Un mural înseamnă metri pătrați de comunicare27 min read

Am vorbit cu artista Wanda Hutira despre statutul femeilor în arta stradală, despre stereotipuri de gen și despre implicarea comunității în procesul său creativ. 

De obicei, festivalurile stradale se țin în zone centrale. Mai rar, ajung și la periferii, acolo unde viața culturală pătrunde greu. Între 3 și 5 octombrie, Bucharest Street Art Festival// Mai multe, aici: arcub.ro // se mută în Pantelimon, în „Cartierul 23 August” – nume care vine de la fosta uzină 23 August, actualele Uzine Faur, cândva una dintre cele mai mari fabrici de mașini grele din România.

Timp de trei zile, artiști români și internaționali vor picta pereții cartierului și vor lucra cu locuitorii. Festivalul este un proiect cu și despre comunitate organizat de Asociația Alternative Bucharest,// Site oficial: alternative-bucharest.com // gândit să aducă arta lângă oameni și să anime cartierul.

Evenimentul pune față în față artiștii și comunitatea. Copiii din zonă vor participa la ateliere de desen, pereții clădirilor vor fi pictați de artiști locali și internaționali (Italia, Germania, Franța, Ungaria).

Pe lângă partea artistică, festivalul are și o componentă educativă și socială. Vor avea loc discuții despre reprezentarea femeilor în arta stradală, despre incluziune, diversitate culturală și viața urbană. Este un context în care publicul poate înțelege mai bine rolul artei în spațiul public și cum poate genera schimbare și apropia comunitatea.

La festival va fi prezentă și Wanda Hutira,// Site oficial: wanda.direct // o artistă multidisciplinară din România, cunoscută pentru murale, ilustrații și design de obiect. A lucrat zece ani în publicitate, a realizat peste o sută de murale în țară și în străinătate și abordează teme precum reziliența, identitatea și problemele sociale. Printre proiectele sale importante se numără colaborarea cu Înaltul Comisariat al Națiunilor Unite pentru Refugiați (UNHCR), când a pictat alături de adolescenți români și refugiați un mural la București, care vorbește despre solidaritate și cum pot dialoga oamenii prin artă.

Am vorbit cu ea, printre altele, despre ce înseamnă pentru ea să picteze împreună cu comunitatea, cum a reacționat când un mural i-a fost vandalizat și cum vede viitorul femeilor în arta stradală.

Wanda Hutira. Foto: arhiva personală

Contribuția la Bucharest Street Art Festival

„Nu va fi doar un mural, ci și un proces. Înainte de pictat, organizez un workshop cu puștii din comunitate, unde facem un fel de brainstorming ghidat: punem întrebări, ne jucăm cu idei, încercăm să vedem ce simboluri sau mesaje îi reprezintă pe ei. Asta îmi dă direcția și îmi permite să integrez vocea lor direct în lucrare.

Pentru mine e important nu doar rezultatul final, ci și exercițiul de gândire creativă. Îi ajută să vadă că arta nu e doar desen frumos pe un perete, ci un mod de a formula întrebări și de a găsi soluții vizuale împreună. Iar asta e, cred, la fel de valoros ca muralul în sine.”

Art director, ilustratoare și creatoare de obiecte

„Nu e despre a alege un singur rol, ci despre cum fiecare mă pune pe drumuri diferite. În art direction am învățat să gândesc mai mult în sisteme și contexte, în ilustrație mă întorc la detaliu și însemnătatea elementelor vizuale în sine, iar când fac obiecte, lucrez direct cu materialul, cu textura și rezistența lui.

Partea frumoasă e că, de fiecare dată, mediul îmi dă o perspectivă nouă pe care apoi o pot duce în altă zonă. Asta mă ține departe de capcana de a mă pierde într-un singur context și, într-un fel, îmi dă voie să mă redescopăr prin fiecare mediu, fără să cad în autoreferințe obositoare.”

Stilul personal e ceva de care nu poți scăpa, oricât ai încerca

„E ca o umbră, vine cu tine în orice faci. Eu încerc mereu să-mi provoc rutinele și micile manierisme, pentru că asta mă scoate din automatism și îmi îmbogățește mult experiența. Dar chiar și așa, perspectiva tot a mea rămâne.

Eclectismul vine, cred, din faptul că am experimentat mult: tehnici, materiale, tehnologii, fiecare apărute în alte momente din viața mea. Nu am cum să lucrez la fel într-un mural față de o ilustrație sau un obiect de design, chiar dacă la bază e aceeași gândire.

Și mai e și chestia asta amuzantă – cineva mi-a zis odată că ceea ce fac în murale seamănă cu «impresionism de trafalet». Nu știu dacă era un compliment sau nu, dar recunosc că mi-a plăcut cum sună. Problema e că exact aceeași abordare nu ar funcționa deloc în ilustrație sau în design. Acolo se nasc alte stiluri, poate mai subtile, dar la fel de legate de cine sunt.”

