Povestea Cernobîlului. Partea 1: „Focul. Sâmbătă, 1:25 a.m.”24 min read

„Băieți, astea sunt măruntaiele reactorului.
Dacă supraviețuim până dimineață,
o să trăim pentru totdeauna.”

Pentru pompierii din brigăzile atașate centralei nucleare Cernobîl, seara de vineri, 25 aprilie 1986, se anunța a fi o tură foarte ușoară, urmată de un weekend cu vreme superbă, cu soare și peste 22 de grade, ideală pentru o ieșire la pescuit ori de mers la țară.

Mulți dintre locuitorii Cernobîlului aveau case și grădini în satele și zonele din jurul centralei – atât oaze de verdeață pentru relaxare, cât și surse foarte importante de fructe și legume proaspete. Datorită statutului special al industriei nucleare, Cernobîlul era un oraș modern și privilegiat, spre deosebire de majoritatea Uniunii Sovietice a anului 1986, dar rafturile alimentarelor nu erau mereu pline, după cum își amintește oricine a trăit sub un regim comunist.

Venise vremea plantării cartofilor, principalul export alimentar al regiunii și o sursă importantă de hrană pentru populație. Edițiile ziarelor locale includeau destul de multe articole despre cele mai bune tipuri de cartofi și sfaturi pentru plantarea și îngrijirea lor.

Cele două zile libere erau cu atât mai bine-venite cu cât sâmbăta din weekendul precedent fusese dedicată muncii „voluntare” în cinstea lui Vladimir Lenin, care, dacă nu ar fi murit făcându-i loc lui Stalin, ar fi sărbătorit frumoasa vârstă de 116 ani. În onoarea lui, 159 de milioane de oameni din Uniunea Sovietică au mers la muncă, neplătiți, în așa-numita Sâmbătă Roșie, pentru a ajuta la îndeplinirea Cincinalului – după cum a anunțat, pompos, Partidul Comunist în ziarul Pravda.

Spre deosebire de majoritatea angajaților centralei nucleare, pompierii erau băieți de la țară, din sate și localități mici din regiunile din jur, din Ucraina și Belarus, în general cu vârste sub 30 de ani.

Pentru ei, a fi pompier la Cernobîl însemna o reușită personală și profesională destul de importantă. Era o slujbă sigură, bine-plătită, cu o etichetă socială pozitivă și, deși vorbim de o meserie al cărei principal obiectiv este stingerea incendiilor, nu foarte periculoasă – din experiența lor de până atunci.

Incendiile de pe șantierele centralei ori din Prîpeat, orașul-satelit al centralei, erau, de obicei, minore, provocate de scântei ale aparatelor de sudură ori instalații electrice defecte sau prost făcute. De exemplu, pompierii Brigăzii Nr. 6, din Prîpeat, avuseseră o tură ușoară, fiind chemați, în seara de vineri, să stingă doar un foc mic de pe acoperișul unei stații de autobuz.

Centrala nucleară avea propria secție de pompieri, Brigada paramilitară de pompieri Nr. 2, cu baza la circa 500 de metri de Reactorul 4, dotată cu patru autospeciale de tip ZIL-130 și ZIL-131, precum și una model Ural, mult mai mare.

Șeful turei era locotenentul Vladimir Pravik, un tânăr de 23 de ani, descris de colegi drept un om bun, competent și inteligent, absolvent de facultate, spre deosebire de cei din subordinea sa, veniți direct de la sat – și, toți, mai în vârstă ca el.

Cu două săptămâni înainte, soția lui, Nadiika, profesoară de muzică la o grădiniță din oraș, născuse o fetiță, așa că planul lui era să lucreze cât mai puține ture de noapte. Acum, însă, nu putuse face schimb cu nimeni, dar mai era puțin până la weekend. Pompierii dormeau cu schimbul, iar la 2 a.m. era rândul său să se culce, până la ieșirea din tură, la 8 dimineața, sâmbătă. Fusese o noapte ușoară.

La 1:25 a.m., cei 14 pompieri ai Brigăzii Nr. 2 au fost șocați ori treziți de exploziile din reactorul aflat la numai câteva sute de metri depărtare, care au zguduit puternic ferestrele bazei. În sunetul sirenei, au ieșit rapid din clădiri și s-au urcat în cele trei mașini parcate în fața clădirii, mereu pregătite pentru urgențe, cu cheile în contact.

Drumul a fost scurt, de numai două minute, timp în care, uitându-se cu groază la coloana de fum și flăcări colorate care se umflase ca o ciupercă uriașă deasupra Reactorului 4, au încercat să afle prin stație ce s-a întâmplat. Pe drum erau și pompierii din Prîpeat, iar Pravik a dat prin radio alarma de categoria 3, cea mai gravă, chemând toate unitățile disponibile din regiunea Kievului. 17 brigăzi au plecat imediat spre Cernobîl, iar la Ministerul de Interne din Kiev s-a format un centru de criză pentru coordonarea lor și evaluarea situației.

