The Crow: Why so stupid?8 min read

Oricât ar încerca actorii să salveze câtuși de puțin, filmul ăsta e un talmeș-balmeș kitsch despre teenage angst.

Intrigile melodramatice, în mod deosebit cele adaptate după benzi desenate, sunt o provocare complicată pentru orice regizor. Alex Proyas a izbutit, însă, cu The Crow, cel apărut în 1994, să pună cap la cap un film agreabil, prin hiperstilizare și abordare camp a fanteziei goth cu un antierou care se întoarce din mormânt, să-și răzbune logodnica ucisă de o bandă de mercenari. Aceștia din urmă erau trimiși de către Top Dollar (Michael Wincott, cu acel păr lung Cali-cool atât de popular – și, în cazul său, comic – în anii ’90), pentru că cei doi protestau împotriva evacuărilor forțate dintr-o clădire pe care voia să pună mâna.

Un reboot al acestuia s-a încercat de mai multe ori încă din 2008, cu diferiți producători, Nick Cave scenarist, Mark Wahlberg sau Chris Evans în rolul principal și multe alte variante care nu s-au concretizat. Creatorul benzilor desenate, James O’Barr, spunea, încă din 2013, că nu are mari așteptări: „Adevărul e că, indiferent pe cine aduci să joace în el sau dacă îl pui pe Ridley Scott să-l regizeze și cheltuiești 200 de milioane de dolari, tot nu vei depăși ceea ce au făcut Brandon Lee și Alex Proyas în primul film, cu doar zece milioane de dolari.” Cum și nouă ne-a zis Gică Hagi acum vreo 20 de ani că fotbalul românesc va ajunge rău, la fel de multă dreptate și intuiție a avut și O’Barr. Noul The Crow e o catastrofă.

După treizeci de ani, în rolul Joker-ului emo Eric Draven e Bill Skarsgård, „marchizul” din John Wick Al Patrulea, iar în rolul lui Shelly apare regina art-popului milenial Tahliah Debrett Barnett, aka FKA twigs. Una dintre reinterpretările originalului e zugrăvirea începutului relației de dragoste dintre cei doi dependenți de droguri și pasionați de tatuaje, care se întâlnesc într-un centru de reabilitare, de unde evadează împreună. 

Shelly e urmărită de Vincent Roeg (meșterul Danny Huston, complet irosit), un mahăr al crimei organizate, care pozează în aristocrat à la Festivalul George Enescu, dar și un demon care trăiește de sute de ani pe pământ, după ce a făcut un pact cu Diavolul, în urma căruia îi „expediază” acestuia suflete mai ceva decât ePantofi colete.

În mod neverosimil, cu o FKA cam e la fel de falsă ca într-o reclamă la parfumuri și un Skarsgård care se transformă, brusc, într-un bad boy de liceu cu fluturi în stomac, pe o coloană sonoră enervant de confuză și greatest hits, ba post-punk optzecist, ba dubstep & industrial douămiist – băi, serios, pick a vibe and stick to it –, adolescenții noștri trăiesc, în doar câteva zile, o poveste de dragoste cât alții într-un an. „How many people have you loved? Like seriously, seriously loved?”, îl întreabă Shelly, după ce au făcut dragoste pe acoperișul unei clădiri (that’s so punk). Sincer să fiu, dacă a făcut-o tot în ritmul ăsta, băiatul nostru pare că ar fi iubit serios cel puțin câteva zeci de femei.

Secvențele romantice continuă, printre altele, și cu o plimbare cu o gașcă de prieteni (?) pe malul unui lac, unde Shelly citește din Arthur Rimbaud, în vreme ce băieții plonjează în apă – asta chiar pare o reclamă la vreun hard seltzer, cu Emily Cooper directoare de creație. „I don’t want it to end”, șoptește Shelly, tremurândă. Eu, unul, dimpotrivă, chiar aș fi vrut să se termine, doar că tortura siropoasă a continuat în câteva scene, dintre care una se petrece într-un studio de muzică, unde FKA cântă cel mai b-side imaginar de la Mariah Carey posibil. Opriți aceste TikTok-uri pentru Pepsi, vă implor.

Și, Slavă Demonului, cei doi sunt, finally, mătrășiți (viol not included, ca în original, probabil ar fi fost prea disturbing pentru fanii Rimbaud), iar Eric ajunge în Purgatoriu, care arată ca Gara Basarab într-o zi ploioasă de noiembrie, și îl întâlnește pe Kronos (talentatul Sami Bouajila). Acesta îi explică legenda corbului care poartă sufletele pe tărâmul morților, cu o singură excepție: dacă persoana a murit în circumstanțe tragice, corbul poate învia spiritul neliniștit al acesteia, pentru a îndrepta lucrurile. În cazul de față, „îndreptatul lucrurilor” se traduce prin: „Kill them all!” Și încă mai e o oră și câteva zeci de minute din acest film, despre care nu mai am nici răbdare, nici spațiu să scriu cât e de inutil și stângaci, amin.

În cinematografe | Per total: 3/10 | Știință & Tehnologie: 4/10