Aceste nebuloase fotografiate cu telescopul spațial Spitzer, al NASA, seamănă cu nava Enterprise din Star Trek.

Universul gargantuesc. Un eseu de Alan Lightman44 min read

Mindcraft Stories | 16.10.2019

ea mai puternică experiență a mea a vastității naturii s-a petrecut cu câțiva ani în urmă, în marea Egee. Soția mea și cu mine închiriasem o barcă cu pânze pentru o vacanță de două săptămâni în insulele grecești. După ce am ieșit din portul Pireu, ne-am îndreptat către sud, de-a lungul coastei, la câțiva kilometri de port. În aerul fierbinte de vară, țărmul părea o fundă bej încețoșată, nu pe de-antregul solidă, dar tot o linie de referință care ne oferea siguranță. Cu binoclul, puteam vedea strălucirea caselor și bucăți de clădiri.

Apoi am trecut de capul Sounion și ne-am îndreptat spre vest, către Hydra. În numai două ore, au dispărut atât uscatul, cât și celelalte bărci. Privind în jurul nostru, într-un cerc complet, tot ce puteam vedea era apa, întinzându-se în toate direcțiile până când se unea cu cerul. M-am simțit insignifiant, rătăcit, o mică piesă ciudată într-o peșteră uriașă de ocean și aer.

Naturaliștii, biologii, filozofii, pictorii și poeții s-au chinuit să exprime calitățile lucrurilor din această lume ciudată în care ne găsim. Unele lucruri sunt aspre, altele fine. Unele sunt rotunde, altele colțoase. Luminoase, ori șterse. De culoare mov. Ori cu ritm intermitent. Dintre toate aceste aspecte ale lucrurilor, niciunul nu pare mai imediat și mai vital decât mărimea. Mare versus mic. În mod conștient ori inconștient, noi ne măsurăm mereu dimensiunea noastră fizică cu cele ale altor oameni, ale animalelor, copacilor, munților și oceanelor. Oricât de inteligenți ne-am crede, mărimea corpului nostru, simplul nostru volum ori grosime sunt primele cărți de vizită pe care le prezentăm lumii. Eu aș îndrăzni să spun că, undeva în procesul nostru de înțelegere a cosmosului, noi trebuie să păstrăm un inventar mental de mărime și scară, plecând de la atomi și microbi la noi, oamenii, și până la oceane, planete și stele. Iar unele dintre cele mai impresionante completări ale acestui inventar au fost la capătul înalt al său. Practic, universul a devenit tot mai mare. La fiecare nivel nou de distanță și scară, a trebuit să acceptăm o concepție diferită a lumii în care trăim.

Grupul de galaxii Abell 370 se află la cinci miliarde de ani-lumină depărtare de noi. Arcurile de culoare din imagine sunt efectul așa-numitelor lentile gravitaționale: masa uriașă a galaxiilor distorsionează spațiu-timpul din jurul lor, deci și traseul luminii provenite de la alte galaxii, din spatele lor, pe care o și amplifică. Foto: NASA, ESA/Hubble, HST Frontier Fields

Premiul pentru explorarea celei mai mari distanțe în spațiu îi revine unui om numit Garth Illingworth, care lucrează într-un birou de câțiva metri pătrați la University of California din Santa Cruz. Profesorul Illingworth studiază galaxii atât de îndepărtate, încât lumina lor a călătorit prin spațiu timp de peste treisprezece miliarde de ani ca să ajungă aici. Abia ai loc să te miști în biroul lui. Este aglomerat cu câteva mese și scaune, rafturi cu cărți, computere, hârtii împrăștiate, reviste Nature și un mic frigider și un cuptor cu microunde pentru a se hrăni cu energia necesară pentru studiile sale, care continuă până târziu în noapte.

Precum majoritatea astronomilor profesioniști de astăzi, Illingworth nu se uită direct printr-un telescop. El își obține imaginile prin comenzi de la distanță – iar în cazul lui, de la o distanță foarte mare. Telescopul pe care îl folosește este telescopul spațial Hubble, care orbitează în jurul Pământul la fiecare nouăzeci de minute, deasupra efectelor de distorsiune ale atmosferei planetei. Hubble face imagini digitale ale galaxiilor și le trimite altor sateliți de pe orbită, care le transmit apoi unei rețele de antene terestre. La rândul lor, acestea trimit semnalele către Goddard Space Flight Center din Greenbelt, Maryland. De aici, datele sunt încărcate pe un site special pe care Illingworth îl poate accesa de pe computerul din biroul său.

Cea mai îndepărtată galaxie pe care a văzut-o până acum Illingworth poartă numele de UDFj-39546284, fiind documentată în primăvara lui 2011. Această galaxie se află la circa 160.000.000.000.000.000.000.000 kilometri depărtare de Pământ. Pare o pată roșiatică ștearsă pe fundalul înstelat al universului îndepărtat – roșiatică, deoarece lumina a fost întinsă la lungimi de undă tot mai mari în călătoria ei singuratică prin spațiu timp de miliarde de ani. Culoarea reală a galaxiei este albastrul, culoarea stelelor tinere și fierbinți, iar dimensiunea ei este de douăzeci de ori mai mică decât cea a galaxiei noastre, Calea Lactee. UDFj-39546284 este una dintre primele galaxii care s-au format în univers.

