Președintele american John F. Kennedy, anunțând în fața Congresului planul de a trimite un om pe Lună. Mai 1961.

„De ce Apollo?” Kennedy și cursa către Lună38 min read

Vasile Decu | 17.07.2019

„Noi alegem să mergem pe Lună. Alegem să mergem pe Lună, și să facem și celelalte lucruri, nu pentru că sunt ușoare, ci tocmai pentru că sunt grele, pentru că acest obiectiv va servi să ne organizeze și să ne dea măsura a tot ce e mai bun în energia și abilitățile noastre, pentru că provocarea este una pe care suntem dispuși să o acceptăm, una pe care nu vrem să o amânăm, și una pe care avem de gând s-o câștigăm, la fel ca pe toate celelalte.”

„Acum mulți ani, marele explorator britanic George Mallory, care avea să moară pe muntele Everest, a fost întrebat de ce vrea să-l urce. A spus: Pentru că este acolo. Ei bine, spațiul e și el acolo, și avem de gând să-l cucerim, la fel și Luna și planetele, precum și speranțe noi pentru cunoaștere și pace. Astfel, pornim într-o călătorie cerând binecuvântarea Domnului în cea mai periculoasă și grea, dar și cea mai mare aventură a omenirii.”

Fragment din discursul președintelui american John F. Kennedy, de pe Stadionul Rice din Houston, Texas, din 12 septembrie 1962.

Cuvintele de mai sus fac parte din unul dintre cele mai celebre texte politice din istorie (precum și unul dintre cele mai bine-scrise și livrate).

Efectul lor a fost atât de puternic, încât mulți oameni au rămas cu impresia că acesta este momentul în care Kennedy a anunțat lumii proiectul Apollo, cea mai mare aventură de explorare din istoria omenirii. (Anunțul oficial fusese făcut cu 16 luni în urmă, pe 25 mai 1961, în Congresul american.)

Chiar și după o jumătate de secol, talentul de orator al lui Kennedy rămâne impresionant și eficient, căci e greu să nu te simți mobilizat de cuvintele lui, în metafore simple, dar puternice.

Într-un scenariu ideal, pe care-l avem mulți dintre noi în minte, președintele Kennedy s-a dus pe podium, și-a anunțat ambiția uriașă de a pune un om pe Lună, și-a convins audiența și, după câțiva ani în care o națiune s-a mobilizat exemplar, Apollo 11 a reușit să ajungă pe Lună, ca Neil Armstrong să rostească celebrele sale cuvinte: „Este un pas mic pentru un om, dar un salt uriaș pentru omenire”.   

Lucrurile nu au stat nici pe departe așa, desigur. Da, Kennedy a fost un mare orator – o abilitate foarte pragmatică și necesară în orice mare proiect tehnologic ori științific (deseori subestimată ori disprețuită, pe nedrept). Dar un discurs genial poate aprinde imaginația oamenilor și îi poate face să viseze timp de douăzeci de minute (ori o zi? o săptămână? o lună?).

Pentru a ajunge pe Lună, ai nevoie de consens politic, de voturi și de opinie publică favorabilă, de o finanțare uriașă, aprobată și gestionată printr-un lung șir birocratic de comisii și subcomisii, de contractori, subcontractori, sub-sub-contractori…  De inventatori, de universități și companii private, de mii de directori care să lucreze împreună și de sute de mii de angajați care să fie motivați să caute perfecțiunea chiar și într-o cusătură. Precum și de o toleranță uriașă la eșec – mai ales atunci când e televizat.

„Povestea reală e mult mai… plictisitoare, nu chiar atât de nobilă precum versiunea pe care o știm”, îmi spune istoricul John Logsdon. „Uităm să întrebăm de ce am mers pe Lună. Iar motivul principal nu este instinctul uman de explorare, ci folosirea programului spațial ca instrument în politica națională și internațională a Statelor Unite.”  

