De la autoportrete la selfie. O călătorie de la pensule la filtre21 min read

Mindcraft Stories | 29.07.2019

Pentru a înțelege mai bine fenomenul selfie, deseori blamat drept o modă stupidă, deși are rădăcini adânci în psihologia și cultura aproape tuturor civilizațiilor, dedicăm o mini-serie de articole dedicate selfie-urilor, semnată de Julia Nagy, jurnalistă pasionată de tech, artă și inovație.

4.54 dimineața. Îmi bâzâie telefonul. Patru notificări îmi intră grăbite, una după alta. Mai am 5 minute până sună ceasul, așa că anulez alarma și mă uit la mesaje. Trei japoneze în kimono-uri își fac selfie-uri. „Asta se pune ca selfie?” – îmi scrie Teodora sub a doua fotografie, un selfie în oglindă.

Teodora Vărzaru este pictoriță, desenatoare, sculptoriță și profesoară. Înainte să plece în Japonia, ne-am întâlnit să povestim despre selfie-ul în artă. A fost o discuție lungă, o călătorie în timp care a început de la van Gogh, s-a încolăcit la Picasso, s-a întors la Leonardo da Vinci și a continuat, apoi, la peste 8.000 de km distanță. „Aoleu, la tine e 5. Scuze”, îmi scrie ea. Zâmbesc și îi răspund că nu este nicio problemă. Ba mai mult, mă bucur că tema discuției noastre o pasionează și la așa mare distanță. 

Selfie-urile sunt un însemn al erei digitale pe care o trăim. Telefonul din mână a transformat fascinația autoportretului – pe vremuri, o opțiune rezervată doar artiștilor – într-un demers accesibil tuturor. Fără pensule reale, dar cu filtre, „ne pictăm” realitatea proprie care devine de multe ori un selfie lipsit de ”my-self” (n.r. sine). Milioanele de autoportrete zilnice, mai mult sau mai puțin reale ori artistice au meterezele lor: Instagram-ul, un muzeu al vieții digitale.

Selfie-ul este Narcis reeditat 

„Până nu te vezi, nu te percepi. Nu ești conștient de existența ta. Selfie-ul este Narcis reeditat. Dacă Narcis nu s-ar fi văzut nu ar fi intrat în bucluc” – spune Teodora. De-a lungul timpului, fascinația pentru cum arătăm a rămas constantă. S-au schimbat instrumentele și cine le folosește. „La început, când nu aveai nici măcar oglinzi, apa era o fascinație și atunci reacția unui om care nu își mai văzuse fața era să stea acolo și să se scălâmbăie. Ai văzut vreodată un bebeluș când se uită în oglindă? Cât de fascinat e? Un bebeluș descoperă. Un pictor descoperea aspecte despre el și arta sa într-un autoportet. Astăzi nu știu cât mai descoperim”, spune Teodora. 

De la ”selfie”-ul în apă dăm pe repede înainte pe holurile cunoscutului muzeu parisian, Luvru. 

Peste 7 milioane de vizitatori o admiră pe Mona Lisa anual. Cei mai mulți își fac selfie-uri cu lucrarea și nu fotografiază doar pictura. În prezența tabloului, fotografia digitală a devenit experiența esențială în loc să te uiți efectiv la pictură – după cum remarca un articol din New York Times

„Autoportretele erau importante pentru că erau puține, erau o dovadă a înfățișării artiștilor. Uite, ca la Leonardo da Vinci. S-a suprapus portretul Mona Lisei cu cel al lui Leonardo și se speculează că s-ar fi pictat pe el. Dacă nu și-ar fi făcut niciodată autoportretul nu am fi putut să facem corelarea aceasta și nu am fi putut să-l vedem și astfel” – spune Teodora înflăcărată.

Spre deosebire de multe portrete renascentiste, Mona Lisa nu are dată sau semnătură și nici nu se specifică cine este în portret. Aceste omisiuni, cuplate cu zâmbetul misterios, au dat naștere nesfârșitelor teorii despre identitatea femeii din tablou. 

Și totuși cei mai mulți vizitatori care ajung în fața lucrării, din mulțimea de turiști care fac coadă în fața muzeului și apoi pe holuri, nu se uită mai atent la zâmbetul enigmatic și nici nu se minunează de modul în care a folosit de lumină și umbră. Ci își ridică telefonul, șterg camera și documentează propria prezență lângă opera de artă. 

