TATA. Te apropii de părinți abia când înveți să-ți vindeci rănile32 min read

Într-un documentar extrem de intim, Lina Vdovîi și Radu Ciorniciuc spun o poveste universală despre violență, iertare și moștenirea emoțională din familii. 

Documentarul TATA, o coproducție România-Germania-Olanda, pornește de la o situație concretă: Lina, o jurnalistă din Republica Moldova, înstrăinată de tatăl ei emigrat în Italia, află că acesta este victima unui abuz grav la locul de muncă. Decide să-l ajute, să investigheze cazul și să-i ofere sprijin legal. Dar odată cu demersul de a-l filma și înțelege, se redeschid răni adânci – personale, familiale, culturale. 

Ce începuse ca un film despre condiția muncitorului imigrant se transformă într-o explorare dureroasă a violenței transgeneraționale, a traumelor moștenite și a încercării de a rupe cercul. 

Documentarul a fost proiectat în premieră la festivalul One World Romania// Site oficial: oneworld.ro // și va ajunge în cinematografe în toamnă. Am întrebat-o pe Lina Vdovîi – care a regizat documentarul TATA alături de partenerul ei de viață, Radu Ciorniciuc – cum a fost să spună această poveste împreună, din interior, și ce a însemnat pentru ea să transforme durerea proprie în ceva care să-i vindece, măcar un pic, și pe alții.

Mama făcea lucrurile mai ușor de îndurat

L.V.: „Mi-am dat seama destul de devreme ce se întâmplă la noi acasă. Pe la șase, șapte ani. Dar nu aveam limbajul necesar ca să definesc ce trăiam. Știam că ceva nu e în regulă, mai ales când vedeam cum e la alți copii, în alte case. În plus, mama era o prezență foarte caldă și blândă. Ea cumva amortiza tot. Și atunci era ușor să-mi imaginez că totul e temporar, că o să treacă.

Unul dintre lucrurile pe care le-am realizat e că încercam, în primul rând, să-l impresionez pe tata. Să fiu cât mai drăguță, să «performez» cât mai bine – cu scopul clar de a-i atrage atenția și, probabil, speranța că își va schimba comportamentul față de mine.”

Când tata era plecat, era armonie în casă. Când se întorcea, rigiditatea reapărea

„Când tata era plecat la muncă în străinătate, în casa noastră era liniște și armonie. Ne înțelegeam foarte bine cu mama, care era extrem de iubitoare. I-am spus de mai multe ori că, dacă nu era ea, probabil nu am fi supraviețuit. De foarte multe ori am simțit că datorită ei am reușit să trec peste perioade grele din viața mea. Eram fericite atunci. Trăiam în lumea noastră și nu mai aveam acel sentiment constant de frică pe care îl simțeam când tata era în casă.

Dar când se întorcea, aveam foarte multe restricții. Nu aveam voie să ne uităm la televizor, casa trebuia să fie lună, toate lucrurile puse la locul lor. Nu mai vorbesc de notele de la școală sau de curățenie – trebuia să facem constant ceva. Era o obsesie legată de muncă, de a fi mereu ocupate. Dacă nu respectai regulile, urmau ceartă, amenințări, iar în cele mai grave cazuri, bătaie.”

Când să-ți dorești ce e mai bun pentru familie duce la o nefericire profundă

„Sunt mai multe explicații pentru nevoia excesivă de control a lui tata. Pe de o parte, avea trei fete și, probabil, nu știa altfel cum să se asigure că nu «vom ajunge pe străzi» – nu în sensul de a fi fără adăpost, ci ca să nu ne pierdem, să nu o luăm razna. Să nu ne facem iubiți prea devreme, să nu pierdem timpul, să nu facem prostii. A fost mereu foarte preocupat de asta. De aici și obsesia cu notele, cu rezultatele la școală. În esență, intențiile lui erau bune – își dorea tot ce era mai bun pentru noi. Modul în care le punea în practică… asta e partea discutabilă. Dar da, își dorea foarte mult ca noi să mergem la facultate.

Tata și-a dorit mult ca eu și surorile mele să ne facem o carieră, să ne formăm profesional și abia apoi să ne întemeiem o familie. Pentru că la el fusese invers și, probabil, de acolo venea și toată presiunea.”