John Logsdon este autorul a două cărți esențiale pentru înțelegerea programului Apollo: „John F. Kennedy and the Race to the Moon” (John F. Kennedy și cursa către Lună) și „After Apollo? Richard Nixon and the American Space Program” (După Apollo? Richard Nixon și programul spațial american). 

„Descris drept un vizionar care a condus programul spațial american către explorarea unei frontiere imposibile, John F. Kennedy trebuie înțeles, mai degrabă, ca un politician pragmatic care ajuns la Casa Albă în mijlocul unui Război Rece destul de fierbinte și care a folosit programul spațial civil ca principal instrument de întărire a securității naționale și a politicii externe”, explică Logsdon.

Chiar dacă acum ni se pare un personaj perfect pentru proiectul Apollo, Kennedy a fost un lider foarte improbabil al explorării Lunii. Ca senator, nu a arătat aproape niciun interes pentru partea științifică a misiunilor spațiale – deși a votat în 1959 și 1960 în favoarea bugetelor NASA. Iar după ce a decis să candideze pentru președinție, a folosit spațiul în criticile politice la adresa administrației Eisenhower, căreia îi reproșa că ar fi rămas în urmă în cursa rachetelor dintre SUA și Uniunea Sovietică.

„Suntem într-o cursă spațială strategică cu rușii, și pierdem… Controlul spațiului va fi decis în următorul deceniu. Dacă sovieticii controlează spațiul, înseamnă că pot controla și Pământul, așa cum, în secolele trecute, națiunea care controla mările domina și continentele… Nu putem fi pe locul doi în această cursă vitală. Pentru a ne asigura pacea și libertatea, trebuie să fim primii”.

Cuvântul-cheie în filozofia politică a lui Kennedy era „prestigiul”, o temă care îngloba securitatea Americii, progresul ei și așa numita soft power în relațiile internaționale.

„Faptul că Uniunea Sovietică a fost prima în spațiu este cea mai gravă înfrângere suferită de Statele Unite în mulți, mulți ani… Pentru că am ratat să recunoaștem impactul pe care îl va avea faptul că ești primul în spațiu, în lume a început să se răspândească impresia că Uniunea Sovietică este într-un marș tehnologic, că are obiective clare, că știe cum să le atingă și că face progrese – în timp ce noi stăm pe loc. Asta va trebui să depășim noi acum, acest sentiment psihologic că Statele Unite și-au atins maturitatea, că poate vremea noastră a trecut și că acum intrăm într-o după amiază lungă și lentă.”

Pe 8 noiembrie 1960, Kennedy a fost ales cel de-al 35-lea președinte al SUA, învingându-l, cu o diferență foarte mică de voturi, pe Richard Nixon.

Proiectul Apollo exista deja, ca nume și ca obiectiv științific, în planurile NASA, înainte de decizia lui Kennedy de a trimite astronauți pe Lună. Apollo urma să fie programul post-Mercury iar în planurile inițiale reprezenta o serie de misiuni cu trei astronauți într-o capsulă nouă, creată pentru zboruri de mai lungă durată, pe orbita Pământului, dar și, poate, în jurul Lunii – însă fără ambiția clară de a ateriza. Iar termenul era împins undeva după 1970.

NASA făcuse un studiu de evaluare a posibilităților tehnologice americane pentru a vedea cam ce obiective ar putea să-și propună pentru următoarele două decenii. Concluziile au fost că, deși aproape tot proiectul lunar ar fi trebuit construit și inventat de la zero, nu existau imposibilități tehnologice în a trimite astronauți în jurul Lunii – și, apoi, pe suprafața ei.

Președintele american Dwight Eisenhower, aflat pe final de mandat, a auzit de studiul NASA, a cerut să-i fie prezentat, dar a zis că nu este deloc interesat de proiect – oricum, era în ultima lună la Casa Albă – iar în următorii ani l-a criticat, numindu-l „nebunesc”, mai ales din cauza costurilor enorme.

