Ilustrație de Cristina Ion

Povestea Cernobîlului. Partea a 3-a: „Mamutul RBMK”45 min read

Vasile Decu | 07.06.2019

„Imaginează-ți că te urci la volan, pornești motorul, pleci de pe loc, accelerezi lin, schimbi vitezele normal, ajungi pe la 100 km/oră și iei piciorul de pe pedala de accelerație. Brusc, de una singură, mașina începe să prindă viteză – 120… 140… 160… 180 de km. la oră. Apeși frâna, dar nu se întâmplă nimic. Tu cum te-ai simți?”

Vitalii Borets, inginer nuclear explicând, încă din 1975, unul dintre numeroasele defecte de design ale reactorului RBMK.

Industria nucleară sovietică își avea rădăcinile în două mari proiecte istorice: planul lui Lenin pentru electrificarea întregii Rusii, pornit în anii 1920, și obsesia atomică a lui Stalin – lansată în 1943, după ce Georgii Flerov, un fizician nuclear rus a observat dispariția completă din presa academică americană a articolelor referitoare la știința atomului.

Spionii lui Stalin au confirmat rapid că americanii pregătesc o nouă armă, o super-bombă, bazată pe fisiunea atomilor, așa că rușii au creat un institut nou de cercetare nucleară, Laboratorul Nr. 2, condus de fizicianul Igor Kurchatov, care va deveni mastermind-ul arsenalului nuclear al URSS.

Cu buget și resurse aproape nelimitate, precum și cu cei mai buni experți din domeniu – dar și copiind foarte mult proiectul american, prin intermediul spionilor – institutul a reușit să construiască și să detoneze prima bombă cu plutoniu, pe 29 august 1949 (la numai 4 ani după SUA), apoi, pe 12 august 1953, prima bombă cu hidrogen – la mai puțin de un an după americani.

După succesele militare, care i-au permis nu doar să-și continue cercetările, ci și să rămână în viață (Stalin îi ordonase lui Beria, șeful proiectului bombei nucleare, să împuște toată echipa în cazul în care eșuau testele în așa-numitul Proiect „Problema Nr. 1”), Kurchatov a devenit un promotor al energiei nucleare civile, studiind posibilitatea adaptării reactoarelor nucleare, care produceau plutoniu, pentru generarea de electricitate.

Puterea atomului

Toată materia – tu, laptopul ori telefonul de pe care citești acest text, aerul din jur – este formată din atomi. Extrem de mici, față de realitatea noastră direct observabilă (de un milion de ori mai mici decât un fir de păr), atomii sunt alcătuiți dintr-un nucleu cu protoni și neutroni și electroni care-l orbitează la distanțe foarte mari: dacă mărim atomul la dimensiunea unui stadion, nucleul ar fi un bob de mazăre în centrul terenului iar electronii ar fi niște fire de nisip, sus în tribune.

Chit că este mic, nucleul este extrem de dens, ținut legat de un lipici extrem de puternic, numit – simplu, dar foarte corect – „forța tare”. Chiar dacă, mult timp, atomii au fost considerați cărămizi indivizibile, ei pot fi sparți în componente mai mici, eliberând extrem de multă energie.

În celebrul tabel al lui Mendeleev, elementele sunt organizate după numărul atomic, adică numărul de protoni din nucleu, care rămâne neschimbat. Neutronii, însă, sunt ceva mai sociabili. Același element poate avea un număr diferit de neutroni – versiunile acestea fiind denumite izotopi, multe dintre ele având un caracter instabil.

Combustibilul folosit de majoritatea reactoarelor nucleare din lume este uraniul, un element „greu”, ce înghesuie în nucleul său 146 de neutroni și 92 de protoni. Dacă este lovit de un neutron străin, el poate fi rupt în două sau multe bucăți, în procesul numit fisiune, eliberând energie – de câteva milioane de ori mai mult decât prin arderea combustibililor clasici, precum cărbunele.

Fisiunea combustibilului nuclear generează căldură, care poate fi folosită pentru încălzirea apei presurizate la temperaturi foarte mari, de câteva sute de grade Celsius, transformând o parte din ea în aburi ce rotesc turbinele generatoarelor. 

