Păsări cu inele: descifrarea puzzle-ului migrației27 min read

Mindcraft Stories | 04.10.2019

În perioada exodului păsărilor migratoare, o mică echipă de ornitologi și voluntari lucrează intens la stația de inelare de la Agigea – singura unitate de acest fel din țara noastră, și una dintre puținele de la Marea Neagră. Un reportaj semnat de Octavian Coman.

La șapte dimineața, un bărbat merge în ritm alert pe o cărare șerpuită dintr-un desiș. Cu toamna deja instalată la început de septembrie, lumina e abia mijită. Oaza de copaci e o surpriză într-o zonă dominată de forfota camioanelor și trenurilor care intră în Portul Constanța din apropiere.

Această enclavă de verde pe care o străbate bărbatul e păzită de un panou pe care scrie: „Accesul interzis. Zonă de cercetare.”

Cel care străbate zona interzisă e Emanuel Baltag, directorul Stațiunii Biologice Marine din Agigea. Are barbă, păr răvășit, poartă un tricou albastru, bermude cu buzunare laterale și sandale în picioare. După numai câțiva metri, aproape de crengile copacilor, apar înșirate pânze negre prinse de stâlpi și puse vertical, asemeni unui fileu de volei. Într-una din ele se zbate o pasăre cât o palmă. O privighetoare.

Cercetătorul o extrage cu delicatețe. Cu o mână ține privighetoarea de picioare, iar cu cealaltă desface încurcătura plasei. Pasărea cârâie.

„Săraca”, nu mă pot abține.

„Nu o deranjează cu nimic”, îmi răspunde imediat Emanuel Baltag. „De multe ori, noi umanizăm foarte mult lucrurile. Păsările nu simt atât de mult durerea pe cât o simțim noi. Ele nu au nicio problemă, iar natura este destul de crudă. Din ce inelăm noi acum, mare parte din ele vor muri pe traseul spre Africa. O altă mare parte, înapoi.”

Odată scoasă din plasă, Emanuel strecoară privighetoarea într-un săculeț alb de pânză. Aici pasărea se liniștește. Pe rând, cercetătorul trece pe la celelalte locuri pentru a strânge și restul „capturilor”. Departamentul în fruntea căruia se află a pornit prima stație din istoria României de inelare a păsărilor pentru studiul migrației acestora. Este singura unitate din țară de sine stătătoare și cu program pe toată durata exodului păsărilor, adică de primăvara, când se întorc din zonele calde, și până toamna, când pleacă din nou acolo. Mai sunt tabere de acest fel, organizate de diverse asociații, dar ele sunt sezoniere și nu neapărat ținute cu regularitate. 

Stația de inelare de la Agigea este și una dintre puținele de la Marea Neagră, spune Emanuel Baltag. Ea poate ajuta la umplerea unui gol în puzzle-ul migrației păsărilor prin Europa de Est, căci această parte de lume nu are tradiție în inelare, drept urmare nu există suficiente informații în privința călătoriei înaripatelor în fiecare an.

Deși în era emițătoarelor GPS inelarea poate părea o metodă rudimentară, ea funcționează după un sistem eficient. Păsările sunt prinse cu ajutorul plaselor ornitologice, sunt măsurate și evaluate în privința mai multor indicatori, după care li se prinde de picior un inel de aluminiu pe care e scris numele țării și o serie unică. Dacă pasărea inelată este recapturată în același fel de către altă stație din Turcia sau Africa, responsabilii de acolo trimit către Centrala Ornitologică din România seria de pe inel și evaluările făcute de ei. Românii oferă, la rândul lor, fișa exemplarului. Astfel, printr-un schimb de informații, sunt obținute date privind traseul păsării care poartă inel, dar și despre evoluția ei.

Atașarea de transmițătoare GPS păsărilor mici este imposibilă în momentul de față. Inelele cu serie sunt în schimb foarte ușoare și nu reprezintă o problemă pentru exemplarele care le poartă.

Întors în biroul din clădirea Stațiunii Biologice Marine, Emanuel Baltag agață săculeții cu păsările „recoltate” de niște cârlige de pe peretele din spatele său.

Pe ușa de la camera în care lucrează scrie: „Laborator stațiune de inelare.” Nu-i deloc imaginea laboratorului farmaceutic în care albul pereților lucește, iar aparatura sofisticată face lucruri neînțelese muritorului de rând. E mai degrabă situația reală a cercetării românești. Trei mese, niște scaune, rafturi dezorganizate, afișe, un tablou câș și o mulțime de fire chinuite în căutarea unor prize. Clădirea, care e o îmbinare de anii  ’20 cu o extindere undeva în deceniul șase, nu mai face față asaltului modernității.

Pe masa la care stă Emanuel sunt două monitoare de calculator. Unul e folosit de o voluntară, celălalt de el. Pe a doua masă e aparatură utilizată pentru recoltarea de sânge, iar pe ultima un studio foto minimalist. Totul e îngrămădit, dar nu devine sufocant nici când, la un moment dat, se strâng în încăpere chiar și șapte persoane cu ochii încă împăienjeniți de somn, dar animate de curiozitatea de a afla ce păsări s-au prins în plase.