Potrivit lui Robert Seamans, administratorul adjunct al NASA începând cu 1960, Eisenhower a întrebat cum ar putea fi explicat un program atât de ambițios și de scump, iar unul dintre răspunsuri a comparat explorarea Lunii cu călătoriile lui Columb în America, finanțate de regina Isabela a Spaniei. La care Eisenhower ar fi reacționat spunând că nu are de gând „să-și amaneteze bijuteriile” ca să trimită oameni pe Lună.

În ciuda reacțiilor negative din partea politicului, NASA a continuat să studieze problema, fără să știe că, peste numai câteva luni, planurile urmau să înceapă să devină realitate – pe o scară nesperată nici de ei.  

Pe 12 aprilie 1961, Uniunea Sovietică a mai bifat un record spațial prin zborul lui Iuri Gagarin – primul om în spațiu.

(În mod normal, primul om în spațiu ar fi trebuit să fie un american, căci zborul lui Alan Shepard, din misiunea Mercury-Redstone 3, era programat pentru finalul lunii martie 1961, cu vreo două săptămâni înaintea lui Gagarin. Dar lansarea precedentă, din ianuarie, cu cimpanzeul Ham la bord, avusese câteva probleme, motiv pentru care NASA a mai cerut un zbor de test, pe 24 martie, amânând zborul lui Shepard pe 5 mai.)   

Președintele Kennedy, privind zborul lui Alan Shepard, din 5 mai 1961.

Amploarea reacției publice la reușita sovieticilor, intern și internațional, i-a luat prin surprindere pe americani. Un raport primit de Casa Albă nota că reacțiile din presa internațională le depășeau în amploare pe cele de după lansarea satelitului Sputnik-1, tratând zborul în termeni destul de clari: mai întâi ca pe un eveniment important în istoria omenirii, apoi drept o reușită uriașă în termeni științifici și tehnologici – concluzia fiind o victorie clară a URSS-ului. 

Iar pe 17 aprilie, SUA au suferit o nouă lovitură de imagine, după eșecul invaziei Cubei – plănuită înainte de schimbarea administrației de la Casa Albă, dar cu efecte decontate integral de Kennedy. Potrivit mărturiilor consilierilor săi de atunci, „a fost cea mai proastă săptămână a vieții sale publice”.

„Nu putem știi exact cât de mult a fost influențat Kennedy de starea sa emoțională de atunci și de caracterul său competitiv în decizia de a accelera programul spațial, dar majoritatea dovezilor sugerează că au fost factori influenți, dar nu decisivi”, scrie John Logsdon. Potrivit istoricului american, programul spațial devenise clar o prioritate, încă dinainte de aceste eșecuri diplomatice, dar este posibil ca ele să-i fi determinat pe americani să înceapă să-și asume mai multe riscuri în zborurile spațiale cu astronauți (una din criticile pe care le făceau înainte sovieticilor).

Pe 20 aprilie, biroul lui Kennedy i-a trimis vice-președintelui Lyndon Johnson un memorandum de o pagină cu o serie de întrebări despre posibile proiecte spațiale prin care SUA ar fi putut să ia fața URSS-ului. Cerințele erau destul de clare: „program spațial”,  „victorie dramatică”.

Avem vreo șansă să-i batem pe sovietici trimițând un laborator în spațiu, sau o misiune în jurul Lunii, sau o rachetă care să aterizeze pe Lună, sau o rachetă care să ajungă pe Lună și înapoi cu un om? Există oricare alt program care promite rezultate dramatice, în care să câștigăm?

Cât de mare ar fi costul suplimentar?

Lucrăm 24 de ore pe zi la programele existente? Dacă nu, de ce? Dacă nu, puteți să-mi faceți recomandări despre cum putem accelera lucrurile?

În construirea rachetelor, oare ar trebui să punem accent pe propulsia nucleară, chimică, ori de combustibil lichid, ori o combinație a lor?

Eforturile noastre sunt la nivel maxim? Obținem rezultatele necesare?

