HBO

The Last of Us ar putea sparge blestemul adaptărilor slabe după jocuri video23 min read

De Ionuț Preda 10.01.2023

Un scenariu post-apocaliptic ar putea transpune în sfârșit un joc video într-o producție cinematografică de calitate înaltă.

În ciuda faptului că jocurile video au devenit cel mai mare sector din industria de entertainment, ele rămân surprinzător dificil de transpus într-un film sau serial de calitate. HBO încearcă să schimbe această paradigmă la începutul lui 2023, investind sume serioase într-o o adaptare după The Last of Us – unul dintre cele mai apreciate jocuri din ultimul deceniu.

Serialul este coordonat de Craig Mazin, creatorul aclamatei miniserii Chernobyl, și implică și producătorii jocului, compania Naughty Dog, unul dintre studiourile de jocuri video apreciate pentru calitatea narativă a titlurilor pe care le produce. Din distribuție fac parte Pedro Pascal (The Mandalorian), Bella Ramsay (Game of Thrones), Gabriel Luna (Agents of S.H.I.E.L.D.) sau Anna Torv (Fringe).

Presiunea este cu atât mai mare cu cât jocul pe care se bazează producția este unul dintre cele mai potrivite pentru adaptarea la micile ecrane.  Jocul The Last of Us este un survival horror action/narativ situat într-o lume în care un patogen fungal a transformat majoritatea oamenilor în monstruozități periculoase, izolând comunități restrânse de supraviețuitori. Titlul a primit laude universale în special pentru modul în care și-a construit și prezentat povestea, fiind comparat cu pelicule de calitate.

The Last of Us se confruntă, însă, cu ceea ce pare un blestem al adaptărilor după jocurile video. De două decenii, încercările de a transpune IP-uri de jocuri video în filme și seriale se soldează cu eșecuri parțiale sau totale, ajungându-se ca până acum nicio producție să nu primească laude universale. Însă preview-urile de presă ale primelor patru episoade ale seriei par a arată că, în sfârșit, s-a găsit metoda de a transpune un univers din gaming pe micile ecrane.

The Last of Us

Liane Hentscher/HBO

Între groapă și mediocritate

Vasta majoritate a tentativelor de a aduce jocurile video pe micile sau marile ecrane, mai ales cele din anii 1990 și începutul anilor 2000, nu doar că a rezultat în producții mediocre, ci a creat filme găsite des pe listele „celor mai slabe din istorie”. Parte din cauză estecă astfel de adaptări au fost gestionate de producători obscuri – precum germanul Uwe Boll, un regizor atât de slab încât a provocat schimbarea legii fiscale care îi permitea să obțină finanțare pentru asemenea încercări, deși erau extrem de neprofitabile.„Uwe Boll: Money For Nothing”, cinemablend.com

Însă chiar și Hollywood-ul,  deși a folosit bugete serioase și a cooptat în distribuție nume mari, precum în Tomb Raider sau Resident Evil, a creat doar blockbustere de acțiune. Filmele împrumutau  personaje sau elemente-cheie din jocuri, dar scenariile deviau sau aveau puține legături cu originalull. De altfel, aceste două filme, alături de relativ recentul Sonic the Hedgehog, sunt și singurele exemple de pelicule inspirate din jocuri care au avut suficient succes pentru a primi undă verde la sequeluri.

În rest, nici măcar nume precum Warcraft (2016) – care încă deține recordul de încasări pentru un film bazat pe jocuri video„List of highest-grossing films based on video games”, wikiedia.org/ –, Uncharted sau Assassin’s Creed, francize cu cifre de vânzări extrem de bune chiar și pentru industria gamingului, n-au reușit să aibă cine știe ce impact în domeniul cinematografiei. Și atunci apare întrebarea: de ce nu reușesc IP-uri care au zeci sau sute de milioane de jucători să-i aducă măcar o parte semnificativă a acestora în sălile de cinema?

Capcana jocurilor video transformate în filme

O parte din răspuns reiese din recenziile pe care le-au primit în trecut astfel de adaptări. De exemplu, în momentul de față, doar Werewolves Within (2021) deține badge-ul de „certified fresh”,  acordat de Rotten Tomatoes filmelor cu o medie a recenziilor de peste 75%.„49 Video Game Movies Ranked by Tomatometer”, rottentomatoes.com Iar acesta reprezintă un caz mai aparte, fiind mai puțin o adaptare, cât o poveste semioriginală bazată pe premisa unui joc multiplayer VR similar celor de tip Mafia.

Sunt destule motive pentru care adaptările cinematografice după jocuri video au o calitate îndoielnică. Poate cel mai important ține de diferențele majore în care firul narativ curge în cele două medii.

Chiar și jocurile influențate de cinema își aranjează cursul poveștii pentru a se întrepătrunde cu momentele de gameplay și a crea un pacing potrivit pentru un mediu interactiv. Nu e deloc ciudat, pentru un joc, să ai o oră de lupte, urmată de 15 minute de dialog între personaje în care acestea evoluează narativ cât pentru următoarele câteva ore de joc. Atunci când te afli în controlul jocului și interacționezi cu lumea lui, acest lucru e natural, dar dacă ar fi transpus în film n-ai obține decât niște momente bizare sau burți narative plictisitoare.

