Arta 2.0. Cu paleta de algoritmi pe metereze24 min read

De Mindcraft Stories 04.07.2019

Un reportaj semnat de Julia Nagy, jurnalistă pasionată de tech, artă și inovație.

Era semiîntuneric. Lângă peretele alb, câteva pietre. Pășisem de la căldură și lumină puternică în încăperea aceasta și încercam să mă dezmeticesc când am auzit o voce: „Vă trebuie telefonul să vedeți.” Liniște. Încercam să-mi dau seama de unde se aude vocea. Din întuneric, o siluetă se îndreaptă spre lumină cu o tabletă. „Să vă arăt” – spune el, iar eu nici nu apuc să salut. Îmi zâmbește cald, ridică tableta în dreptul pietrelor. „Vedeți? Cu fiecare se întâmplă altceva.” Îi zâmbesc aprobator.

În fața mea este o lucrare de artă, la care mă uit prin tabletă și îmi aduc aminte de o vizită la muzeu de vremea când eram în generală. Fără telefoane, fără fotografii – și liniște! Erau semnele de la intrare, repetate apăsat de ghid. Zâmbesc. Au trecut ceva ani iar lucrurile s-au schimbat.

Așa a început întâlnirea mea cu un artist care folosește Realitatea Augmentată, Inteligența artificială și Deep Learning-ul în crearea de instalații artistice. 

Arta se schimbă. Noul val tech

Evoluția tehnologică ne-a schimbat viața de zi cu zi și a intrat… pe metereze. Justine Emard este din valul nou de artiști care folosesc, pe lângă creioane, culori ori pensule, și tehnologia. Atelierul ei nu are șevalet și, de cele mai multe ori, arta ei se naște din colaborarea cu ingineri în IT. Am cunoscut-o la CINETIc – Centrul Internațional de Cercetare și Educație în Tehnologii Inovativ Creative din București – unde au avut loc recent niște workshop-uri reunite plastic sub titlul Technomagique, parte a festivalului Liminal.

„Ai văzut?” – mă întreabă Justine pregătindu-și telefonul, după ce am făcut cunoștință. „Ai ascultat și muzica?” Îi confirm că da. Brusc, mă simt parte din această instalație artistică bazată pe realitate augmentată și constat demiurgic că lucrarea există atunci când eu ridic telefonul și dau sunetul mai tare. O putere ce vine însă de la creator. În acest caz de la Justine.

Artista Justine Emard (stânga) și jurnalista Julia Nagy.


Un artist cu creioane și… calculator

Justine este o tânără artistă în vârstă de 32 de ani care explorează – după cum spune chiar ea  – relațiile noi care se instaurează între existența noastră și tehnologie. Din 2016, colaborează cu laboratoare de știință din Japonia.  „Întotdeauna am fost pasionată de imaging tehnologies (tehnologii de obținere și prelucrare a imaginii) și am urmat o școală de arte frumoase – ceea ce este o variantă foarte clasică de a deveni un artist. Am vrut însă întotdeauna să experimentez noi instrumente și am vrut să îmi creez propriile medii de lucru. Încă din școală, am experimentat cu animația 3D și cu video-uri. Când am absolvit am început să lucrez într-un centru de realitatea virtuală” – îmi povestește Justine. 

Toate acestea se întâmplau în 2010, când tehnolgia realității virtuale era la începuturi. „În realitatea augmentată nu era ușor atunci, pentru că nimeni nu avea telefoane smart și trebuia să închiriem tabletele pentru expoziții. Am vrut să creez un dialog între desene și realitatea augmentată. Am făcut o serie de desene și am programat o aplicație numită Screen Catcher. Ideea era să prinzi ecranul lucrării și să pui un strat de video. Pentru mine, era de fapt despre crearea unui dialog între arta tradițională – desenul – și noile tehnologii.”