Răspunsul a venit la scurt timp și clar: Aselenizarea.

În răspunsul vicepreședintelui Johnson, o săptămână mai târziu, principalele argumente se refereau la prestigiul uriaș pe care l-ar aduce o astfel de reușită, precum și la faptul că resursele mult mai mari ale Americii față de cele ale URSS îi dădeau un avantaj clar.

„Performanțele dramatice în spațiu sunt tot mai mult percepute ca un indicator major al leadership-ului la nivel mondial”, scria Lyndon Johnson. În plus, „explorarea Lunii cu astronauți, de exemplu, nu este numai o reușită cu mare valoare de propagandă, ci este și un obiectiv esențial, fie că suntem primii sau nu – și putem fi primii.” 

Președintele american John F. Kennedy, alături de inginerul german Wernher von Braun, în noiembrie 1963.

„Lyndon Johnson l-a consultat și pe germanul Wernher von Braun – nu cel mai modest dintre oameni – care i-ar fi spus Voi mă aveți pe mine, sovieticii nu. Putem să câștigăm cursa rachetelor. Și a avut dreptate”, povestește istoricul John Logsdon.

„Într-o sinteză destul de simplificată, Apollo a fost un concurs de rachete, în care Statele Unite au construit un vehicul remarcabil, booster-ul Saturn V, în timp ce sovieticii nu au reușit să lanseze racheta lor lunară, N-1.”

Pe 25 mai 1961, Kennedy a convocat o ședință extraordinară a Congresului, în care a anunțat planurile de a merge pe Lună.

„Eu cred că această națiune ar trebui să se dedice atingerii obiectivului, până la finalul acestui deceniu, de a pune un om pe Lună și de a-l aduce în siguranță înapoi pe Pământ. Niciun proiect spațial din această perioadă nu va fi mai impresionant pentru omenire ori mai important pentru explorarea pe termen lung a spațiului.”

„Dar Kennedy nu doar că a formulat un obiectiv clar, în mod foarte elocvent, dar l-a și întărit prin acțiunile sale”, spune Logsdon. În următorii trei ani, bugetul NASA a crescut dramatic, mai întâi cu 89%, apoi cu 101%, apoi cu încă 40%.

La apogeul proiectului Apollo, bugetul NASA reprezenta peste 4,5% din bugetul SUA, de zece ori mai mult decât astăzi. NASA s-a dublat ca organizație iar numărul angajaților contractori a crescut de patru ori. „A fost o mobilizare ca de război, dar civilă, a resurselor umane și financiare pentru a atinge acel obiectiv”, o descrie Logsdon. „Eu nu cred că vom mai vedea ceva similar în secolul 21. Cel puțin, nu la nivelul acesta.”

„Există mitul potrivit căruia Kennedy s-a ridicat în 1961, a zis Hai să mergem pe Lună și, opt ani mai târziu, am făcut-o – într-un fel de marș constant și fără controverse, fără nicio problemă. Nu este chiar așa”, explică Logsdon.

În 1963, programul Apollo era criticat din toate direcțiile, căci era în urmă în etapele sale intermediare iar costurile uriașe erau tot mai greu de justificat. „Republicanii spuneau că adversarul nostru real este Uniunea Sovietică pe orbita joasă a Pământului și de ce ne concentrăm pe Lună? Iar liberalii spuneau că toți banii ăia puteau fi cheltuiți mai bine pe școli, transporturi ori alte probleme sociale.”

John F. Kennedy și Nikita Hrușciov la Summit-ul de la Viena din iunie 1961.

Presat de întreg spectrul politic și îngrijorat și de aparenta scădere a interesului public (un factor și mai important în contextul apropierii campaniei sale electorale din 1964, pentru a câștiga un al doilea mandat la Casa Albă), Kennedy ar fi fost dispus să reducă din ambițiile proiectului Apollo – ba chiar să-l facă un proiect comun americano-sovietic.