Cât contează recunoașterea pentru un artist

„Cred că e la fel de important pentru un artist să fie remarcat cât e pentru orice om să fie văzut, validat și apreciat în ceea ce face. Doar că aici intervine mult personalitatea fiecăruia. Sunt artiști care caută vizibilitatea cu orice preț și sunt alții care chiar preferă să fie lăsați în pace.

Până la urmă, e ca în viața de zi cu zi: unii oameni vor să fie observați prin haine, prin mașină, prin felul în care își aleg partenerii. Dacă cineva cu setarea asta se apucă de artă, clar va căuta și acolo să fie remarcat.

Recunoașterea contează și pentru partea financiară, pentru că e nevoie să fii vizibil ca să ai proiecte, dar cred că e ceva ce se aplică oricărei meserii. Și un medic, și un mecanic au nevoie ca oamenii să le observe munca și să le-o aprecieze.”

Foto: arhiva personală

Mesajul artei depinde mult de context și de intenție

„Arta pe care o fac și rămâne între mine și mine poate fi pur și simplu o formă de terapie, un exercițiu, un rant vizual. Dar dacă e ceva ce iese în spațiul public, atunci simt că are nevoie să comunice, să ridice măcar o întrebare, să aducă un sens mai larg. Altfel nu cred că are rost să-l pun acolo.

Cred că e important ce alegem să lăsăm în spațiul public, pentru că ne influențăm foarte mult emoțional unii pe alții. Un mural, de exemplu, înseamnă metri pătrați întregi de comunicare. Dacă îi umplu doar cu o stare personală trecătoare, poate ratez șansa de a aduce ceva care chiar contează. Și nu e întâmplător că spațiile astea sunt atât de căutate ca spații media, sau că e atât de greu să găsești loc pentru artă printre atâtea reclame.

Așa că da, dacă ai ocazia să pui ceva pe un perete, în fața oamenilor, mai bine să faci să conteze.”

Despre reprezentarea femeii în arta stradală

„În primul rând, mi se pare relevant faptul că e nevoie să existe o astfel de temă. Nu cred că cineva ar organiza un festival despre «reprezentarea bărbatului în arta stradală», pentru că acolo nu e nimic de pus sub semnul întrebării. Locul lui e clar, nu e provocator.

În cazul femeii, lucrurile sunt mai complicate. La fel ca în arta clasică, ea apare adesea ca idee, ca alegorie, nu ca realitate. Îmi vine în minte exemplul lui Ingres cu Libertatea conducând poporul – un concept întrupat de o femeie, dar tot concept rămâne.

În arta stradală, femeia e foarte des the easy card: un personaj (poate puțin prea) tânăr, (poate puțin prea) atrăgător, (poate puțin prea) sexualizat, care prinde privirea rapid. După care vine o explicație lungă despre ce simbolizează. Dar, în esență, e tot o alegorie, cu câteva ajustări estetice, niște fillere de buze (poate puse prost sau migrate), nu o conectare reală cu experiența și prezența unei femei vii, din carne și oase. Și asta cred că e provocarea reală – cum reușim să trecem dincolo de imaginea simbol, idealizată și să aducem în față ceva autentic.”

Sexismul în artă

„E greu să spun exact unde se termină experiența mea ca artist și unde începe cea de femeie artistă, (deja asta face lucrurile puțin mai complicate) pentru că n-am trăit nici o altă variantă. Dar sunt câteva momente care, sincer, cred că sunt mai puțin probabile pentru un bărbat. De la mesaje abuzive pe social media sau în realitate, cu detalii grafice despre cum ar vrea să procreeze cu mine, până la colegi de breaslă care intră neinvitați în camere de hotel. Și, mai grav, la organizatori care, după un incident de genul ăsta, îmi spuneau că nu văd de ce n-aș mai vrea să stau în același hotel cu respectivul, «poate vă împăcați».

Am primit și remarci absurde – că am venit nemachiată la un eveniment, sau că sunt genul de femeie care «pune gânduri» în mintea bărbaților și ar trebui să știu la vârsta mea cum să controlez ce gânduri pun.

Dar poate cel mai evident „glass ceiling” îl văd în lucrurile aparent mici: de fiecare dată când vine un prieten să mă ajute, lumea presupune automat că eu îl ajut pe el. La un festival, îl învățam cum să pregătească pigmentul, și totuși trecătorii îl felicitau pe el pentru mural.

Toate astea adaugă un strat de oboseală și uneori de descurajare, dar ce mi se pare cel mai relevant e altceva. Cel mai greu nu e spam-ul sau comentariile sexiste, ci faptul că trebuie să depui mereu un efort în plus ca să fii văzută ca artistă și nu ca muză. Din fericire, am învățat să fiu mult mai puțin impresionată de păreri legate de rolurile de gen. Poate că uneori așteptările există, dar nu prea le mai las să-mi intre în spațiul de lucru.”

Proiecte cu miză socială

„Dacă nu există asta, măcar să aibă o miză personală, iar dacă nici acolo nu se leagă, atunci măcar să fie suficient de rewarding financiar încât să-mi permită să acopăr unul, două proiecte cu implicare socială.