Un produs al sistemului sovietic, autoritar și obsedat de control

„Tatăl meu a fost crescut într-o societate în care controlul era un instrument legitim de autoritate. E, până la urmă, un produs al sistemului sovietic. Din punctul meu de vedere, și comunismul din România a fost la fel de dur, de strict și de distrugător. Dar într-un regim autoritar atât de rigid, bărbații erau încurajați să fie la fel acasă – să fie autoritari, să impună controlul continuu în familie.

Nu era doar la noi în casă. Și vecinii, și rudele aveau același tipar. Majoritatea bărbaților conduceau familia «cu mână de fier» – exact expresia folosită pentru liderii Uniunii Sovietice. Așa era stilul. Și tata provenea dintr-o familie unde copiii erau crescuți la fel. Nu văzuse altceva.

Tatăl lui – bunicul meu – a luptat în al Doilea Război Mondial și s-a întors cu un stres postraumatic sever. A devenit extrem de agresiv, își bătea nevasta și copiii, era probabil și într-o depresie profundă, dar n-avea cuvinte să și-o recunoască sau să o gestioneze.”

Lina, fiica și tatăl ei. Foto: captură de ecran.

Același om, mai multe tipare de comportament. Sau de ce-i rănești pe cei pe care-i iubești

„Relația părinților mei pare mult mai OK acum decât era înainte. Mai așezată, mai calmă. Îmi amintesc foarte bine că o rugam pe mama, mai ales în adolescență – când începusem să devin conștientă de tot și să înțeleg mai bine relația lor – să plecăm de acolo. O rugam să facem ceva, să nu mai stăm, pentru că vedeam că toată lumea suferea și totuși nimic nu se schimba.

Ea, însă, nu a avut niciodată curajul. Chiar dacă în film, la un moment dat, spune că o să-și cumpere un apartament, că o să plece, că o să… lucrul ăsta nu s-a întâmplat niciodată. Și nu era prima dată când auzeam asta. De la un punct încolo am știut că nu se va întâmpla. Că sunt doar vorbe, spuse ca să se consoleze pe moment. Sau poate ca să ne liniștească pe noi, să scape de presiunea noastră. 

Tata a înțeles de foarte multă vreme că mama o să fie acolo, indiferent ce face. Dar nu știu de ce i se activează reacția asta de violență când ajunge acasă. E ca și cum, în clipa în care trece granița, se produce un declic. Parcă la frontieră, când își scoate pașaportul, se transformă într-un alt om. 

Poate ține de schimbarea de context. În Italia, simte că nu contează, că statutul lui e unul de victimă, de invizibil. Și atunci, când revine acasă, simte nevoia să compenseze. Măcar într-un colț al vieții lui, să simtă că are putere, că are control. Că e ascultat, că e important pentru cei din jur. Doar că n-a învățat alte moduri de a obține asta. Nu-și dă seama că poți fi ascultat fără să rănești, fără să umilești, fără să jignești.

Cred că și asta contează – că în Italia, ani de zile, s-a simțit ignorat. Când voia să spună ceva, i se tăia vorba. Și atunci, familia a devenit singurul loc unde se simțea autoritate, stâlp. Și a fost disperat să păstreze măcar asta.”

De la o poveste de muncă, la una personală

„Când am pornit proiectul, intenția era să spunem mai ales partea lui de poveste, nu neapărat această dimensiune personală. Am plecat în Italia cu ideea de a face un film despre condiția muncitorului imigrant din estul Europei. Ne gândeam chiar să includem și alte personaje și să petrecem mai mult timp în comunități de muncitori din Republica Moldova și România.

Apoi, pe parcursul celor șase ani în care am lucrat la acest proiect, ne-am dat seama că, dacă îl păstrăm doar în direcția asta, nu va fi niciodată un film complet. Nu va reuși să vorbească despre violență în toată complexitatea ei – în toate formele în care se manifestă în viețile noastre, fie în spațiul privat, fie la locul de muncă.

Concluzia la care am ajuns, după multe ore de discuții și dezbateri, a fost că faptul că tata a devenit victima agresiunii șefului lui are o legătură directă cu poziția pe care a avut-o în familia noastră. Și că poate a acceptat acel abuz tocmai pentru că el însuși fusese, într-un fel, agresorul în propria familie.”

Abuzul șefului italian, perceput ca o pedeapsă divină

„Asta e ceva ce ni l-a mărturisit la un moment dat: că era convins că trecea prin abuzul din Italia ca o pedeapsă divină pentru ce ne făcuse nouă. Era deja foarte religios în ultimii ani și credea că suferința lui e un fel de plată pentru greșelile din trecut.