                                   

Am fost curioasă ce se naște prima dată: ideea pentru creația reală sau cea augmentată. Justine mi-a povestit cum s-a materializat Exovision – lucrarea cu pietre pe care a adus-o în România, la CINETIc. O vizită în Japonia a marcat-o. I-a rămas în minte mai ales o convingere din credința shinto potrivit căreia orice obiect are un suflet. Pietrele nu au fost alese la întâmplare. Ele au modele de straturi, care s-au format în mai multe etape, în ani de zile.

 „Am vrut să explorez asta (n.r. istoria pietrelor) și am început de la piatră și de la model să îmi imaginez ceva. A fost ca și când aș fi dat microfonul pietrelor și pietrele ar fi putut vorbi. Când am lucrat cu animația 3D, m-am gândit că ar fi interesant să am și o bucată muzicală și am rugat un compozitor japonez să creeze mici bucăți muzicale care să se potrivească cu animația. Pentru mine a însemnat să creez un concept, pentru că Exovision este viziunea din afară. Acesta este o paralelă între materialitate și imaterialitate” – îmi explică Justine.

E momentul acela de aha, când pietrele pe care le-am zărit întâi în camera semi-iluminată încep să prindă viață, o viață artistică, un rost, și constat cum Justine m-a plimbat cu niște pietre și un telefon ridicat în aer prin lumi întregi virtuale și reale: din Japonia în centrul Franței, într-o zonă vulcanică – adormită acum, de unde este chiar artista și de unde sunt și pietrele, adunate însă de pe tot globul. Treaba nu a fost însă atât de simplă – îmi explică Justine. Pietrele trebuie să aibă un mimim de model care să fie apoi marker-ul, centrul creației virtuale. Unele dintre ele sunt bucăți de lemne pietrificate. Pietrele sunt din Madagascar, Africa și America de Sud.  

 

                  De la revoluția tuburilor de culori la arta cu telefonul

Pietrele erau doar pietre, până când am ridicat telefonul iar pe ele – văzute prin ecranul smartphone-ului – au început să apară animații. Și mă întreb: unde începe arta? Cine și ce definește arta digitală? Justine îmi povestește entuziasmată și deschisă despre munca ei. „Provin din domeniul artei vizuale, din artele frumoase. Am această tradiție în mine. Este vorba însă și de context și de timp. Eu cred că artistul trebuie să livreze o viziune a timpurilor sale – ca o expresie a ceea ce se întâmplă acum – și pentru mine, din acest motiv, e foarte importantă tehnologia pe care o folosim în zilele noastre. De exemplu: mișcarea impresionistă s-a născut după ce au început să se fabrice tuburile de culoare și, astfel, artiștii au putut picta afară. Așa s-a născut impresionismul.”

În timp ce Justine își continuă argumentația, îmi imaginez cum a fost în 1841, când pictorul american John Goffe Rand inventa tubul de culoare. Ce revoluție! Ce tehnologie! Înainte de această inovație, uleiurile erau ținute în vezici de animale. Tuburile de vopsea au făcut din pictura în ulei o metodă „portabilă”. Istoria a notat că Renoir a spus la un moment dat: „Fără tuburile de culori, nu ar mai fi existat impresionismul.” De la „Dejunul vâslașilor” a lui Renoir, înapoi în 2019. Povestesc cu Justine despre diferența dintre artiștii care folosesc tehnologia și cei care realizează tehnologii creative. Primii fac artă, în timp ce creativii fac lucruri frumoase care se îndreaptă mai mult spre entertainment – este de părere ea. Aceeași lucrare poate fi artă sau rezultat creativ, în funcție de creator și de context.

