Tron: Ares. Un update inutil8 min read

Disney a reușit performanța să facă un Blade Runner pentru copii.

Apărut în 1982 și creat de regizorul Steven Lisberger şi scenaristul Bonnie MacBird, primul Tron punea o întrebare fascinantă pentru epoca respectivă, când computerele personale păreau o utopie: cum ar arăta lumea din interiorul unui computer dacă ar fi vie? Ar arăta cam așa: costume cu linii neon albastre și motociclete „light cycle”, într-un grid digital. Ironia e că Academia Americană de Film a refuzat să-l nominalizeze la Oscar pentru efecte vizuale: motivul oficial fiind, dacă îți vine să crezi, că s-au folosit calculatoare, deci n-ar fi fair. 

Tron a fost, în esență, copilul ciudat dintre Star Wars și cultura arcade, într-un moment când Disney încerca disperat să fie din nou cool. De fapt, în același an apărea și Blade Runner, care aborda aceleași teme: identitate, conștiință și artificialitate.

Mai întâi, să-ți fac o recapitulare, pentru că, hey, cine mai ține minte, de fapt, detaliile din franciză? În primul film, Kevin Flynn (Jeff Bridges), programator de software și dezvoltator de jocuri video, încearcă să-l demaște pe Ed Dillinger, un director al fostei sale companii, Encom, pentru că i-a furat proiectele de jocuri.

În timp ce încearcă să recupereze dovezile furtului din sistemul informatic al companiei, Flynn e digitalizat și transportat în The Grid, un mediu virtual guvernat de autoritarul Master Control Program (MCP). În acest tărâm digital, Kevin face echipă cu Tron, un program de securitate, pentru a contesta dominația MCP și a restabili libertatea sistemului. După ce distruge MCP, Flynn se întoarce în lumea reală cu dovezi ale plagiatului lui Dillinger și e repus în funcția de CEO al Encom.

În al doilea film, Tron: Legacy, Sam Flynn, fiul lui Kevin, acționarul principal la Encom, după dispariția misterioasă a tatălui său, primește un mesaj misterios din vechiul birou al acestuia, care vine dintr-un server abandonat, și e transportat în mod neașteptat în The Grid, unde, mă rog, nu se întâmplă mare lucru: se întâlnește cu tatăl său, captiv în lumea digitală, și trebuie să-l împiedice pe totalitarul Clu, o replică digitală a tatălui său, creată pentru a construi o lume perfectă, să invadeze lumea reală – doar că, până la urmă, noi îl avem în lumea reală pe Elon Musk.

Ajung, astfel, și la noul Tron: Ares, care se întâmplă la cincisprezece ani după Legacy și într-o perioadă când corporațiile Encom și Dillinger Systems sunt concurente într-o cursă tehnologică pentru a aduce „digitalul” în lumea reală. Mai exact, să producă arme, aparate de zbor militare și, cel mai important, soldați digitali, dar reali – are sens, nu? Dillinger Systems e condusă de Julian Dillinger (Evan Peters, aka Quicksilver din franciza X-Men), nepotul lui Ed Dillinger, iar Encom e acum sub conducerea Evei Kim – Greta Lee, din Past Lives, cu o interpretare, deloc surprinzător, captivantă.

Julian, însă, joacă murdar și își trimite MCP-ul Ares (Jared Leto, în unul dintre rarele momente când nu suprainterpretează rolul, dar cam privește în gol tot filmul) să-i fure „codul de permanență” proaspăt descoperit. Codul ăsta înseamnă, practic, că un digital poate supraviețui irl pentru totdeauna. Dar, surpriză?, Ares dovedește conștiință de sine, remarcă lipsa de empatie a lui Julian, manifestă curiozitate pentru lumea reală și dezvoltă o simpatie pentru Eva (Ares și Eva, anyone?).

Urmează, bineînțeles, urmăriri, bătăi și conflictul final. Tron: Ares, însă, nu prea are dramă. Tot spectacolul vizual, de altfel, potent și creativ (în unele momente, ai impresia că te uiți la un soi de Blade Runner 2049, dar pe roșu neon), nu prea are vreo miză reală – nici narativă, nici tematică.

Greta Lee face ce poate, Leto oferă o combinație de vulnerabilitate și alienare interesantă, dar filmul lui Joachim Rønning n-are relații autentice și nici măcar conflictul moral (AI-ul care vrea să trăiască vs. omul care-l folosește) nu e explorat la adâncimea la care te-ai aștepta. Bine, temele filmului sunt, deja, suprauzate, de la Avengers: Age of Ultron până la Ex-Machina. Rezultatul? Rønning încearcă să fie Ridley Scott sau James Cameron, dar i-a ieșit un soi de variantă demo la filmele acestora.

Cu alte cuvinte, e un SF fără să aibă un moment de revelație, o „fisură” în logică sau un moment de umanitate (gen replicanții din Blade Runner sau Samantha din Her). Ares are ocazii pentru asta, dar niciuna nu e valorificată dramatic. Dar, până la urmă, e un Disney. Era previzibl să fie steril. Parcă ar fi fost scris cu AI, culmea.

În cinematografe | Per total: 7/10 | Știință & Tehnologie: 8/10