După cum a punctat poate cel mai bine celebrul critic de film Roger Ebert, atunci când a făcut recenzia pentru adaptarea lui Doom,„Doom movie review & film summary (2005)”, rogerebert.com/ un film care a încercat să includă elemente de acțiune specifice shooterului, transformarea unor astfel de segmente direct în film se simt ca atunci când „un copil venit în vizită ți-a acaparat PC-ul și nu te lasă deloc să te joci”.

Scenariștilor le rămâne soluția,a utilizării părților narative, care n-au prea mare logică/haz fără dozele de gameplay, și sunt menite să fie consumate pe parcursul a câteva zeci de ore, și nu în circa două ore, cât are un film.

Nu e de mirare, deci, că mulți regizori care se înhamă la o astfel de adaptare (aproape niciodată nume mari din cinematografie) aleg doar să împrumute elemente din jocului – personajele-cheie, setting-ul, poate câteva aspecte narative – și să vină fie cu o poveste diferită, fie cu una care amestecă narațiuni din mai multe jocuri dintr-o serie. Multe adaptări după jocuri video merită mai degrabă asteriscul„inspirat din”, decât „bazat pe”.

Bineînțeles, acestă soluție atrage  oprobiul fanilor jocurilor respective, care au la fel de mult interes într-o reimaginare completă a universurilor virtuale pe cât ar avea fanii cărților The Lord of the Rings  într-o adaptare de M. Night Shyamalan. Astfel de pelicule au, deci, din start cu un public gata să distrugă reputația filmului încă de la lansare.

Dacă un film nu prea poate adapta fidel un joc video, un serial pare un compromis ceva mai promițător. Cele cinci-zece ore ale unui sezon oferă destul timp oricărei povești să respire, precum și destul spațiu producătorilor pentru a înlocui segmentele de gameplay cu legături narative mai specifice cinematografiei.

Există antecedente de succes cu acest format în zona animației. Pokemon este de departe cea mai profitabilă franciză multimedia care a pornit din zona jocurilor video, în special datorită adaptării animate, iar eforturi mai recente, precum Arcane (din universul League of Legends) sau Cyberpunk Edgerunners (Cyberpunk 2077), au fost primite cu laude aproape totale de critici și fani. Doar că acestea nu adaptează poveștile din jocurile respective, ci sunt extensii ale universurilor lor, menite să fie consumate în paralel cu jocurile.

Și totuși, „războaiele pentru conținut” pornite de multiplicarea platformelor de streaming nu aveau cum să nu ajungă și la francizele de jocuri video. În ultimii doi-trei ani, au venit o droaie de anunțuri de jocuri care vor fi transformate în seriale. Deja s-au lansat Halo (cu o recepție mixtă) și un serial Resident Evil (care a fost anulat după primul sezon de recenziile proaste), însă au fost anunțate și adaptări după Fallout, God of War, Horizon: Zero Dawn, Gears of War, Assassin’s Creed sau Pokemon (live-action).

Dintre acestea, The Last of Us s-a evidențiat încă din momentul în care a fost anunțat. Nu doar că serialul a fost prezentat ca o producție HBO cu buget ridicat, dar Craig Mazin venea pe cai mari, după succesul lui Chernobyl, și urma să colaboreze în producerea serialului cu game designerul Neil Druckmann, principala forță creativă din spatele jocului. Dacă nici o astfel de combinație nu poate scoate o adaptare live-action de calitate, te poți întreba serios dacă există vreo șansă pentru celelalte proiecte.

The Last of Us

Liane Hentscher/HBO

Raza de speranță vine din apocalipsă

Din fericire, primele patru episoade ale seriei par să indice faptul că Naughty Dog și HBO au găsit, în sfârșit, o formulă de calitate pentru o adaptare cinematografică după un joc video.

E drept, față de multe alte adaptări menționate mai sus, The Last of Us beneficiază de un material sursă mult mai ușor de îmblânzit. Lansat în 2013, ca titlu exclusiv pentru PlayStation 3, jocul omonim a fost aclamat la vremea respectivă tocmai pentru modul în care a reușit să îmbine elementele cinematice cu un gameplay destul de bun pentru un joc survival horror liniar. Dar cele mai multe laude le-a primit povestea și personajele, și în special cei doi protagoniști, Joel și Ellie, a căror dinamică este poate cea mai completă, emoțională și realist reprezentată dintre oricare două personaje din istoria jocurilor video.