Cu toate că aveau în grijă o centrală nucleară, pompierii din brigăzile Cernobîlului nu dispuneau însă nici de echipament adecvat, nici de antrenament pentru a lucra și a se proteja într-un mediu cu radiații. De exemplu, mașinile lor nu puteau arunca apă la distanțe ori înălțimi prea mari, oamenii fiind nevoiți să lege furtunuri și să se apropie de incendii. Nu aveau nici echipament de protecție specializat – doar hainele și căștile clasice de pompier –, și nici dozimetre, aparate cu care să măsoare nivelul radiațiilor. Celor mai mulți le lipseau cunoștințele despre pericolele acestor „incendii invizibile”, dar mult mai periculoase decât un foc obișnuit.

Cu toate acestea (ori poate și pentru că nu știau exact care sunt riscurile), echipajele nu au ezitat să intervină. Brigada nr. 2 a ajuns prima la reactor, la 1:28 a.m., după numai 5 minute de la explozie.

„O să fie fierbinte, Mihailovici. Avem ceva de lucru aici”, i-a spus Pravik subalternului său, Leonid Shavrei, folosindu-i patronimicul, în semn de respect, căci acesta era mai mare ca el, având 35 de ani.

Scena era șocantă. Acoperișul și părți din pereții Reactorului 4 dispăruseră, deasupra lor înălțându-se la aproape 200 de metri o ciupercă uriașă de flăcări, apoi fum negru care urca tot mai sus. Potrivit martorilor, lumina galben-roșiatică a flăcărilor era doar o parte dintr-un curcubeu de nuanțe, aproape „superb” – mai ales strălucirea albastră efervescentă care ieșea din ruine.

Bucăți din clădire erau împrăștiate peste tot în jurul lor. Printre bolovani de beton armat și cărămizi, puteai vedea și blocuri de grafit, înroșite de temperatura uriașă pe care o aveau.

„Băieți, sunt măruntaiele reactorului. Dacă supraviețuim până dimineață, o să trăim pentru totdeauna”, au fost cuvintele lui Anatoli Zakarov, unul dintre pompierii din echipajul lui Pravik, care văzuse deseori clădirea reactorului în timpul construcției și știa exact de unde vine grafitul fierbinte.

Pravik i-a zis să rămână la mașină, lângă stația radio, apoi a plecat în recunoaștere împreună cu Leonid Shavrei, pentru a evalua focarele incendiilor. Timp de 15 minute, cei doi au încercat să afle mai multe informații de la operatorii buimaci ori răniți pe care i-au întâlnit în clădire, dar fără prea mare succes – și niciun telefon nu mergea.

Focul părea să fie localizat mai ales pe acoperișul sălii turbinelor, care conecta toate cele 4 reactoare – o situație foarte gravă, deci, căci incendiul se putea răspândi. Iar sala dintre reactoarele 4 și 3 era plină de aparate cu ulei foarte inflamabil și generatoare cu hidrogen, care puteau exploda. Potrivit regulamentului, incendiile din interiorul clădirii trebuiau stinse de personalul centralei, care cunoștea mult mai bine pericolele și specificul echipamentelor.

Chinuindu-se în aerul plin de aburi radioactivi din apa fierbinte care țâșnea din numeroasele țevi sparte, o parte dintre angajații centralei din schimbul de noapte au reușit să golească mașinăriile de ulei și să stingă micile incendii din clădire.

Întors la mașini, Pravik a luat cu el mai mulți pompieri și, împreună, au urcat scările metalice de urgență pentru a ajunge la incendiul de pe acoperișul sălii turbinelor, dintre reactoarele 4 și 3, la etajul al optulea. N-au avut mult timp la dispoziție să se uite șocați la ruinele reactorului, căci zeci de mici incendii separate ardeau pe acoperișul întins pe sute de metri. Unele scoteau flăcări mari, altele păreau un jar misterios, incandescent și agitat. Aerul era plin de fum negru, precum și cu o ceață ciudată, care le lăsa rapid un gust metalic.

Fără să realizeze, ajunseseră într-un câmp minat cu grenade invizibile, mult mai periculos decât flăcările. În jurul lor erau bucăți de grafit și chiar de uraniu, aruncate de explozia aburilor direct din măruntaiele reactorului, care emanau radiații de mii de roentgen pe oră.

Principala urgență era stingerea focului de pe acoperișul Unității 3, direct deasupra reactorului. Scăpat de sub control, focul ar fi putut provoca un dezastru și mai mare, distrugând echipamentele, deci abilitatea de răcire și controlare a reactorului, ce ar fi dus la încă o explozie radioactivă.

Mai întâi, echipa lui Pravik a încercat să lege furtunurile la țevile de pe acoperiș din sistemul anti-incendiu al centralei. Apa nu a venit, însă, căci rețeaua de țevi fusese distrusă de explozii. Așa că au legat și mai multe furtunuri pentru a aduce apa de jos, din autospecialele de la baza clădirii. Dar multe dintre flăcările de aici păreau imune, ba chiar hrănite cu apa aruncată pe ele. Cel mai probabil, printre rămășițe erau pastile de dioxid de uraniu, ajunse la 4.000 de grade Celsius înainte de explozia care le-a aruncat pe acoperiș. Acestea reacționau imediat la apă, transformând-o în oxigen, hidrogen explozibil și aburi radioactivi.

