Time Bandits: Da’ unde suntem, în Evul Mediu?9 min read
Deși poate fi ușor catalogat ca film pentru copii, reinterpretarea în zece episoade a unui fantasy celebru din anii ’80 are câteva cârlige și pentru adulți.
Regizorul neozeelandez Taika Waititi pare că și-a ieșit din mână în ultima vreme, dincolo de // „Rita Ora – Don’t Think Twice, youtube.com // sau // „Belvedere Presents Daniel Craig, Directed by Taika Waititi: Director’s Cut”, youtube.com // Te-a păcălit că Thor: Love and Thunder ar fi un film, nu doar niște tăieturi de montaj rămase de la excelentul Thor: Ragnarok. Apoi, a încercat încă o comedie exotică, Next Goal Wins, dar a ieșit o autoparodie leneșă.
Mai nou, Waititi a prins un contract baban cu Apple – care, apropo, oricât de mulți bani ar băga în producțiile lor, cel mai probabil au, într-o lună, // „Apple TV+ reportedly has less viewers in a month than Netflix does in a single day”, bgr.com // Așa că a pus la cale un remake al filmului Time Bandits, regizat de britanicul Terry Gilliam, unul dintre meșterii fantasy-ului sau SF-ului cu tușe groase de vodevil, tocmai în 1981.
Intriga a rămas, în mare, aceeași. Kevin, un puști pasionat de istorie, poate prea pasionat, se trezește la el în dormitor, care e un soi de „escală” importantă pentru călătoriile în timp, cu cinci „bandiți” excentrici. După garderobă, par un mix hazliu între Pirates of the Caribbean și Star Wars. Aceștia au furat o hartă cu portalurile ce îi teleportează în trecut (chiar foarte în trecut, uneori, tocmai către epoca Neanderthal) de la „Ființa Supremă” și o folosesc să prăduiască tot felul de lucruri valoroase – în primele două episoade, doar niște vaze din lut din vremea Greciei antice.
În filmul lui Gilliam, însă, era vorba despre șase pitici, iar aspectul ăsta a contat și la nivel estetic – perspectivele camerelor de filmat erau fie „de jos”, fie „de sus”, ca și cum privești filmul prin ochii puștiului și al „bandiților”.
CITEȘTE ȘI: Thor: Love and Thunder. Bine ai venit în jungla cosmică
Waititi a evitat distribuția unor astfel de personaje (o decizie bizară și din alte puncte de vedere: de ce n-ai fi acordat șansa unor actori cu statură mică?), iar dintre bandiți iese în evidență, cum era firesc, stridenta Lisa Kudrow, care, pur și simplu, nu poate interpreta alt rol decât cel al lui Phoebe din Friends. Ceea ce devine, foarte des, inoportun și cringe.
Kal-El Tuck, în schimb, în rolul puștiului, e simpatic. Atașamentul lui Kevin pentru istorie l-a transformat într-o Wikipedia ambulantă și într-un singuratic, pentru că atât familia, cât și colegii de clasă, îi arată clar că nu le pasă de datele sau faptele pe care le povestește. Ba chiar, părinții acestuia îl încurajează să mai lase naibii cartea, cum s-ar zice: „Sometimes, give up”, îi spune tatăl său, în vreme ce mama lui confundă „Ancient Greeks” cu „Ancient geeks” (am zâmbit, recunosc, chiar dacă e o poantă „la primă mână”). Singura problemă a lui Tuck e că are cel mai enervant țipăt de panică din istoria filmelor cu puști.
Dar ce era firesc să facă Waititi, a și făcut. Salturile în timp ale găștii au loc în perioade diferite față de filmul original. Dacă Gilliam și-a imaginat un Napoleon (Ian Holm) obsedat de propria înălțime și teatru cu păpuși, un Robin Hood (John Cleese) aristocrat & corupt sau un Agamemnon (Sean Connery) paternal, Waititi și echipa de scenariști (printre ei, Jemaine Clement, care interpretează și un rol important) și-au testat imaginația și sarcasmul în timpul civilizației mayașe (despre care tocmai Kevin are niște prejudecăți și informații greșite), în China începutului de secol 19, în timpul războiului troian (de fapt, chiar în interiorul „Calului Troian”, unde are loc cea mai amuzantă și incisivă scenă) sau chiar în timpul construcției Stonehenge (o scenă ofertantă când vine vorba despre sarcasm, dar ratată complet).
De altfel, aici e marea problemă a serialului. Gilliam și scenaristul Michael Palin (amic vechi, de pe vremea Monty Python) au izbutit satiră socială și politică, în vreme ce Waititi & Co. au reușit, cel mult, sketch-uri de umor de situație în stilul Saturday Night Live, iar unele dintre ele sunt plictisitoare. Pe de altă parte, Kevin, focusul empatic al poveștii, are o personalitate mai nuanțată și explorată în serial, decât în film, unde Gilliam s-a preocupat, în primul rând, de extravaganța aproape anarhică de realizare a unui film.
Serialul e, astfel, mai puțin tulburător sau bizar decât filmul. Ăsta e un avantaj, pentru o audiență minoră, dar, cum Apple nu e tocmai Disney, iar despre Taika Waititi n-aș fi crezut că e capabil să facă un Jumanji cu time travel, aș zice că e un dezavantaj. Chiar și așa, merită atenția.
Detalii pe iMDB | Per total: 6/10 | Știință & Tehnologie: 6/10