Sub conducerea lui Kurchatov, experții ruși au conectat la rețeaua electrică, în iunie 1954, primul reactor nuclear, la Obninsk, lângă Moscova. Deși minuscul, cu o putere de numai 5 MW, acesta a fost strămoșul modelului uriaș de reactor folosit la Cernobîl, botezat RBMK-1000.

Reactorul de la Obninsk a fost promovat de ruși drept un progres pașnic al științei nucleare. Acronimul AM, cu care fusese botezat, ar fi venit, potrivit propagandei sovietice, de la atom mirnyi (atom pașnic). În practică, AM însemna și atom morskoi (atom naval), căci era un prototip prin care se încerca perfecționarea unor reactoare nucleare de dimensiuni reduse, ce puteau fi instalate pe submarine, spărgătoare de gheață, avioane sau tancuri.

Caracterul schizoid al industriei nucleare sovietice (militar vs civil) se va păstra și se va adânci în deceniile următoare, culminând cu dezastrul de la Cernobîl.

Apă și grafit: VVER versus RBMK

Într-o schiță simplificată, pentru a exploata energia combustibilului radioactiv, un reactor nuclear are nevoie de trei elemente: un moderator, bare de control și un agent de răcire – apa.

Moderatorul este un material care înconjoară combustibilul radioactiv și are rolul de a încetini neutronii aruncați în jur de atomii instabili de uraniu, pentru a le da mai multe șanse să se izbească de și să spargă un alt atom, continuând reacția în lanț. Apa, dar mai ales grafitul, sunt materiale ideale pentru asta, pentru că au atomi suficient de mici ca să nu înghită neutronii și să se ciocnească cu ei în mod „elastic”, încetinindu-i.

În jur de 99% din neutronii aruncați de atomi în procesul de descompunere radioactivă sunt particule extrem de energetice, cu viteze de 20 000 de kilometri pe secundă – mult prea rapizi pentru a putea fi controlați. Însă din ceilalți 1%, unii se mișcă ceva mai încet și pot fi absorbiți de alte materiale, precum borul sau cadmiul din care sunt făcute barele de control cu care operatorii nucleari pot controla amploarea fisiunii.

Introducând în miezul reactorului barele de control, operatorii pot scădea semnificativ, sau chiar aproape opri procesul de fisiune. Iar invers, dacă le scot, pot amplifica reacția – cu condiția să nu o facă prea brusc, căci reacția poate scăpa de sub control, temperaturile mari ducând la topirea materialelor din jurul combustibilului și la scurgeri radioactive.

Centrala de la Cernobîl ar fi trebuit, inițial, să folosească un model diferit de reactor, cu apă pe post de agent de răcire dar și de moderator, numit VVER, acronimul de la vodo-vodianoi energeticheskii reacktor. Acesta folosea apă sub presiune atât pentru moderare, cât și pentru răcire – fiind similar, deși nu identic, cu reactoarele occidentale.

După „reactorul-strămoș” de la Obninsk, ai cărui 5 MW abia puteau alimenta o locomotivă, rușii au început să testeze mai multe prototipuri de reactoare civile, tot mai puternice. În 1955, au conceput un design suficient de mare și de „nespecializat” (comparativ cu instalațiile militare menite să producă exclusiv plutoniu pentru bombe) pe care să-l poată construi, standardizat, prin toată Uniunea Sovietică – în stilul ambițios al cincinalelor.

Acesta era VVER-ul, descris drept un reactor cu o structură simplă, ce folosea apa pe post de agent de răcire, dar și de moderator al reacțiilor de fisiune. La fel ca în SUA, avea origini militare, evoluând din designul reactoarelor instalate pe submarine. Pe lângă faptul că aveau dimensiuni mai mici decât cele cu grafit, reactoarele moderate cu apă erau și mult mai sigure. Dacă apărea o defecțiune iar apa nu mai circula cum trebuie, se încălzea și se transforma în aburi, pierzându-și din abilitatea de moderare și reducând amploarea reacției de fisiune.