După ce cântărește sacul, Emanuel scoate din el fiecare exemplar. Îl ține în mână, între degete. Identifică specia și constată dacă este adult sau juvenil. Le măsoară cu o riglă modificată și cu un șubler lungimea aripii, lungimea cozii, lungimea și lățimea tarsului (parte a piciorului), lungimea și lățimea ciocului. Fuuuuu, suflă prelung pentru a ridica penajul păsării. Evaluează așa musculatura, grăsimea și năpârlirea. Totul merge mecanic, iar el dictează aproape în continuu aceste măsurători și scoruri, pe care Dana Anghel, voluntara aflată la calculator, le introduce într-un Excel.

Pe un picior subțire de cele mai multe ori cât o scobitoare, cercetătorul pune păsării inelul cu seria alocată. La finalul procesului de evaluare, care nu durează mai mult de două minute, el eliberează obiectul cercetării printr-un decupaj în geamul de lângă masă. Am fost martor când un muscar sur, o pasăre migratoare de dimensiunile unei vrăbii, a ciripit de despărțire nu neapărat amical. „Nu vrem să înțelegem ce a spus”, se amuză și Emanuel.

Stațiunea de cercetare este un departament al Universității „Alexandru Ioan Cuza” din Iași și a fost înființată în 1926, fiind prima de acest fel pe care România a avut-o la Marea Neagră. Mare parte din timp, cercetătorii de aici s-au concentrat pe biologie marină. A fost desființată în ultimele decenii ale comunismului, reluându-și activitatea abia după 1990. După cum povestește actualul director, randamentul cercetării a fost unul redus, din lipsă de specialiști.

Au făcut primele teste pentru a vedea dacă are sens să fie realizată aici stația de inelare în 2017, iar un an mai târziu a avut loc deschiderea oficială a programului.

În toamna lui 2018 au inelat aproximativ 5.000 de păsări. În această primăvară, vreo 6.000. Potențialul stației este, prin urmare, undeva la 12.000 de exemplare pe an. Asemenea cifre necesită un program riguros, cu aceeași operațiune făcută zilnic timp de trei luni primăvara, apoi în iunie și iulie, din zece în zece zile, căci nu vor să streseze păsările care au pui. Din august, revin la inelarea zilnică ce durează până la sfârșit de noiembrie. Iarna e pauză.

Trezirea celor implicați în proiect e înainte de răsărit, iar culcarea la cel puțin două ore după apus. Sunt șase persoane care se ocupă de măsurători și de aplicarea inelelor, pentru supravegherea plaselor și scoaterea păsărilor din ele mizându-se pe voluntari – peste 40 până la începutul lunii septembrie. În mod normal, plasele sunt verificate din oră în oră, de la 6 dimineața până la ora 21. Dacă temperatura crește peste 30 de grade, voluntarii trebuie să meargă la cei 500 de metri de plase din jumătate în jumătate de oră. Același lucru e necesar să-l facă dacă în zonă e vreun uliu sau alt răpitor, căci păsările mici prinse în plase devin o pradă foarte ușoară.

Când cei din stație observă că e perioadă de migrație la păsările răpitoare de noapte, fac control din două în două ore și noaptea „Practic, poți să ai program chiar non-stop”, spune Emanuel Baltag.

În timp ce ia măsurătorile unei pitulici fluierătoare, pasărea cu ochii negri și aripi în multiple nuanțe închise îl ciupește de deget.

„Vai, ăsta e chiar mic. Are 6,6 grame”, exclamă Dana din fața calculatorului.

„Nu e bine pregătit pentru migrație și e posibil, dacă nu se îngrașă înainte să traverseze marea, să nu ajungă dincolo”, constată Emanuel.

Stația de inelare de la Agigea se află pe Via Pontica, una dintre cele mai mari rute de migrație din Europa. De aceea pitulicea fluierătoare tocmai inelată ar putea să vină din Rusia, deci deja să fi zburat cel puțin două mii de kilometri. O păsăre de 6 grame. Pitulicea poate să se deplaseze chiar și 7.000 de kilometri, de obicei iernând la sud de deșertul Sahara.

În prima parte a lunii septembrie e încă perioada de început a migrației. Tinerii sunt cei care pleacă în călătorie mai întâi, căci ajung mai greu. „Nu știu drumul”, e una dintre explicațiile cercetătorului. Adulții cunosc calea și nu se grăbesc dacă au încă resurse de hrană. De aceea, în dimineața în care am fost la Agigea, majoritatea păsărilor inelate au fost tinere.

Primăvara, situația e diferită pentru că păsările se întrec să ajungă primele la locul în care-și fac cuibul. „Atunci adulții vor veni mai întâi și juvenilii mai la urmă. Dacă sunt juvenili care cuibăresc, atunci se grăbesc și ei. Dacă nu cuibăresc, atunci nu.”

Păsările care se prind cel mai frecvent în plasele de la stația de inelare sunt pitulicea fluierătoare, pitulicea mică, silvia cu cap negru și silvia mică. Populația lor în regiune e mare, iar pentru ele România e un traseu bun de migrație.

