață și pe moarte, aș zice că da. Cu alte cuvinte, în condiții extreme (sărăcia, spre exemplu, hello), oamenii pot recurge la fapte reprobabile. Din păcate, toate aceste construcții tematice ajung să fie trădate de un final plat și ezitant, care nu reușește vreo concluzie clară, iar această ambiguitate pare mai degrabă un compromis, decât un gest artistic conștient.

Asta nu înseamnă, totuși, că Squid Game nu rămâne, la granița dintre distopie, satiră și melodramatism, unul dintre cele mai entertaining și intense seriale apărute în ultimii ani, dincolo de unele clișee sau neuniformități. Când iei la pachet cele trei sezoane, ideea creatorului său, Hwang Dong-hyuk, rămâne acel moment „wow, eu de ce nu m-am gândit la asta?” din istoria cinemaului. Și, mai ales, bănuiesc că și tu ești convins, ca și mine, că dacă n-ar fi fost făcut de coreeni, probabil că n-ar mai fi avut același farmec. Până la urmă, sunt tăticii jocurilor bizare, nu-i așa?

Disponibil pe Netflix | Per total: 7/10 | Știință & Tehnologie: 8/10