The Platform 1&2: Pe nesăturate8 min read

O alegorie SF violentă și versatilă, despre inegalitățile sociale.

Am o mare slăbiciune pentru SF-urile mai mult sau mai puțin horror care pornesc de la premise suprarealiste, à la The Twilight Zone, dintre care amintesc două dintre favoritele mele, claustrofobul Cube sau halucinantul Dead End. Era firesc, așadar, să mă ispitească aceste două filme spaniole, regizate de Galder Gaztelu-Urrutia și produse de Netflix, care trebuie luate la pachet, chiar dacă majoritatea criticilor consideră a doua parte mai slabă, aproape inutilă și repetitivă. Nu e chiar așa, pentru că cele două se completează, unele personaje sunt recurente, iar preocupările și comentariile sociopolitice sunt diferite.

Spre deosebire de Snowpiercer, dar mai aproape de High-Rise, alegoria socială din The Platform e imaginată pe verticală, în loc de orizontală, într-o închisoare privată, cu 333 de etaje și o singură celulă pe fiecare nivel. Prizonierii ajung aici în mod voluntar, în urma unui interviu, unde, printre altele, își aleg un obiect pe care să-l aducă cu ei și un fel de mâncare, pe care să-l primească zilnic. Unii dintre ei sunt deja condamnați pentru diverse ilegalități sau crime, alții vin de bunăvoie, în speranța că se vor mântui prin autoizolare și își vor „restarta”, într-un fel sau altul, viețile.

În fine, o dată pe zi, mâncarea ajunge pe o „platformă”, care coboară, îmbelșugată, de la nivelul zero, și se oprește timp de două minute la fiecare nivel. Perechea de prizonieri poate mânca doar cât timp platforma e oprită la nivelul lor și sunt supuși unor temperaturi fatale dacă păstrează ceva din mâncare. Cu cât nivelul e mai jos, cu atât mai puțină mâncare rămâne pe platformă. Sau deloc. De asemenea, prizonierii sunt repartizați aleatoriu la un nou nivel în fiecare lună, după ce sunt anesteziați prin gazare în timpul nopții și mutați de angajații închisorii aka „Administrația” (salut, Kafka!).

CITEȘTE ȘI: Fallout: Postapocalipsa nu va fi la televizor

În prima parte, Goreng și Trimagasi (ale căror nume se traduc, în limba malaieză, cu „prăjit” și, respectiv, „mulțumesc” – „terima kashi”) au fost personajele în jurul cărora s-a învârtit acțiunea, în vreme ce în al doilea, în centrul atenției sunt Perempuán (care înseamnă „femeie”, în aceeași limbă, pentru care regizorul, da, te-ai prins, are o fascinație, după ce a locuit mai mulți ani la Jakarta) și Zamiatin (o aluzie, cel mai probabil, la scriitorul rus Evgeni Ivanovici Zamiatin, cunoscut pentru romanul Noi, o satiră la adresa totalitarismului, care a influențat 1984 a lui George Orwell).

A doua parte e, de fapt, un prequel, pentru că Perempuán îl întâlnește pe Trimagasi, pe care Goreng îl ucide, pe la jumătatea primei părți. Iar dacă primul film putea fi lesne interpretat ca o critică anticapitalistă, al doilea e preocupat mai degrabă de problema totalitarismului, fie el de stânga sau de dreapta. Raționalizarea mâncării „pe verticală” deja s-a făcut înaintea lui Goreng, de către un extremist mesianic & orb, Daging Babi (aka „carne de porc” în malaieză), și ai săi „Loialiști”, care au pus la punct un sistem de comunicare între etaje, dar și de vigilență: „Barbarii” care mănâncă altceva decât porția lor, vor fi dați în gât, iar Babi și garda sa vor coborî, ca un big brother din Cerul betonat, să-i pedepsească – de fapt, să-i ucidă, în principiu.

În mod inevitabil, conflictul mocnit dintre Loialiști și Barbari se va consuma într-o confruntare sângeroasă. De altfel, numele simbolic al unuia dintre personaje, Robespierre, anticipează încă din primul sfert de oră sentimentul că vei lua parte la o răscoală. O revoluție care nu va rezolva, de fapt, problema stratificării sociale și a lăcomiei & egoismului „celor de sus”, pentru că, așa cum am văzut în primul, Goreng nimerește într-o comunitate unde nu s-a schimbat nimic, iar egalitatea pare a fi o iluzie, pentru care va lupta zadarnic. 

Deși majoritatea temelor sunt la îndemână, spre finalul ambelor părți, reflecțiile vor deveni ceva mai profunde, când la ultimul nivel Administrația „plantează” câte un copil, simbol ale altruismului, dar și ale speranței (amăgirii?) într-un viitor mai bun. 

Dincolo de metafore și referințe, The Platform, despre care am ales să scriu ca un întreg, nu ca două filme separate, rămâne unul dintre filmele memorabile, datorită producției, decorurilor și a intrigii provocatoare: cum se comportă și supraviețuiesc niște oameni cărora, de fapt, nu le lipsește nimic altceva decât solidaritatea?

Disponibile pe Netflix | Per total: 7/10 | Știință & Tehnologie: 6/10