Într-un articol în The Guardian se vorbește despre ”selfie cu Mona Lisa” ca de un ciudat subgen al selfie-ului. Printre vedetele contemporane care au lansat acest tip de fotografie sunt Eminem și Diddy, care în 2010 își făceau selfie-uri în fața cunoscutei picturi, iar în 2014 Beyonce posta pe Instagram un fel de selfie – și-a fotografiat mâna cu semnul păcii în dreptul picturii.

„Rembrandt nu și-ar fi intitulat un autoportret: <Selfie>” 

Trebuie să facem o distincție între “self-portrait” și ”selfie” – îmi spune Teodora. „Selfie e varianta scurtată și mai jucăușă, mai inconsistentă. Rembrandt nu și-ar fi intitulat un autoportet – selfie. Sunt sigură că s-au gândit mulți, dar denotă inconsistență. În selfie nu ai timp să pui atâta informație. În timp ce pentru autoportete se făceau și se fac foarte multe schițe și ai nevoie să găsești contextul. Acum la selfie trebuie să apeși doar un buton și apoi dai swipe printre filtre – o acțiune care durează de sute de ori mai puțin decât dura să îți faci un autoportret”, este de părere Teodora.

O întreb care era oare motivația artiștilor să își facă self-portrait și în ce fel motivația autoportretului s-a schimbat. „Autoportretul însemna un mijloc propriu de expresie artistică. Pe de altă parte, de multe ori artiștii nu aveau alt model. Mulți stăteau în singurătate. Singurul fel în care poți să experimentezi este să te cunoști mai bine, să vezi, dacă vrei… cu ce filtre îți stă mai bine. Ca să faci un autoportet te uiți în oglindă cu orele și îți descoperi trăiri. Cum altfel să le arăți oamenilor cum ești?” – îmi răspunde Teodora, care mă provoacă să mi-l imaginez pe van Gogh cu un smartphone în mână. Oare ce ar fi reușit să facă van Gogh dacă avea un telefon? Nu știu dacă ar fi putut să facă ceva mai spectaculos decât ceea ce a făcut. Un selfie îți faci repede, un tablou îl faci în destul de mult timp. Când îți faci un selfie nu știu dacă ai timp de introspecție. Un autoportret este un proces anevoios.” 

Vincent van Gogh, Autoportret, 1889

Pe de altă parte, la selfie-uri este vorba de o glorificare a propriei persoane și documentarea existenței proprii. „Acele <Yola munte, la mare> sunt precum maniile nobililor de a-și face busturi. De a se glorifica. Asta facem noi acum. Ne putem glorifica. Ne putem face busturi. Ne putem picta propriile portrete. Și toată lumea se vede Monalisa”, este de părere Teodora. 

Selfie-urile sunt făcute de cele mai multe după anumite tipare, modificate, cu filtre sau animații. Ele ilustrează o versiune a sinelui pe care realizatorul o crede mai bună. „Selfie-ul devine lipsit de <self> sau poate devine <other selfie>”, concluzionăm amândouă și ne continuăm călătoria printre autoportete și selfie-uri. 

 

Despre selfie-uri, Picasso și benzi desenate japoneze

Chiar dacă au motivații și consistențe diferite, autoportetele și selfie-urile au în comun faptul că ne relevă tendințe din societate. „Picasso are un autoportret care indică începutul unei noi etape, pe care o știe toată lumea drept cubistă. Prin autoportretul lui își prezenta cunoștințele lui despre arta sculpturală din insula iberică. Elementele acestea erau reflectate în ochii foarte mari, triunghiul foarte ascuțit al nasului și geometria foarte clară”, îmi explică Teodora care mă plimbă din cubismul lui Picasso înapoi în ”era Insta”. Acum se poartă ochii foarte mari. Cele mai multe telefoane permit, la opțiunea Beautification, să îți schimbi forma feței și a ochilor. Aceste filtre arată de fapt un trend ce vine din Asia.  