Primele reactoare de acest tip au fost construite la 500 de km. sud de Moscova, în centrala de la Novo-Voronezh. Primul, în 1964, a fost un prototip cu o putere de 210 MW, urmat de versiuni mai puternice, de 365 și 440 MW. Cel din urmă, VVER-440, a fost exportat și în Finlanda, cele două reactoare de la Loviisa devenind operaționale în 1977 și 1980. 

Cu o lungă listă de avantaje, inclusiv de siguranță, reactoarele VVER aveau însă o problemă economică – necesitau unele piese destul de dificil de produs cum trebuie (mai ales în economia sovietică) și scumpe, precum și uraniu îmbogățit într-un grad mai mare, pe post de combustibil. 

Așa că, în timp ce restul lumii a adoptat acest model, similar VVER-urilor, URSS a decis să încerce și un alt tip de reactor, mai eficient din punct de vedere al costurilor, cu grafit pe post de moderator – RBMK-1000, inițialele de la reaktor bolshoy moschnosti kanalnyy, în traducere „reactor de presiune de mare putere”, capabil să producă 1000 de MW de electricitate.

RBMK era mult mai ieftin și mai rapid de construit – de exemplu, una dintre piesele esențiale ale modelului VVER, vasul de presiune care includea miezul reactorului, putea fi făcut de o singură fabrică din URSS, la fel ca multe alte componente speciale din oțel turnat și sudat cu expertiză. Pentru RBMK, aveau nevoie de ciment, grafit și țevi, disponibile pe scară largă, aproape oriunde în Uniune.

Primul model, denumit pe atunci B-190, a fost conceput în 1965 de o echipă nespecializată în tehnologii nucleare, de la o fabrică de oțel. Când a primit designul lui pentru aprobare, un an mai târziu, Sredmash, ministerul care administra arsenalul nuclear al URSS și principala sursă de expertiză în acest domeniu, l-a declarat defectuos, mai ales din punct de vedere al siguranței. Pe coridoarele politice, RBMK-ul fusese însă aprobat deja și planificat pentru construire, așa că designul a trebuit să fie îmbunătățit de o echipă condusă de Nikolai Dollezhal, de la Institutul NIKIET.

Pornind de la conceptul inițial, Dollezal a livrat după doi ani un design nou, pe care guvernul l-a comisionat în 1968. Patru reactoare urmau să fie construite în scurt timp la Leningrad și Kursk, sărind însă peste perioada de aprobare științifică detaliată și peste etapa de testare a unor prototipuri.

RBMK-ul consta dintr-un puț de beton cu un diametru și o adâncime de 22 de metri. În el era introdus miezul reactorului, un vas uriaș de oțel de peste 10 metri în diametru și 7 metri înălțime, umplut cu blocuri modulare de grafit. La ambele capete ale cilindrului erau puse două plăci metalice masive, de două mii de tone fiecare, umplute cu roci, pe post de scuturi biologice.

Cel de sus, numit „Sistemul E” și botezat „Elena” de către operatori, era străpuns de 1661 de tuburi verticale în care erau introduse barele de combustibil, lungi de 3,5 metri și cu un diametru de 13,6 milimetri, care conțineau peletele de dioxid de uraniu îmbrăcate în zirconiu. Tot în ele erau introduse și 211 bare de control făcute din carbid de bor, care absoarbe neutronii. Rolul lor era de a reduce ori amplifica reacțiile de fisiune pe măsură ce erau introduse adânc în miez ori scoase în afara lui.

Pentru răcirea combustibilului și producerea de aburi, apa era pompată sub presiune, de jos în sus, în fiecare dintre aceste canale. Când ajungea în partea de sus, apa avea o temperatură de 290 de grade Celsius, o parte din ea fiind transformată în aburi, redirecționați către turbinele generatoarelor.

În ciuda ambițiilor sovietice de standardizare și automatizare, RBMK-urile nu erau deloc ușor de operat. Reactorul se comporta imprevizibil, procesele nucleare din interiorul său nefiind pe deplin înțelese nici chiar de creatorii săi, iar instrumentele de control erau imprecise și se și defectau deseori.