Tot mai mulți pompieri au început să urce către acoperiș. Tânărul Alexander Petrovski, de 24 de ani, a luat cu el doi colegi și a plecat să-l ajute pe Pravik și echipa lui – cu care s-a întâlnit însă la mijlocul scărilor. Erau într-o stare groaznică: incoerenți, abia mișcându-se, vomitând într-una. Petrovski a lăsat un om să-i ajute pe aceștia să coboare și a urcat în locul lor pe acoperiș împreună cu colegul Ivan Shavrei, fratele lui Leonid.

Timp de jumătate de oră, s-au chinut să stingă, cu apă și nisip, ori lovindu-le cu furtunul și călcând pe ele, bucățile de grafit care ardeau în jurul lor și care, chiar și după ce nu mai scoteau flăcări, rămâneau incandescente, indiferent de câtă apă era turnată pe ele.

Căldura era infernală iar bitumul topit transforma în chin orice pas, așa că s-au dezbrăcat de echipamente pentru a se putea mișca mai bine. Nivelul radiațiilor era uriaș. La un moment dat, Petrovski și-a pierdut vederea, brusc. Orb, în mijlocul unui incendiu, pe un acoperiș înalt, a fost cuprins de panică. Chiar dacă a durat doar vreo 30 de secunde, după cum a povestit apoi, i s-a părut o eternitate. Când vederea i-a revenit, la fel de brusc, i-a strigat colegului său: „La dracu’ cu toate astea, Vania! Hai să plecăm dracu’ de aici!” În timp ce coborau scările metalice, cei doi au început să se simtă tot mai rău, la fel ca Pravik și ceilalți înaintea lor.

Și colegii lor de pe acoperișul sălii turbinelor se luptau cu aceleași probleme, cu focuri încăpățânate, care nu voiau să se stingă, „cărbuni” incandescenți și bitum topit care li se lipea de cizme. Dar, în cele din urmă, eforturile pompierilor au dat roade. Până la 5 dimineața, focurile au fost stinse, o catastrofă (și mai mare) fiind evitată. În total, veniseră 186 de pompieri, cu 81 de mașini, din toată regiunea.

Oficial, misiunea lor fusese îndeplinită fără victime ale focului – dar starea lor era foarte gravă. Cu dureri de cap groaznice, vomitând și abia ținându-se în picioare, într-o amețeală continuă, cei afectați au fost transportați la spitalul din Prîpeat. Așteptându-se la arsuri grave, dar obișnuite, medicii au fost inițial nedumeriți de simptome, dar au înțeles rapid că de vină sunt radiațiile. I-au dezbrăcat de echipamente și haine – pe care le-au aruncat la subsolul spitalului, unde rămân și azi, încă foarte radioactive, chiar și după câteva decenii.

Dar rănile lor nu aveau tratament. Dintre sutele de pacienți care au ajuns la spitalul din Pripiat, pompierii au fost cel mai afectați. Mulți dintre ei au fost trimiși cu avionul la Moscova, la Spitalul nr. 6, celebru, neoficial, ca centru specializat în medicina radiațiilor. În ciuda eforturilor doctorilor, expunerea la acel nivel uriaș de radiații a fost fatală pentru zeci dintre ei, în următoarele săptămâni. Iar ceilalți au suferit în proporție foarte mare de diverse cancere și probleme grave de sănătate.

Locotenentul Pravik a murit pe 11 mai 1986.

Articolul face parte dintr-un dosar dedicat povestirii și explicării accidentului nuclear de la Cernobîl, cel mai grav din istorie, publicat serializat în cursul acestei săptămâni.

Povestea Cernobîlului. Partea a 2-a: „Lăsați atomii să fie muncitori, nu soldați.”

Povestea Cernobîlului. Partea a 3-a: „Mamutul RBMK”

Documentarea articolelor din această serie include câteva ore de interviuri cu autorii celor mai bune istorii publicate în ultimii ani pe acest subiect, precum Serhii Plokhii (Chernobyl: The History of a Nuclear Catastrophe – 2018), Adam Higginbotham (Midnight in Chernobyl: The Untold Story of the World’s Greatest Nuclear Disaster – 2019) ori Kate Brown (Manual for Survival: A Chernobyl Guide to the Future – 2019).

Pentru istoria tehnologiei nucleare sovietice, îi sunt recunoscător Sonjei D. Schmid, autoarea volumului Producing Power: The Pre-Chernobyl History of the Soviet Nuclear Industry. 

De asemenea, am revizitat titlurile clasice, precum Ablaze, de Piers Paul Read ori Voices from Chernobyl, de Svetlana Alexievich. Am consultat și materiale din presa sovietică (traduse în engleză) ori rapoartele IAEA.