Weapons: Baba Cloanța în variantă Happy Meal8 min read

Un horror supranatural „cu de toate”: comic, sarcastic, dar și șocant.

Regizorul american Zach Cregger a atras atenția în 2022, cu un alt horror, Barbarian, care îți putea provoca tot felul de anxietăți legate de vacanțele planificate prin Airbnb. Ca și proaspătul Weapons, era un film inegal, dar atât cât trebuie de misterios, curios și excentric, încât să-l duci până la capăt. 

Premisa e, și de data asta, suficient de absurdă să funcționeze: la 2:17 dimineața, șaptesprezece copii ies din case alergând într-un mod bizar și dispar. Nu e vorba despre o epidemie de somnambulism, ci de o alegorie potentă – sau, cel puțin, așa pare la prima vedere: America își pierde copiii, iar adulții nu pot face nimic.

Treaba e cu atât mai interesantă prin faptul că toți învață în clasa învățătoarei Justine (Julia Garner, din Ozark, cu o interpretare încordată și, în același timp, vulnerabilă), iar singurul care nu dispare e Alex (Cary Christopher), un puști introvertit, luat la miștouri tăioase în fiecare zi de alți colegi. Cregger știe că imaginea copiilor care fug în întuneric poate fi mai terifiantă decât orice sperietură într-un beci sau vreo fantomă, așa că insistă de câteva ori de-a lungul filmului pe filmările realizate cu camere de supraveghere. Îți va aminti rapid de fuga în noapte a personajelor din Blair Witch, apropo. De altfel, Weapons e un amestec de astfel de clișee ori ecouri ale altor filme importante ale genului.

În mod inevitabil, o bună parte dintre părinți o suspectează pe Justine. Până la urmă, toți copiii sunt din clasa ei, csf. Justine pare că n-are altă variantă să facă față presiunii și frustrărilor, decât să recidiveze în alcoolism, dar Garner reușește să interpreteze treaba asta fără ticuri melodramatice, ci îi oferă personajului un sentiment de „numbness” sau alcohol chic, dacă vrei. La rândul ei, i se pare că ceva e în neregulă cu Alex, având în vedere că părinții acestuia sunt dispăruți din peisaj, înlocuiți fiind de o mătușă bizară.

Ei bine, ce să vezi? Mătușa Gladys (Amy Madigan, memorabilă) e vrăjitoare. Și e pe moarte, iar singura ei speranță e să-i transforme pe alții în zombie, să se hrănească cu energiile lor – sau, cel puțin, asta am înțeles, e relativ neclară premisa supranaturală a lui Cregger. Ai la un loc toate ingredientele folclorului american, ca într-un fast-food: păr furat, vrăji cu panglici, părinți transformați în zombi domestici. 

Dacă totul pare prea literal, e pentru că chiar e. Weapons e horror supranatural fără subtilitățile unor Ari Aster (vezi Midsommar) sau David Robert Mitchell (vezi It Follows), dar cu suficientă energie încât să nu-ți pese de acest neajuns și să fii curios până la capăt cine și cum rezolvă situația sângeroasă. Pentru că va fi și sânge și niște gore destul de disturbing.

Cregger salvează, pe undeva, tocmai această pleiadă de clișee, printr-o structură narativă pe capitole, care sare în mod atractiv între perspective: profesoara, tatăl (Josh Brolin, un monument de furie paternală), polițistul alcoolic (Alden Ehrenreich, din Solo: A Star Wars Story) și junkie-ul cu rol de martor indezirabil. Toți sunt prizonieri ai aceleiași vinovății colective: că nu pot proteja copiii. 

Dincolo de vrăjitorie și ritualuri, una dintre mizele filmului poate fi asta: societatea americană care își externalizează vinovăția, care dă vina pe profesori, pe străini, pe „aura malefică”, în timp ce o armă uriașă plutește, la propriu, deasupra orașului ca un reminder alarmant.

Dacă Barbarian era un carusel de emoții, mai degrabă în zona thrillerului, Weapons e un statement. Unii îl vor găsi strident: metafora despre violența în școli e prea vizibilă, la fel ca machiajul de clovn al lui Gladys. Alții îl vor saluta ca pe un exemplu de „folk horror” contemporan, care scoate micile orășele americane din confort și le arată problemele morale de dedesubt. 

Eu aș zice că filmul pendulează între ambele: e și predică, și entertainment. Sau, poate, e și un film necesar, într-o cultură care se preface că tragediile sunt „de neexplicat”. Cregger transformă anxietatea colectivă într-un spectacol macabru, sarcastic și, uneori, aproape comic. Și, desigur, finalul cathartic poate fi o imagine care e simultan grotescă și reconfortantă, exact ca America însăși.

În cinematografe | Per total: 6/10 | Știință & Tehnologie: 5/10