Așa că operatorii erau nevoiți să acționeze din instinct în situațiile neprevăzute în manuale și să învețe, în timpul operării lui, capriciile reactorului. Era o situație paradoxală, în care operatorilor li se cerea să respecte litera legilor de operare, venite fără explicații ori context de la designerii reactorului, și, simultan, să improvizeze „la volan”.

Balcanizarea expertizei: Atomshchiki vs Energetiki

„Custodia” centralelor nucleare sovietice era împărțită între două organizații separate în resurse, expertiză și control politic: una civilă, Minenergo, și una militară – Sredmash.

Ministerul Energiei și Electrificării (Minenergo) era cel care controla toată producția și infrastructura electrică, inclusiv construirea și administrarea centralelor nucleare civile – sarcină care îi fusese transferată în 1966 de la Sredmash.

Acesta era mult mai influentul minister secret al industriei nucleare militare, Sredmash fiind prescurtarea de la Ministerstvo srednego mashinostroeniia (ministerul construirii de mașini medii – un nume intenționat vag), condus de Efim Slavskii, un personaj extrem de puternic, supranumit „Marele Efim” ori „Ayatollah-ul”, căci nimic nu se mișca în industria nucleară, militară și civilă, fără aprobarea sa.

Sredmash opera reactoarele care produceau combustibilul nuclear pentru bombe și, din anii 1950, construia reactoarele instalate pe submarine și spărgătoare de gheață. Datorită rolului său vital în cursa nucleară militară, Sredmash era un fel de stat în stat – secret, închis, autonom și paranoic.

Ambele erau organizații enorme, cu personal și resurse uriașe, cu birocrații extinse și culturi destul de diferite. Chiar dacă noile centrale atomice fuseseră cedate civililor, Sredmash controla în continuare design-ul reactoarelor, inspectarea și ajustarea lor tehnică, precum și tot ciclul combustibilului nuclear, de la mine la îmbogățirea lui, instalare, apoi preluare a deșeurilor.

Birocrațiile lor concurente, diferențele în expertiza nucleară și în culturile lor organizaționale, precum și orgoliile puternice (Sredmash ținea față americanilor în cursa înarmării nucleare, dar și Minenergo era marele motor al progresului societății socialiste) provocau numeroase probleme în această colaborare forțată, în care trebuiau să schimbe resurse, oameni și expertiză.

Specialiștii militari ai Sredmash erau porecliți atomshchiki, specializați în exploatarea energiei atomului, mai ales pentru bombe, în timp ce specialiștii Minenergo erau energetiki, stăpânii electricității, dar din surse clasice, precum hidrocentrale ori combustibili fosili.

Atomshchiki formau o elită profesională care se bucura de numeroase privilegii (dar și de responsabilitatea arsenalului nuclear), locuind în orașe închise și secrete, ori lucrând în institutele de cercetare de top din Moscova. Ei erau sursa inovațiilor din știința nucleară și a tuturor planurilor de design și a manualelor de operare a reactoarelor civile. Energetiki veneau mai jos pe această scară a prestigiului și beneficiilor, dar și ei erau specialiști în domeniul lor.

Unul dintre miturile des întâlnite legate de tragedia de la Cernobîl spune că personalul de acolo era incompetent ori complet neavizat. Un lucru foarte departe de adevăr, după cum explică istoricul Sonja Schmid, autoare a cărții Producing Power – The Pre-Chernobîl History of the Soviet Nuclear Industry.

„Eu nu aș spune că erau slab pregătiți ori incompetenți. Ci că erau antrenați să opereze un reactor fără să li se explice idiosincraziile lui tehnice și potențialele probleme pe care designerii le identificaseră deja”, afirmă Schmid într-un interviu pentru Mindcraft Stories.  

După studiile specializate, tinerii operatori intrau într-un program lung de ucenicie în centralele nucleare, într-un fel de rezidențiat în care învățau de la angajații seniori, cu experiență practică de operare a reactorului. Începeau de jos și, până ajungeau în camera de control, trebuiau să știe fiecare șurub și țeavă a reactorului. Învățau manuale și regulamente foarte detaliate și erau testați în examene anuale serioase, notele obținute având efecte directe – de recompense și pedepse greu de ignorat.