Lucrez cu drag și cu branduri, încă îmi place publicitatea, dar nu mi-e greu să refuz colaborări care nu se aliniază cu mine. Sigur, unele proiecte își schimbă forma pe parcurs și nu poți analiza la infinit fiecare detaliu. Dar ca principiu încerc de la început să filtrez ce simt că nu e OK pentru mine.”

Foto: arhiva personalaă

Relația cu pereții

„Odată ce o lucrare ajunge în spațiul public, nu mai e doar a mea. E normal ca publicul să aibă o reacție – fie că e apreciere, fie că e o intervenție sau chiar vandalizare (n. red.: N-am simțit nimic, muralul Wandei despre banalizarea violenței și a abuzului, creat pentru o ediție trecută a festivalului Street Delivery, a fost vandalizat, iar ea a ales să-l repare și să-l transforme într-o «operă deschisă», la care oricine putea contribui). 

Pentru mine, asta face parte din specificul artei stradale: faptul că trăiește și respiră împreună cu spațiul și cu oamenii din jur. Și, într-un fel, tocmai interacțiunile astea îi validează existența. Dacă rămâne neatinsă și ignorată, poate că n-a ajuns unde trebuia. Dar dacă stârnește ceva – bun, rău, contradictoriu – înseamnă că a ajuns la cineva.”

Susținere și vizibilitate pentru femeile artiste

„Femeile artiste sunt din ce în ce mai prezente în festivalurile de street art, dar asta nu înseamnă că există deja suficient spațiu sau vizibilitate. Sunt încă multe situații în care prezența lor e tratată ca o excepție, nu ca o normalitate.

Mi-ar plăcea să ajungem într-un punct în care nu mai e nevoie să subliniem «uite, avem și femei artiste» – pentru că ele sunt deja parte firească din peisaj. Și, sincer, mi-ar plăcea ca sprijinul să nu vină doar din zona vizibilității, ci și din cea logistică, financiară, organizațională. Pentru că e una să fii invitată pe un perete și alta să ai cu adevărat toate resursele să creezi.

Și mai e ceva: în street art-ul românesc sunt deja multe femei cu adevărat excepționale. Dar mă întreb câte se pierd încă pe băncile școlii sau în familii și comunități îngrozite de ideea că o femeie ar putea să devină «zugrăviță». Cred că acolo ar trebui să ajungă mai mult sprijin – în medii mai puțin fancy, unde talentul e prezent, dar curajul e blocat de prejudecăți.

Viitorul nu ar trebui să fie despre «mai multă vizibilitate pentru femei», ci despre normalitatea ca femeile să fie văzute pur și simplu ca artiști.”

AI în artă – sprijin sau rival?

„Folosesc instrumente digitale și cred că orice tool în plus poate fie să îmbogățească, fie să strice un domeniu, depinde cum îl folosești. În unele domenii de exemplu în supraveghere poate să fie foarte periculos.

Și totuși, datoria artistului e să reflecte lumea în care trăiește. Iar tehnologia, fie că ne place sau nu, e o parte uriașă din lumea asta. Așa că nu putem să o ignorăm complet nici în artă.

Pentru mine, problema principală nu e dacă AI-ul «fură sufletul artei», ci ce impact are asupra mediului și cum e integrat. În general, nu cred că putem să ne bazăm pe AI pentru a face ceva cu adevărat relevant. Ce numim acum AI e, de fapt, «language learning model» sau prezice probabilități: foarte distractiv și cool când tu nu știi prea multe despre domeniul în care îl aplici, dar dacă îl pui la treabă într-un spațiu pe care îl cunoști bine, vezi imediat cât de mediocru poate fi.

La fel și cu arta: AI poate ajuta, dar doar dacă editezi, completezi, perfecționezi. Nu e plug and play. E un sistem care ia bucăți de la alți creatori, de prin cine știe colțuri ale internetului, le mixează, și rezultatul e adesea o ciordeală mediocră. Sigur, unii se pot opri acolo și chiar asta caută – o versiune rapidă, ușor digerabilă, un fel de cel mai mic numitor comun.”

Mesajul care rămâne cu privitorul

„E o surpriză și pentru mine, de fiecare dată. Încerc să-mi țin așteptările și planurile cât mai jos tocmai ca să nu proiectez prea mult din părerile mele. Îmi place să las loc pentru ce vine din comunitate, mai ales când fac workshop-uri, și să îi ajut pe participanți să aducă lucruri cu adevărat autentice.

Unele lucrări au stârnit reacții puternice, altele au trecut aproape neobservate, și nu mereu înțeleg de ce. Cred că asta e și frumusețea și frustrarea artei publice – nu poți controla ce declanșează în oameni.

Poate fi chiar mai persuasivă decât oratoria sau politica. Pentru că are puterea de a influența exact pe cei care fac asta. Politicienii, liderii de opinie, oamenii cu voce publică – toți au fost la rândul lor atinși, inspirați sau modelați de artă la un moment dat.

Arta are acces direct la emoție, la subconștient, la locuri unde cuvintele nu ajung întotdeauna. Și de acolo vine puterea ei. Așa că, dacă e vreo moștenire, sper să fie asta: sentimentul că un mural nu e doar «al meu», ci și al celor care au pus ceva din ei în el.”