Pentru noi a fost evident că limbajul agresiv pe care îl primea de la șeful lui îi era foarte familiar. Chiar dacă îl rănea, chiar dacă nu-i făcea bine, cumva îl înțelegea. Era același tip de violență pe care o cunoștea din propria copilărie și din propria experiență de viață. Știa să empatizeze cu abuzatorul lui, pentru că și el fusese abuzator, și poate de asta a și tolerat situația atâta timp – până când, după ani de zile, ne-a dat în sfârșit un semn și a decis să rupă cercul.”

Foto: captură de ecran.

Fiica se întoarce și îl ajută pe tatăl rătăcitor

„În momentul în care am mers la el, făceam deja terapie de câțiva ani. În tot procesul ăsta de analiză și de lucru cu mine, unul dintre obiectivele mele a fost să schimb anumite lucruri în interiorul meu. Să învăț să mă iert pentru greșelile pe care poate le-am făcut în relațiile cu oamenii din jurul meu. Știam că nu voi reuși să mă vindec complet de traumele trecutului dacă nu încerc să găsesc un fel de înțelegere și o deschidere față de el și față de situația lui.

Încercasem, la un moment dat, și o altă abordare: să-l ignor, să-mi văd de ale mele, să mă mut în altă țară, să-mi construiesc o carieră, să mă înconjor de oameni care mă făceau să mă simt în siguranță. Făceam toate astea, dar în continuare simțeam un gol foarte mare în mine. O durere profundă, pe care tot încercam să o suprim, să o ignor. Dar mi-am dat seama că, în felul ăsta, nu ajungeam nicăieri. Nu se întâmpla nimic, nu se schimba nimic pe termen lung.

Așa că am înțeles că, dacă nu mă întorc în trecut și la el – cu toată deschiderea și onestitatea – nu o să pot să mă vindec. A trebuit să intru în acea zonă foarte dureroasă, ca să pot merge mai departe. Asta mi-a dat puterea să mă uit spre el, să fiu deschisă, să-l ascult, să-i ofer lui ce mi-aș fi dorit eu ca el să-mi fi oferit mie. Înțelegere. Iubire. Și o a doua șansă.”

Nevoia de a asculta cu adevărat

„Ne-a ajutat foarte mult acest proces – și pe mine, și pe el – să ne înțelegem mai bine. Am învățat să ne ascultăm cu mai multă atenție. Sigur, relația noastră nu s-a schimbat fundamental. Nu putem trece dintr-o extremă în cealaltă – de la o relație rece, fără exprimări de iubire sau gesturi afectuoase, la una în care toate acestea există natural. Dar suntem undeva la mijloc.

Oricum, e mult mai bine decât la începutul procesului. E o zonă confortabilă și acceptabilă – cel puțin pentru mine. Reușim să comunicăm, să ne respectăm reciproc, să fim atenți unul la celălalt. Și cred că asta e cel mai important lucru.

Cred că tocmai asta lipsește în lumea în care trăim: capacitatea de a ne asculta cu adevărat. Să facem efortul de a înțelege de unde vin anumite reacții sau decizii, chiar și atunci când nu sunt cele mai inspirate. Poate că, dacă am face exercițiul ăsta mai des, am trăi într-o lume mai armonioasă.”

Lina Vdovîi și Radu Ciorniciuc, regizorii filmului și parteneri de viață.

Nu e doar un documentar despre tată, ci și despre fiică

„A contat enorm faptul că Radu a fost alături de mine în tot acest proces – atât ca partener de viață, cât și ca partener creativ. El trecuse deja printr-un proces similar și avea și distanța necesară, dar și implicarea potrivită. Avea empatie și înțelegere, dar și o abordare rațională, lucidă.

De fiecare dată când eu mă înecam în emoții și îmi era greu, Radu venea cu mintea limpede, cu răbdare și, mai ales, cu o îmbrățișare – de care aveam nevoie. A fost un proces colaborativ, am învățat să lucrăm împreună și să ne susținem reciproc.

Nu aș fi putut face filmul ăsta singură. Aș fi renunțat de foarte multe ori – nu doar o dată. Și dincolo de Radu, au fost și ceilalți oameni din echipă. E foarte important să ai în jurul tău oameni care cred în tine, care te susțin, care sunt acolo.