Responsabilitatea era mare, în ambele industrii – operatorii civili erau conștienți că nu lucrează în fabrici de jucării, după cum declarase unul dintre ei – dar aveau înțelegeri diferite asupra magnitudinii pericolului și a potențialelor efecte pe care acțiunile lor le pot avea.

Specialiștii Sredmash se confruntaseră cu numeroase accidente și evenimente tragice în instalațiilor lor militare și știau mult prea bine care sunt, de fapt, consecințele. Dar le-au tradus în reguli de operare seci, fără detalii și context clar pentru scenariile din care au fost învățate, îngropate în update-urile tehnice foarte stufoase și prezentate în mod egal – atât detaliile mai mici privind diversele echipamente tehnologice, cât și cele care pot duce la explodarea reactorului.

Această diferență de cunoaștere se va dovedi fatală în cazul Cernobîlului.

Secretele radioactive

În 1957, URSS-ul a devenit unul dintre cei 12 membri fondatori ai Agenției Internaționale de Energie Atomică (IAEA), către care ar fi trebuit să raporteze orice accident nuclear serios. Decenii la rând, însă, n-au avut nimic de împărtășit cu restul lumii.

Oficial, sovieticii operau cea mai sigură industrie nucleară din lume. Neoficial, aveau o vastă experiență cu dezastre nucleare.

Unul dintre primele, și cele mai grave, s-a petrecut pe 29 septembrie 1957, când un depozit subteran plin cu deșeuri nucleare a explodat în orașul Ozersk, din munții Ural, un centru secret de producere a plutoniului pentru bombe, având numele de cod Cheliabinsk-40. Aici se afla centrala Mayak, unde a fost produs plutoniul pentru primele bombe nucleare sovietice și care administra și deșeurile produse de centrale.

Provocată de defectarea sistemelor de răcire, explozia a aruncat în aer scutul de protecție de 160 de tone și a eliberat în mediu o cantitate foarte mare de radionuclizi (cam 40% din accidentul de la Cernobîl), contaminând între 800 și 20.000 de km pătrați.

Autoritățile au evacuat 12 000 de oameni din localitățile din regiune (pe mulți dintre aceștia cu mare întârziere, de luni și ani) și au folosit soldați și deținuți pentru a curăța și îngropa casele și utilajele radioactive. În total, se estimează că jumătate de milion de oameni au fost expuși la un nivel periculos de radiații.

RBMK-ul: Un mamut bolnăvicios și capricios

Prezentat drept o mare realizare a industriei nucleare sovietice, comparativ cu tehnologia „americană” a VVER-ului, modelul RBMK era un mamut periculos, cu numeroase probleme grave de design, atât din cauza dimensiunilor mari, cât și din pricina grabei cu care fusese pus în operare civilă.

Pericolele figurau încă din primele linii de pe planșa de design, de la materialele folosite în acest model de reactor: grafitul poate lua foc și arde puternic, iar apa se poate transforma în aburi cu presiuni mari ori desface în oxigen și hidrogen care pot exploda.

O altă problemă era dimensiunea lui – maximizată pentru producerea de electricitate. Miile de canale cu bare de combustibil, presurizate individual, necesitau o instalație bizantină de țevi și sisteme de circulare a apei, ca agent de răcire. În plus, pentru că era atât de mare, reactivitatea nu era constantă în reactor – o parte a miezului putea fi mult mai fierbinte și activă decât alta, fără ca operatorii să vadă clar diferențele. Un specialist l-a descris ca pe un bloc uriaș de locuințe, în care o familie poate petrece cu veselie o nuntă, în timp ce vecinii lor suferă tăcut într-un parastas.

Cea mai gravă problemă era „coeficientul pozitiv de vid”: încălzită, sub presiune, la acele temperaturi foarte mari din reactor, în apa folosită ca agent de răcire se formează bule de aburi, mai puțin dense decât forma lichidă, un fel de zone „vidate” care încetinesc un număr mai mic de neutroni.