Dincolo de măsuri de conservare pentru anumite specii, clarificarea prin inelare a traseului păsărilor călătoare e modalitate de a obține răspunsuri și la alte întrebări. Păsările pot să aducă dintr-o parte într-alta bacterii și viruși, cum ar fi West Nile.

La una din mesele din camera în care se face inelarea la Agigea, stă Mircea Coroian, doctorand la Universitatea de Științe Agricole și Medicină Veterinară din Cluj-Napoca. Face cercetare pe bolile transmise de țânțari, în special virusul West Nile. După cum spune tânărul medic veterinar, una dintre teoriile cele mai acceptate spune că agentul patogen e adus din Africa, iar păsările migratoare joacă rol de gazdă intermediară. Ele sunt înțepate acolo de țânțari, virusul se menține apoi în organism și, când un alt țânțar ia contact aici cu respectiva pasăre, el se infectează. Lanțul se sfârșește, accidental, la om. În 2018, în România au fost 277 de cazuri de îmbolnăvire din cauza acestui virus. Iar 42 de persoane au murit.

Pentru Mircea, stația de inelare e locul perfect pentru cercetările pe care le face împreună cu o colegă, căci poate recolta probe de sânge de la unele dintre păsările capturate pentru a vedea dacă respectivele exemplare sunt purtătoare de West Nile. În aprilie, când a venit aici prima dată, a luat 174 de probe, ale căror analize nu sunt gata. Consideră că sunt șanse mari să găsească indicii ale prezenței virusului sau a altor agenți infecțioși, căci anul trecut, la o testare făcută în rândul unor păsări din București și din zona Tulcea, din 300 de probe aproximativ 20 au ieșit pozitive.

Probe au fost luate și de către Emanuel Baltag pentru a vedea poluarea acumulată în penele păsărilor. Este un alt studiu în derulare.

Cei din programul de inelare n-au o problemă în a interveni când găsesc o pasăre bolnavă sau rănită, atât timp cât pot să o ajute. Păsările mari pot fi trimise la un veterinar, dar la cele mici nu sunt multe feluri de a le ușura suferința. „Dacă vedem că are o rană, punem niște antibiotic, niște Baneocin, ca să nu se infecteze.”

Dintre cele o sută de păsări inelate până la ora 13, o pitulice fluierătoare avea coada tăiată, iar o altă pasăre a fost găsită cu penajul plin de ulei, probabil ulei de gătit. Întâlnirea dintre oameni și păsări e de cele mai multe ori mortală pentru ele.

În fiecare zi prind și păsări pe care le-au inelat anterior. Două dintre ele au fost raportate în Turcia și Liban. Dintre exemplarele inelate în alte țări, până acum la Agigea au fost capturate trei. Două din Israel, una din Suedia.

Printre speciile mai rare inelate la Agigea se numără pitulicea de munte orientală, pitulicea cu sprânceană galbenă, pitulicea mică siberiană și silvia mediteraneană. Nu înseamnă că ele sunt pe cale de dispariție, ci că traseul lor de migrație obișnuit nu e prin România.

„După cinci-zece ani de activitate poți să tragi și o concluzie privind trendurile populaționale. (…) Dacă o populație scade ca număr în zona de cuibărit, dar și în zona de emigrație, atunci e un semn că ea începe să-ți scadă la număr general”, explică Emanuel Baltag. În lipsa confirmărilor din ambele puncte, ar putea avea loc doar o schimbare a rutei de migrație pentru unele păsări.

Directorul în vârstă de 33 de ani este și singurul cercetător angajat în stațiunea de la Agigea. În rest, programul merge înainte cu sprijinul colaboratorilor angajați la Societatea Ornitologică Română și cu ajutorul voluntarilor. De altfel, Emanuel subliniază că are în continuare mare nevoie de voluntari și că stația a fost deschisă colaborărilor cu alte universități din România sau din străinătate.

Dana Anghel, cea care introduce datele măsurătorilor în tabele, are 33 de ani și e medic stomatolog. A venit de patru ori anul acesta la stația de inelare ca voluntar, de fiecare dată câte o săptămână. Spune că e fascinată de păsări. „Vreau să-i ajut pe cei care le studiază; în plus, eu, la rândul meu, le învăț mai ușor.”

Nu e nimic glorios în rutina de a prinde păsările, de a le evalua starea, de a le inela și apoi de a le elibera. Bucuria celor de la stația de la Agigea e însă că reușesc astfel să strângă date fără de care nu se pot face cercetări temeinice. Totodată, prin studiul păsărilor, ei fac ceva și pentru oameni. Ce se întâmplă cu păsările arată și în ce fel de mediu trăim, spune ornitologul Emanuel Baltag. „Noi, dacă vedem un dezechilibru în mediu, știm că e un semnal că o să fie probabil și un dezechilibru pentru specia umană.”

Octavian Coman este reporter independent. Primele locuri de muncă au fost la Europa FMBBC România și Radio România Actualități. După mai mulți ani în aceste redacții, a decis că vrea să devină independent pentru a se putea dedica reportajelor.