Înainte să ajungă în București, pietrele lui Justine au călătorit prin lume. „Pentru mine, a fost foarte important ca cei care vizualizează lucrarea să ducă mai departe evoluția lucrării. Este și o reflecție asupra societății. Cum ne comportăm în fiecare zi. Toată lumea se uită la telefoane. Răspundem la mailuri, facem fotografii… dar să îți folosești telefonul pentru a face altceva, să vezi arta – asta este plin de înțelesuri. Practic, te ajută să te reconectezi” – îmi spune Justine. În acest moment zâmbesc neîncrezătoare, dar Justine își continuă argumentația. „Am arătat Exovision în Japonia și au venit foarte mulți tineri și au fost foarte entuziasmați. A fost o metodă să îi reconectezi la conceptul de animism și de natură – pentru că, de multe ori, sunt foarte deconectați de lumea aceasta și sunt conectați în lumea video-urilor. Folosind telefoanele și pe cei care se uită la ele pentru a genera o idee e parte din display pentru mine”.

În arta digitală, pânza este de multe ori înlocuită de un display, un setup, un mindset și alte americanisme care ne-au intrat în vocabular. Arta digitală poate să „țâșnească” de oriunde. Chiar din ecranul propriului telefon. Mă întorc cu gândul la Renoir și la atelierele din impresionism și constat, povestind cu tânăra artistă din Franța, că acum un atelier de artă poate fi un laborator de știință.

„Lucrez foarte mult cu ingineri japonezi. Ei fac roboți antropomorfi (care simulează fiziologia umană). A munci cu roboți este o experiență foarte umană. Când intri în laborator, sunt foarte mulți studenți. Unul programează mișcarea, celălalt senzorii. Și e foarte frumos. Uneori, ca artist, ești foarte izolat și singur. Dar forma aceasta de artă te obligă să colaborezi”, explică Justine. Și îmi dau seama că este a doua oară în dialogul nostru în care îmi subliniază cum tehnologia folosită în artă conectează, și nu izolează.

„Edmond de Belamy, din familia Belamy”

                                   

Sunt diferite feluri de a folosi inteligența artificială în artă. La începutul anului, o licitație inedită își făcea loc în titlurile online și în print: un portret realizat de un robot era vândut la o licitație Christie’s cu 432.500 de dolari. Intitulat „Edmond de Belamy, din familia Belamy”, tabloul a fost creat de algoritmul GAN, folosind ca puncte de referinţă peste 15.000 de portrete pictate între anii 1300 şi 2000. „În cazul lucrării vândute la Christie’s, creatorii au folosit AI-ul ca un instrument. În munca mea, eu sunt mai interesată să colaborez cu roboții”, îmi spune Justine. 

Una din lucrările ei se numește Coexistență. Pe un ecran vezi un tânăr care dansează în fața unui robot. Un joc de lumini îi luminează fața inteligenței artificiale. Și constați că are diverse reacții. Justine spune că a fost unul din cele mai provocatoare proiecte.

„Acest robot nu imită comportamentul uman, ci generează propria reacție. Robotul învață uneori din mediul înconjurător și uneori reacționează agitat, alteori nu face nimic. Nu poți controla robotul, pentru că e autonom. Am vrut să fac această instalație video, dar a fost foarte dificil pentru că robotul făcea ceea ce voia. Am încercat mai multe variante, l-am programat de mai multe ori, dar nu a fost eficient, pentru că robotul evoluase. Cred că a fost foarte dificil, dar foarte interesant. A fost ca o altă formă de viață”, îmi povestește Justine, precizând că ea vrea să împingă arta și mai departe. Spre neuroștiință. Următorul ei proiect?  „Vreau să vedem cum putem printa visele. Îmi place această provocare: să construiesc poduri între diferite științe. Nu știu cum va fi viitorul, dar abia aștept să-l văd.” 

Arta digitală din anii ’60

Din viitor, un popas în trecut, însă. Arta digitală nu e chiar așa de tânără cum am crede. Primele explorări în domeniul artei digitale datează de prin anii ’50-’60, la scurt timp după ce în 1940 era realizat primul computer numit ENIAC (n.r  Electronic Numerical Integrator and Computer,), creat pentru scopuri militare.