„Partea aceasta a poveștii Apollo este, în general, ignorată”, spune Logsdon. Kennedy considera spațiul un domeniu în care putea să obțină o reducere a tensiunilor dintre americani și sovietici, ba chiar și o colaborare.

Încă din discursul său din ceremonia de inaugurare, din ianuarie 1961, spusese „Hai să explorăm spațiul împreună”. Iar la zece zile după discursul său din Congres, s-a întâlnit cu Hrușciov, liderul sovietic de atunci, căruia i-a propus ca cele două puteri să meargă împreună pe Lună. Dar Hrușciov a refuzat.

(În memoriile sale, Hrușciov își explică refuzul de atunci de a colabora cu americanii în spațiu menționând problemele din programului sovietic al rachetelor intercontinentale. Oficial, rușii erau lideri în cursa înarmării cu rachete. În realitate, aveau probleme serioase.

„Aveam o singură rachetă bună atunci; era Semyorka (racheta balistică intercontinentală R-7). Iar dacă decideam să cooperăm cu americanii în cercetările spațiale, ar fi trebuit să le arătăm design-ul booster-ului pentru Semyorka (…) pe care puteau să-l copieze ușor”, scria Hrușciov.  Astfel, „i-ar fi aflat și limitările și, din punct de vedere militar, chiar avea limitări. Pe scurt, arătându-le americanilor Semyorka, ne-am fi dezvăluit și punctele forte, și slăbiciunile.”)

„Unii cred că a fost vorba doar de propagandă din partea lui Kennedy. Eu cred că a fost serios în oferta lui”, îmi explică Logsdon, subliniind că, pe atunci, americanii nu prea știau exact care e stadiul programului lunar sovietic. CIA-ul bănuia că rușii aveau unul, dar nu știa detalii.

„Într-un fel, cât timp Kennedy a fost președinte, noi eram într-o cursă doar cu noi înșine”, spune Logsdon. Abia în 1964, URSS-ul a anunțat oficial că pornește un program spațial cu obiectivul de a trimite unui cosmonaut pe Lună.

În 1963, programul Apollo era vulnerabil. Pentru a se hotărî ce să facă cu el și cum să-l schimbe, dacă ar fi continuat presiunile politice, Kennedy a plecat într-o vizită la Cape Canaveral, pe 16 noiembrie ’63, unde a fost informat de amploarea logistică a programului. A admirat și noua super-rachetă Saturn, pe rampa de lansare, pregătită pentru un zbor în următoarea lună, și a discutat și cu von Braun.

Potrivit mărturiilor de apoi a consilierilor săi, Kennedy a fost impresionat de mobilizarea uriașă pe care a văzut-o și i s-a întărit optimismul că misiunea pe care o pornise era posibilă și vitală. „Cred că abia atunci a înțeles pe deplin ce aprobase și ce construiam”, a scris apoi Robert Seamans, numărul 3 în ierarhia NASA.

„Kennedy a fost foarte entuziasmat de ce a văzut în acea vizită”, povestește Logsdon. „Le-a spus celor din anturajul său că Programul pare că are nevoie de sprijin, iar eu am de gând să îl ofer.”

Șase zile mai târziu, pe 22 noiembrie 1963, Kennedy murea, asasinat în Dallas, Texas.

„Dar cu o zi înainte de moartea sa, a ținut discursul meu preferat”, spune Logsdon, din care putem înțelege clar că avea de gând să facă tot posibilul pentru a continua programul Apollo, în ciuda criticilor.

„Avem un drum lung înaintea noastră. În fața noastră sunt multe săptămâni și luni și ani de muncă lungă și grea. Vor fi eșecuri și frustări și dezamăgiri. Așa cum se întâmplă mereu, vor fi și presiuni în țară să facem mai puțin decât ne-am propus în acest domeniu, la fel ca în celelalte, și tentații de a face poate altceva, mai ușor de realizat. Dar aceste cercetări trebuie să continue. Efortul spațial trebuie să continue. Cucerirea spațiului trebuie și va continua. Asta știm sigur. Asta putem spune cu încredere și convingere.