Într-un reactor care folosește apa și pe post de moderator, reducerea densității apei, fie prin scurgeri, fie prin transformare în aburi duce la scăderea reactivității din miez, căci tot mai puțini neutroni ricoșează pentru a întreține reacția în lanț. De aceea, în cazul VVER-ului, acest scenariu se numește „coeficient negativ de vid”.

Însă, în miezul plin de grafit pe post de moderator din RBMK, efectul este invers: neutronii ricoșează din grafit continuând să spargă atomii de uraniu, iar scurgerile de apă sau transformarea ei în aburi duc la creșterea temperaturii peletelor de combustibil – un efect pozitiv, deci. De aceea, poate principala lege a reactoarelor nucleare cu grafit este menținerea circulației apei, pentru răcirea miezului. Din acest motiv, operatorii Unității 4 de la Cernobîl vor fi obsedați să trimită apă în ruinele reactorului multe ore după explozie, chit că acesta nu mai exista.     

Cel mai grav accident legat de modelul RBMK a avut loc pe 30 noiembrie 1975, în reactorul Numărul 1 al centralei nucleare de la Leningrad. După un an de funcționare, fusese oprit pentru mentenanță, iar acum trebuia pornit din nou, gradual.

În seara respectivă, o pierdere a agentului de răcire a dus la creșterea rapidă și uriașă a reactivității din miez. Operatorii au fost nevoiți să folosească sistemul SCRAM, de oprire de urgență a reactorului prin introducerea tuturor barelor de control, compuse de borul care absoarbe neutroni. Au reușit să evite astfel o catastrofă de tip Cernobîl, însă peletele de uraniu dintr-unul dintre canalele de combustibil s-au topit, iar reactorul a trebuit „curățat” cu nitrogen. Deșeurile au fost aruncate în mediu, poluând puternic regiunea.

Acel accident a arătat potențialul distructiv al unui defect serios de design al sistemul de oprire de urgență, mai exact al barelor din bor care, introduse în miez, absorb neutronii pentru a reduce reactivitatea.

Borul este un material foarte bun pentru asta, un burete foarte eficient pentru curățarea neutronilor în exces. Însă vârful barelor era făcut din grafit, elementul moderator al RBMK-ului, care aruncă neutronii înapoi înspre atomii de uraniu, întreținând fisiunea. Așa că, atunci când erau introduse pentru a reduce un nivel periculos de reactivitate, în primele secunde ele intensificau, de fapt, reacțiile în lanț, în mod exponențial.

În seara aceea, în camera de control a reactorului 1 de la Leningrad, operatorii au observat în mod repetat aceste flash-uri de reactivitate produse în momentul introducerii barelor de control și și-au dat seama de pericolul pe care-l reprezentau. De față fusese și Vitalii Borets, descris drept unul dintre cei mai experimentați ingineri nucleari din URSS, care va fi responsabil, un deceniu mai târziu, de coordonarea testului fatidic care a adunat și detonat defectele RBMK-ului.

„Imaginează-ți că te urci la volan, pornești motorul, pleci de pe loc, accelerezi lin, schimbi vitezele normal, ajungi pe la 100 km/oră și iei piciorul de pe pedala de accelerație. Brusc, de una singură, mașina începe să prindă viteză – 120… 140… 160… 180 de km. la oră. Apeși frâna, dar nu se întâmplă nimic. Tu cum te-ai simți?” – i-a explicat el unui oficial de securitate acest efect paradoxal observat la Leningrad în 1975.

După accident, o comisie a analizat cauzele lui și a recomandat, printre altele, sporirea numărului de bare de control, modificarea design-ului lor și creșterea vitezei cu care pot fi introduse în miezul reactorului.

Dar Sredmash a secretizat raportul, inclusiv față de Minenergo, operatorul reactoarelor, și a decis să implementeze recomandările respective într-un termen îndelungat – și fără a frâna în vreun fel planurile de construire și pornire a noilor reactoare. Operatorii celorlalte RBMK-uri, precum cei de la Cernobîl, au primit doar câteva instrucțiuni noi – de exemplu, să păstreze mereu în miez un minim de bare de control, dar fără context și explicații. Sunau, potrivit mărturiilor de după accident, ca niște reguli minore, ce pot fi încălcate fără efecte grave.