În 1965, un artist german, care era de altfel și matematician, pe nume Frieder Nake, punea la punct un algoritm prin care computerul desena o serie de forme. Desenele generate au fost printre primele exemple de artă, realizate pe un computer. Una din primele lucrări cu adevărat digitale a fost creată în 1967 de Kenneth Knowlton și Leon Harmon. Ei au transformat o fotografie cu o femeie nud într-o imagine compusă din pixeli, o lucrare botezată Computer Nude.

Tehnologia, piesă în și de muzeu

Peste ani, poate, într-un muzeu vom vedea lucrarea „Visele printate” semnată de Justine. Până atunci, arta augmentată de tehnologie este mult mai aproape. Am descoperit-o în Noaptea Muzeelor, în mai anul acesta, la Muzeul de Artă Recentă, unde câteva lucrări de artă au primit un… upgrade și un update în proiectul „dARe to look behind the scenes”, realizat de Samsung.

Odată ridicat telefonul în fața lucrărilor, vizitatorul află poveștile surprinzatoare din spatele acestora: detalii de context, muze și inspiratie, intenții și procesul de creație al artistului. Uneori, povestea în sine, suprapusă peste lucrarea reală, devine o altă lucrare în evoluție. Lucrările care pot fi astfel admirate sunt „Complicity”, de Codruta Cernea, seria „Non Stop Paintings” – Nicolae Comanescu, „Geniul” – Ion Grigorescu, „Al treilea sex” – Dumitru Gorzo, „Documentar” – Regele Ionescu, „Dulapul” – Anca Mureșan și „The Visible Effort” – Ștefan Ungureanu.

Tehnologia a intrat în muzeu de ceva vreme în alte țări și va rămâne acolo. Și nu doar ca piesă. Ci și ca instrument. Pentru moment. De exemplu, pentru a comemora împlinirea a 500 de ani de la moartea lui Leonardo da Vinci, Muzeul Luvru, din Pari, pregătește o expoziție specială ce include o experiență virtuală. Astăzi poți admira zâmbetul Mona Lisei, care a creat atâta fascinație și intrigă deopotrivă, de după un geam, printre rândurile de vizitatori care fac poze. Din octombrie, turul va cuprinde o vizită virtuală cu un headset HTC VIVE care va permite utilizatorilor să descopere detaliile care nu se pot vedea cu ochiul liber, precum ce tehnici a folosit artistul pentru a crea opera de artă dar și informații suplimentare despre identitatea picturii.

În fiecare zi, 20.000 de privitori admiră la celebrul muzeu din Paris lucrarea devenită iconică. Peste ani, probabil și arta digitală va fi un moment din istorie – atunci când oamenii începeau să descopere că tehnologia se poate transforma în artă.

CULTURĂ|BOOK CLUB

5 cărți recente despre știință și tehnologie

De Valentina Nicolae 31/05/2020
Luna aceasta citim despre cum a apărut viața pe pământ, despre scurgerea timpului, un istoric teoriei haosului, despre pandemie și viitorul planetei în epoca schimbărilor climatice.
CULTURĂ|GAMING

Gaming Report: Unreal Engine 5, GTA V gratis, Mafia revine

De Ionuț Preda 19/05/2020
Epic Games ne arată viitorul fotorealist al graficii, GTA V e gratuit pentru cine apucă, continuarea la The Last of Us nu scapă de necazuri, apucăm să asasinăm cot la cot cu vikingi și (re)vizităm mafia italiană în perioada ei de glorie.
CULTURĂ|GAMING

Jocurile online ca instrumente de socializare

De Alin Răuțoiu 14/05/2020
Jocurile video online pot deveni spații de socializare, mai ales când suntem puși în situația să ne izolăm fizic de restul lumii. Totuși, nu trebuie să ne lăsăm păcăliți de cultura populară cu privire la potențialul lor.
CULTURĂ|FICȚIUNE

Molima generozității

De David Brin 10/05/2020
Ce se întâmplă când apare un virus care nu-și ucide gazdele, ci le face mai generoase? O povestire de David Brin, autorul romanului „The Postman” și câștigător al premiilor Hugo, Nebula, Locus și Campbell.