Scriitorul irlandez Frank O’Connor povestește într-una din cărțile sale, cum, pe când era copil, el și prietenii săi se plimbau pe la țară și, când ajungeau la un gard de livadă care părea prea înalt și prea greu pentru a încerca să-l sare și prea dificil pentru a le permite să-și continue călătoria, își scoteau pălăriile și le aruncau peste gard – așa că nu mai aveau de ales, decât să se ducă după ele. Această națiune și-a aruncat pălăria peste gardul spațiului, și nu avem de ales decât să o urmăm. Oricare vor fi dificultățile, le vor depăși. Oricare ar fi pericolele, ne vom feri de ele.”

Fragment din discursul lui Kennedy din 21 noiembrie 1963, la Centrul Medical Aerospațial din San Antonio, Texas.

În 1965 și 1966, SUA au lansat zece misiuni în programul Gemini, esențiale pentru crearea și perfecționarea capacităților necesare pentru Apollo. „Nici oribila tragedie a Apollo 1, din ianuarie 1967, nu a generat vreun argument pentru oprirea programului. Apollo devenise un memorial al tânărului președinte asasinat. Din păcare, cred că tocmai asasinarea lui a garantat că vom continua cu Apollo pentru a-i atinge scopul – un om pe Lună până la finalul deceniului”, susține Logsdon.

Când Apollo 11 a ajuns pe Lună, pe 20 iulie 1969, la Casa Albă era Richard Nixon, în primele sale șase luni de mandat. Nixon și-a dat seama că reacția lumii la succesul Apollo va fi universal pozitivă și a decis să profite de ea politic – a insistat ca placa lăsată pe Lună de Neil Armstrong și Buzz Aldrin să-i includă semnătura.

A insistat și să se ducă să-i întâmpine pe astronauți, după aterizarea lor în Pacific, chit că NASA îl informase că se putea poza cu cei trei doar lângă fereastra modulului de carantină.

Un lucru important de remarcat, atrage atenția Logsdon, este că Nixon nu l-a menționat niciodată pe Kennedy în discursurile sale despre misiunile Apollo. Însă, după ce capsula Columbia a fost înapoi pe Pământ, în camera de control a misiunii din Houston, NASA a pus pe monitoare citatul mobilizator al lui Kennedy alături de „Misiune îndeplinită: Iulie 1969”.

Între 1968 și 1972, nouă misiuni au zburat în jurul Lunii și 12 oameni au pășit pe suprafața ei. La apogeul său, în programul Apollo lucrau peste 400.000 de oameni. Poate cel mai important dintre ei a fost Kennedy: pentru că a înțeles importanța unui obiectiv ambițios pentru stimularea națiunii sale (devenit apoi o realizare a omenirii), dar mai ales pentru că și-a dublat oratoria spectaculoasă cu acțiuni concrete de sprijinire a eforturilor

Mulți au încercat să emuleze celebrele cuvinte ale lui Kennedy:

„Noi alegem să mergem pe Lună. Alegem să mergem pe Lună, și să facem și celelalte lucruri, nu pentru că sunt ușoare, ci tocmai pentru că sunt grele.”

Dar, dacă vrem ori dacă vom fi nevoiți să reproducem programul Apollo țintind o Lună diferită – fie că e vindecarea cancerului ori limitarea efectelor dezastruoase ale schimbărilor climatice, va trebui să ne asumăm și efortul:

„Avem un drum lung înaintea noastră. În fața noastră sunt multe săptămâni și luni și ani de muncă lungă și grea. Vor fi eșecuri și frustări și dezamăgiri (…) Oricare vor fi dificultățile, le vom depăși.”



Vasile Decu

Astronom amator, pasionat de știință și tehnologie. Șoarece de bibliotecă. vasile.decu@mindcraftstories.ro