Câțiva ani mai târziu, în 1980, NIKIET a făcut un studiu confidențial, care lista 9 defecte majore de design și instabilități termohidraulice ale reactorului RBMK, care făceau ca accidentele să nu fie posibile doar în circumstanțe rare, ci probabile în cursul operării normale a lui. NIKIET nu a urgentat însă planurile de modificare a reactoarelor și nici nu a explicat gravitatea lor. Din nou, au dominat instinctul secretizării și paranoia cu care erau păstrate informațiile legate de industria nucleară sovietică (venite din profilul militar al acestui domeniu și din dorința politicului de a păstra o imagine perfectă a sistemului sovietic).

„Originile Sredmash erau în crearea de arme, așa că ei puteau păstra secret tot ce voiau. Nu erau obligați să împartă nicio informație. Au fost propuneri de a crea o bază de date cu accidente, unde tinerii operatori să poată vedea ce s-a întâmplat în centrala cutare, în anul cutare și să învețe de acolo. Dar ideea a fost blocată. Așa că singura metodă prin care se putea răspândi acest tip de expertiză era prin mutarea oamenilor de la un minister la altul. Dar cunoașterea aceasta, a ce s-a întâmplat în trecut, nu se transmite chiar atât de ușor, prin osmoză. Trebuie să fie un efort de a-i învăța pe oameni despre ce poate merge rău – dar a fost considerat, politic, mai oportun să spună doar că reactoarele sunt complet sigure”, povestește Sonja Schmid.

Vocile care anunțau defectele și pericolele reactorului au fost ignorate și oprite, iar informațiile au fost cenzurate. În vara lui 1985, cenzura privind accidentele nucleare și efectele lor a fost întărită printr-un nou ordin al ministrului Energiei din URSS. 

În birourile centralei de la Cernobîl, un tânăr operator, pe nume Leonid Toptunov, citise pe una dintre numeroasele pagini ale documentației tehnice pentru reactorul RBMK o scurtă descriere a acestui fenomen ciudat, în care barele de control pot crește reactivitatea miezului, în loc s-o oprească, dar, precum restul colegilor și șefilor săi, nu i-a văzut potențialul distructiv.

În noaptea de 25 spre 26 aprilie 1986, acest fenomen va fi ultima apăsare a trăgaciului unei arme amorsate de câteva decenii.   

Articolul face parte dintr-un dosar dedicat povestirii și explicării accidentului nuclear de la Cernobîl, cel mai grav din istorie, publicat serializat în cursul acestei săptămâni.

Povestea Cernobîlului. Partea 1: „Focul. Sâmbătă, 1:25 a.m.”

Povestea Cernobîlului. Partea a 2-a: „Lăsați atomii să fie muncitori, nu soldați.”

Accidentul de la Cernobîl în presa comunistă din România

Informații pierdute pe drum – ce se știa despre Cernobîl, dar nu a ajuns în presa din România

Documentarea articolelor din această serie include câteva ore de interviuri cu autorii celor mai bune istorii publicate în ultimii ani pe acest subiect, precum Serhii Plokhii (Chernobyl: The History of a Nuclear Catastrophe – 2018), Adam Higginbotham (Midnight in Chernobyl: The Untold Story of the World’s Greatest Nuclear Disaster – 2019) ori Kate Brown (Manual for Survival: A Chernobyl Guide to the Future – 2019).

Pentru istoria tehnologiei nucleare sovietice, îi sunt recunoscător Sonjei D. Schmid, autoarea volumului Producing Power: The Pre-Chernobyl History of the Soviet Nuclear Industry. 

De asemenea, am revizitat titlurile clasice, precum Ablaze, de Piers Paul Read ori Voices from Chernobyl, de Svetlana Alexievich. Am consultat și materiale din presa sovietică (traduse în engleză) ori rapoartele IAEA.



Vasile Decu

Astronom amator, pasionat de știință și tehnologie. Șoarece de bibliotecă. vasile.decu@mindcraftstories.ro