„Filtrele acestea ne fac să arătăm ca niște personaje MANGA (n.r. manga este cuvântul japonez pentru benzi desenate În afara Japoniei, termenul este utilizat strict pentru benzile desenate de origine japoneză. De obicei, aceste desene cuprind fețe cu ochi si personaje cu capete imense). Ochii mari, nas mic, volumul feței micșorat spre bărbie, gura mică, mică. Familiar, nu?” – își susține argumentația Teodora în timp ce ne uităm la selfie-uri pe Instagram.

Principii estetice: De ce nu se zâmbește ”cu dinți” în autoportrete și de ce facem selfie-uri ”de sus”

„Nu o vezi autoportete zâmbind. E greu să faci dinții. Și pare nefiresc în autoportete. Râsul este o ipostază fragilă, trădează multe despre tine. Dacă esti serios, arăți că ești inaccesibil, inabordabil. De asta și Mona Lisa a fost apreciată. Este acel <PokerFace> care stârnește multe întrebări. E un zâmbet studiat. Oamenii nu sunt foarte frumoși când râd. Nu e o mimică bună a feței. Nu este o estetică bună a feței, pentru că sunt mușchii necontrolați. Dacă faci botic este o mimică studiată” – spune Teodora și zâmbesc, „fără dinți”, constatând că „duckface”-ul are până la urmă o explicație estetică. 

Dacă faci poze de sus, te bazezi tot pe un principiu estetic. „Gâtul ți se subțiază, ochii se măresc. David al lui Michelangello e un bărbat foarte frumos – sau cel puțin așa ne imaginăm. Dacă ai ajunge în fața lui, dacă nu l-ai mai vedea de jos te-ai speria de el. Ar arăta ca un urangutan. Are capul mare și mâinile foarte lungi. De ce? Pentru că el este văzut de jos. Sculptura e făcută să fie văzută de jos, ca și sfinții din biserică. Cineva foarte deștept s-a gândit: dacă un obiect va fi văzut de jos, să nu pară că are căpățâna mică și mâinile mici. Forțăm perspectiva atunci. Dacă te urci pe o schelă într-o biserică o să vezi ceva complet diferit: cap mare, mâini lungi și picioare scurte. Asta facem și la selfie-uri. Schimbăm proporțiile ca să fim mai atractivi” – explică Teodora. 

Selfie-urile ca artă

Selfie-urile devin artă atunci când au substrat. Ele pot să devină o autobiografie artistică. „Dacă ai pune un copil și ai explica să își facă o poză în câteva momente importante din viață. Dacă începi, de exemplu, de la 5 ani și o duci până la o vârstă înaintată – ei bine, asta poate să fie un proiect interesant, poate să apară o lucrare de artă. E un demers și e un substrat în spate. Nu e doar un selfie gol. Nu e un selfie cu make-up schimbat. Are conținut”, spune Teodora care admite că filtrele din aplicațiile telefoanelor mobile pot da valențe artistice unor fotografii.

 „Îmi place foarte mult treaba cu filtrele. Aparatul foto nu îmi permitea pe loc să redau imagini așa cum le vedeam în capul meu. Acum poți să le redai dramatice. Ele sunt gândite pe niște principii estetice. Sunt ca un fel de proteză. O proteză a imaginii. O augmentare” – spune Teodora care mă trimite apoi la Frieda Kahlo. „Uită-te la toate autoportretele Friedei. Ea nu a fost o pictoriță foarte bună. De aceea a făcut parte din curentul naiv și simbolist în același timp. Ea face artă cu simboluri – un fel de filtre.” 

„Autoportret cu Colier de Spini” – Frida Kahlo

De la amprentă, la #selfie

Cu filtre sau fără, poate suntem artiști ai propriului chip, poate doar vanitoși, poate vrem doar să le arătăm celor dragi pe unde suntem sau poate avem noi nevoie să ne vedem pe noi. Indiferent de explicație, un lucru este cert: selfie-urile, artistice sau nu, vor rămâne în istorie ca un marker al erei digitale, așa cum o amprentă umană de acum 30.000 de ani ne face semn de pe pereții peșterii din Chauvet-Pont-d’Arc, din sudul Franței. Cineva încerca atunci să spună „Am fost aici”- după cum scrie Yuval Noah Harari în prefața cărții Homo Sapiens. Istoria prescurtata a omenirii. Acum spunem #selfie.

Julia Nagy este jurnalistă pasionată de tech, artă și inovație.