Am avut norocul să avem parteneri și colaboratori care ne-au sprijinit – atât pe partea creativă, cât și financiar – și care au crezut în povestea asta. Faptul că au fost alături de noi ne-a ajutat să nu ne oprim din drumul ăsta.

A fost un reminder constant că e o poveste importantă, care trebuie spusă. Și, pentru mine, a fost și o chestiune legată de rolul meu ca jurnalistă. Am spus de multe ori povești intime, dureroase. Am petrecut mult timp alături de personaje, încercând să le conving să se deschidă, să împărtășească cât mai mult din viețile lor – în funcție de subiectul la care lucram.

Așa că mi s-a părut firesc, poate chiar o datorie, să contribui și eu acum cu ceva la această discuție despre un fenomen atât de răspândit și atât de dureros. Nu vorbim despre un subiect local sau regional. Violența, în toate formele ei, e o realitate prezentă peste tot în lume.”

Nu e important doar să spui ce simți, ci și felul în care o faci

„Eu și Radu comunicăm atunci când apare o nemulțumire, când simt că se adună ceva. Am învățat că, dacă taci și ignori, problema nu dispare. Dimpotrivă – te macină pe dinăuntru până când izbucnește și se transformă într-o ceartă serioasă. Asta am văzut la părinții mei: acumulau, acumulau, până când totul exploda. Și țipau, și se jigneau. Iar asta e ceva ce am încercat să nu aduc în relația mea cu Radu.

Din păcate, și eu am învățat asta destul de târziu în viață. E un exercițiu continuu, un proces. Comunicarea deschisă nu înseamnă doar să spui ce te deranjează, ci și cum spui acel lucru. Să fii disponibil să-l asculți pe celălalt când are ceva de spus, să fii atent la nevoile lui. E o abilitate pe care trebuie s-o exersez constant și mi-o reamintesc mereu.

Pentru mine, e foarte important ca în relația noastră, în familia noastră, să existe armonie. Să existe bucurie. Pentru că am crescut într-un mediu stresant, în care orice activitate, oricât de banală, se făcea cu țipete, cu comenzi, cu un stil militar.

Acum încerc să aduc în familia noastră mai multă empatie, mai multă înțelegere – atât în relația cu Radu, cât și cu Aster, fiica noastră, și, pe viitor, cu băiețelul nostru. Deși e mic, învăț deja cum să exersez asta cu el.”

Poți trăi cu trauma fără să te lași copleșit de ea

„Cred că trebuie să învățăm să trăim cu traumele noastre. M-am obișnuit cu ideea că trecutul nu poate fi schimbat. El rămâne acolo, iar moștenirea lui ne însoțește. Face parte din viața noastră și probabil va rămâne acolo mereu.

Cred că trebuie pur și simplu să învățăm să trăim cu rănile noastre și, mai mult decât atât, să învățăm din ele. Dincolo de greutatea și povara pe care o aduc, ele pot deveni și o oportunitate – de a înțelege ceva, de a schimba ceva.

Nu spun că e necesar ca toată lumea să treacă prin traume ca să evolueze. Ideal ar fi ca fiecare copil să aibă parte de o copilărie cât mai armonioasă, liniștită și plină de iubire. Dar pentru cei dintre noi care n-am avut parte de așa ceva, cred că posibilitatea de a accepta trecutul, de a-l înțelege și de a ne adapta viața și deciziile în funcție de aceste experiențe – care, din păcate, sunt adânc înrădăcinate în identitatea noastră – este singura cale de a merge mai departe. Nu le putem șterge. Nu le putem rescrie. Tot ce putem face este să trăim cu ele și să transformăm ce se poate transforma.

Ceea ce m-a ajutat pe mine a fost că am ajuns să-mi privesc părinții mult mai nuanțat. Să pot trece dincolo de durerea brută, de acel strat primar din copilărie. Atunci, relația era simplă: tata îmi făcea rău, pe mine mă durea. Punct. Nu încercam – și nici nu puteam – să-i găsesc justificări sau să înțeleg contextul în care trăia el.

Acum însă, pot. Am dobândit această abilitate și, mai ales, am înțeles că, atunci, nici măcar nu era rolul meu să fac asta. Dar azi pot să văd lucrurile altfel. Să-l privesc pe tata cu mai multă compasiune, cu mai multă înțelegere. Să-l văd cu alți ochi.

Asta a făcut filmul pentru mine. M-a ajutat să mă apropii de părinții mei altfel – și, cel puțin pentru mine, asta e o formă de vindecare.”