Relația se formează de-a lungul unei călătorii printr-o Americă post-apocaliptică, în care cei doi interacționează cu alți supraviețuitori, facțiuni mai mult sau mai puțin ostile sau hoarde de infectați, pe care Joel și Ellie le lasă în spate într-un fel sau altul. Dar aceste interacțiuni le afectează psihicul și le face și mai strânsă legătura, pornită de la o relație de neîncredere reciprocă. Dacă te-ai gândit la Cormac McCarthy și The Road, nu ești singurul care a făcut această paralelă.„They keep comparing this to The Road….”, gamespot.com

Este, practic, un format perfect pentru un serial, de care adaptarea HBOs profită la maxim. Ecranizarea păstrează principalele puncte narative ale jocului și recreează nivelele și momentele emblematice din joc. Și nu sunt reproduse doar momentele de acțiune sau punctele dramatice ale poveștii, ci și multe dintre cele calme, în care discuțiile și tachinările reciproce dintre Joel și Ellie scot în evidență latura umană a personajelor care sunt prinse într-un context groaznic.

The Last of Us

Liane Hentschner/HBO

Relația dintre cele două personaje, motorul principal al poveștii, reușește și datorită unei distribuții foarte inspirat. Pedro Pascal intră perfect în rolul lui Joel, tipul supraviețuitorului dur și aparent inflexibil care, altminteri, ar putea fi destul de ușor de dus într-un stereotip sec. Bella Ramsey face o treabă chiar și mai impresionantă, deoarece nu seamănă prea mult cu modelul lui Ellie din joc – care fusese inspirat de Elliot Page, înainte de operația actorului –, însă surprinde și chiar extinde în mod natural personalitatea carismatică, rebelă și totodată traumatizată a acesteia.

De aici rămâne „doar” sarcina de a transpune în serial evenimentele și restul personajelor care își lasă amprenta asupra acestui relații. Într-o altă decizie inspirată, acestea sunt păstrate, în mare, la fel ca în joc. Dar chiar și acolo unde există schimbări – și sunt unele fire narative secundare care au parte de schimbări importante –, se păstrează filozofia jocului. Indiferent de natura evenimentului cu care se confruntă Joel și Ellie, acesta să le influențeze cumva dinamica.

Distribuția include, de altfel, și actori care erau deja pasionați de jocurile The Last of Us – cum este cazul lui Gabriel Luna, distribuit în rolul lui Tommy, fratele mai idealist al lui Joel.

„Am jucat jocurile și probabil că le-am suprajucat”, a declarat Luna într-un interviu de tip roundtable la care a participat și Mindcraft Stories. „Mi-a luat ceva, în primul rând din cauza poveștii, care este foarte emoțională, și a faptului că sunt o persoană foarte curioasă. Mi s-au părut interesanți mai ales inamicii, care sunt practic oameni transformați în creaturi fungale. Asta diferențiază The Last of Us de serialele cu zombie – aici este practic natura care se apără de noi”, a completat acesta.

În rest, în secțiunile în care jocul The Last of Us ar fi umplut timpul jucătorului cu gameplay, serialul alege de multe ori să detalieze și mai bine lumea și cauzele pentru care a ajuns în situația în care a ajuns, din cauza unui patogen fungal a cărui răspândire nu poate fi stopată. De exemplu, partea medicală a infecției și modul în care s-a răspândit este scoasă ceva mai mult în evidență, față de joc, probabil și ca efect al faptului că pandemia din lumea reală a familiarizat publicul larg cu aspecte mai complexe ale epidemiologiei.

Pe baza primelor episoade, The Last of Us se conturează a fi de departe cea mai bună adaptare live-action făcută după un joc video până în prezent. Rămâne de văzut cât de mult va prinde la publicul care nu se joacă, dar care nu este străin de scenarii post-apocaliptice cu zombie tratate cvasirealist – a trecut, totuși, mai bine de un deceniu de la debutul lui The Walking Dead –, însă fanii jocului au motive să aibă așteptări ridicate.



Text de

Ionuț Preda

Redactor cu câțiva ani de experiență în presa centrală. Este curios despre aplicarea tehnologiilor SF în lumea reală și evoluția ideilor de-a lungul istoriei.

CULTURĂ|POPCRAFT

M3GAN: „Criminală" pe TikTok

De
Pentru că n-ar fi avut nicio șansă în altă perioadă a anului, M3gan, o reinterpretare a clișeului păpușii psihopate, a reușit să fie cel mai viral personaj de la Wednesday încoace. 
CULTURĂ|POPCRAFT

The Last of Us: zombie, ideologie și ciuperci

De
După mai multe producții postapocaliptice apărute în ultimii ani, dar și după o pandemie cât se poate de reală, noul serial produs de HBO, paradoxal, nu te va plictisi.
CULTURĂ|SCIENCE OF FOOD

Bobul, leguma care a dispărut din bucătăriile românești

De
Bobul (Vicia Faba) este (aproape) dispărut din rețetele locale, fiind o apariție rară în bucătăriile românilor. Lucrurile n-au stat întotdeauna așa.
CULTURĂ|POPCRAFT

5 filme SF & Fantasy bune din 2022, pe care probabil nu le-ai văzut

De
Deși sărac în SF și fantasy, 2022 a mai avut câteva reușite mai mult sau mai puțin ascunse, pe care n-am apucat să le bifez.