Transformers One: Robot să fii, noroc să AI9 min read
Franciza pornită de la o colecție de jucării părea pierdută, dar se transformă. În animație.
Sincer, mai sperai la ceva cât de cât agreabil și consistent din partea acestei francize, diluate în trecut de stilul bombastic al lui Michael Bay și rateul de anul trecut al lui Steven Caple Jr.? Nici eu. Mă consolasem cu ideea că doar Bumblebee mai poate fi revăzut.
Iată, însă, că o reinventare animată, păstorită de Josh Cooley, care a fost în departamentul de creație ale unor filme ca Ratatouille sau Up, e mai izbutită decât multe dintre filmele precedente. De altfel, primul serial, din 1984, și primul film, din 1986, al francizei construite de două companii de jucării, una americană, Hasbro, și alta japoneză, Takara Tomy, au fost animații. Dacă stau să mă gândesc mai bine, mirarea e că Transformers One s-a întâmplat atât de târziu.
Acesta e gândit ca un prequel și se concentrează pe prietenia și, mai târziu, conflictul dintre Orion Pax aka Optimus Prime (Chris „Thor” Hemsworth) și D-16 aka Megatron (Brian Tyree Henry, din Atlanta). Domnule Bay, cum nu v-ați gândit la asta? În același timp, e reluată și povestea apariției acestor robo-extratereștri. Mai exact, sacrificiul pe care l-a făcut robo-zeul Primus, care și-a irosit energia pentru a crea robo-planeta Cybertron, dar și pe primii „transformatori”, cunoscuți ca Primes, însărcinați să conducă și să protejeze robo-generațiile viitoare.
Pentru a-i ajuta, Primus a creat o entitate cu o putere extraordinară, The Matrix of Leadership. Doar că aceasta s-a pierdut în urma unei confruntări între Primes și Quintessons, o altă specie extraterestră, care, în urma eliminării acestora, îl controlează „în tăcere” pe noul conducător al Cybertron, Sentinel (Jon „Mad Men” Hamm).
Sentinel și-a trădat poporul și tradiția (sună a Game of Thrones, da) și le livrează celorlalți bună parte din sursa principală de energie a propriei planete. De extracția energiei magice se ocupă robo-minerii, cărora le lipsește robo-componenta (zisă și transforming cog sau T-cog) care le permite să se „transforme” și, în același timp, să fie mai puternici.
Cum probabil bănuiești, Orion Pax și D-16 sunt astfel de mineri, deposedați de „sfera minune” din piept (salut, Iron Man?) și exploatați de dimineață până seara, uneori în condiții periculoase de muncă. Dacă D-16 e resemnat și își acceptă poziția socială și traiul de pe azi pe mâine, Orion simte că ceva e în neregulă cu ordinea lucrurilor și e interesat să afle ce s-a întâmplat, cu adevărat, în trecut, accesând tot felul de arhive digitale ce adâncesc și mai mult misterul.
Din fericire, curiozitatea nu-l omoară pe robot, ba chiar dimpotrivă, iar marea provocare va fi să se aventureze în locul interzis: suprafața planetei. Orion pornește, astfel, în căutarea „Matrixului”, împreună cu D-16, B-127 (Keegan-Michael Key, din Key & Peele), care încă nu-și găsește porecla Bumblebee, ci tot speră că Badassatron e încă OK, și Elita-1 (Scarlett „Romanoff” Johansson), cea mai lucidă dintre toți.
Răsturnarea de situație nu e tocmai vreo surpriză. Ajunși la locul incidentului amintit, dintre Primes și Quintessons, Orion și gașca îl reactivează pe unul de-ai lor, Alpha Trion (Laurence „Morpheus” Fishburne), iar acesta le mărturisește că au fost surprinși într-o capcană și trădați de Sentinel: „You’ve been living a lie”. De asemenea, Alpha îi echipează cu T-cogs, extrase din ceilalți Primes prăpădiți.
E punctul de cotitură între relația dintre cei doi prieteni, pentru că D-16 caută răzbunarea supremă: uciderea lui Sentinel și preluarea puterii. Doar așa, crede el, poate evita o altă trădare sau un alt conducător corupt. În fine, lucrurile devin destul de clare de aici încolo între cei doi: ideologia îi va desparte.
Chiar dacă e scris de o echipă de scenariști care au trecut prin Marvel Cinematic Universe – Eric Pearson la Thor: Ragnarok și Black Widow, iar Andrew Barrer și Gabriel Ferrari la Ant-Man and the Wasp – subtextele politice sunt mai sesizabile, de data asta, iar cei trei parcă ar fi avut mai multă libertate în a trasa câteva nuanțe solide despre totalitarism (salut, din nou, Iron Man?).
Firește, mai întâi de toate, Transformers One e un film distractiv, cu aceiași scenariști inspirați, pentru că glumele sunt cel puțin la fel de bune ca alea din MCU. În plus, filmul mai are ritm, mai are o intrigă care te prinde și arată excelent, undeva între Tron întâlnește Ready Player One întâlnește Forza Horizon în variantă Blade Runner, datorită unei dream team de creație, dintre care îi amintesc pe Gerald de Jesus (vezi Maya and the Three), Amy Beth Christenson (vezi The Mandalorian), Delano Athias (vezi Spider-Man: No Way Home) sau Ben Grangereau (vezi The Creator).
Coloana sonoră, din păcate, e inoportună. În locul clasicei orchestre, niscaiva muzică electronică din anii ’80, care să completeze look-ul retrofuturist, ar fi fost mult mai potrivită. Roboți care se luptă pe alămuri e cam la fel de aiurea ca și cum Thor s-ar fi luptat pe trap. Dar, măcar îl ai pe Fishburne care zice de vreo câteva ori „The Matrix!”.
Detalii pe iMDB | Per total: 7/10 | Știință & Tehnologie: 5/10