„Acel mic punct roșu este teribil de îndepărtat”, mi-a spus recent profesorul Illingworth. La 65 de ani, Illingworth este un munte de om, prietenos, roșu la față, cu păr blond și des, ochelari subțiri și un zâmbet larg. „Uneori mă gândesc: cum ar fi să fiu acolo, să privesc în jur?”

O măsură a progresului civilizației umane este scara tot mai mare a hărților noastre. O tabletă de lut din secolul 25 î.e.n., descoperită în ceea ce astăzi este orașul Kirkuk din Irak, descrie valea unui râu între două dealuri, cu un teren marcat cu 354 iku (în jur de 30 de acri). În primele cosmologii înregistrate, precum Enuma Elish din Babilon, din jurul anului 1500 î.e.n., oceanele, continentele și cerul erau considerate limitate în mărime, dar nu existau estimări științifice pentru ele. Grecii antici, precum Homer, considerau Pământul un platou circular, înconjurat de ocean și cu Grecia în centru, dar nu aveau nicio înțelegere a mărimii. La începutul secolului 6 î.e.n., filozoful grec Anaximene a propus că stelele sunt atașate de o uriașă sferă cristalină. Dar nici acum nu se menționa dimensiunea ei.

Primul obiect mare care a fost măsurat cu precizie a fost Pământul, în secolul 3 î.e.n., o realizare a lui Eratostene, un geograf care administra marea librărie din Alexandria. De la călători, Eratostene auzise povestea interesantă că la amiază, pe 21 iunie, în orașul Syene, la sud de Alexandria, soarele nu lasă nicio umbră pe fundul unui puț adânc. Evident, soarele era direct deasupra lui la acea oră. (Înainte de inventarea ceasurilor, „amiaza” putea fi definită în diverse locuri ca momentul în care soarele era cel mai sus pe cer, fie că era perfect vertical sau nu.) Eratostene știa că soarele nu era fix deasupra capului la amiază în Alexandria. De fapt, era înclinat cu 7,2 grade față de linia verticală, cam o cincime dintr-un cerc – ceva ce el putea determina măsurând lungimea umbrei unui băț înfipt în pământ. Faptul că soarele era deasupra capului într-un loc și înclinat în altul era datorat curburii Pământului. Eratostene s-a gândit apoi că, dacă ar fi știut distanța de la Alexandria la Syene, atunci circumferința întreagă a Pământului ar fi fost cam de cincizeci de ori acea distanță. Neguțătorii care treceau prin Alexandria i-au spus că o cămilă putea face călătoria către Syene în circa cincizeci de zile și era știut faptul că o cămilă putea merge o sută de stadii (aproximativ 18 kilometri) pe zi. Așa că anticul geograf a estimat că Syene și Alexandria erau la 912 kilometri distanță. Drept urmare, circumferința Pământului trebuia să fie de circa 50 x 912, ori 45 600 kilometri. Acest număr are o diferență de numai 15% față de măsurătorile moderne, o realizare uimitoare considerând metoda folosirii cămilelor pe post de odometru.

Galaxia spirală NGC 4380, fotografiată cu telescopul spațial Hubble. Imagine: ESA/Hubble & NASA, P. Erwin

Oricât de ingenioși au fost, vechii greci nu au putut calcula mărimea sistemului nostru solar. Această descoperire a trebuit să aștepte aproape două mii de ani, până la inventarea telescopului. În 1672, astronomul franzec Jean Richer a calculat distanța până la Marte măsurând cât de mult se schimba poziția planetei față de alte stele de pe fundal, din două locuri de observații de pe Pământ. Cele două locuri erau Parisul (desigur) și Cayenne, în Guyana Franceză. Folosind distanța până la Marte, astronomii au putut să calculeze și distanța dintre Pământ și Soare, de aproximativ 160 de milioane de kilometri.

Câțiva ani mai târziu, Isaac Newton a reușit să estimeze distanța până la cele mai apropiate stele. (Doar cineva atât de talentat ca Newton ar fi putut fi primul care să facă un astfel de calcul și să-l piardă aproape neobservat printre celelalte realizări ale sale.) Dacă ai presupune că stelele sunt obiecte similare Soarelui nostru, egale în luminozitate, s-a gândit Newton, atunci cât de departe ar trebui să fie Soarele ca să pară la fel de mic ca celelalte stele? Notându-și calculele, Newton a concluzionat corect că cele mai apropiate stele sunt de o sută de mii de ori mai îndepărtate ca Soarele, la circa șaisprezece trilioane de kilometri distanță. Acest calcul al lui Newton este inclus într-un capitol scurt al volumului său Principia, intitulat „Despre distanța către stele”.

Estimarea lui Newton despre distanța către stelele apropiate era mai mare decât orice distanță imaginată până atunci în istoria omenirii. Chiar și astăzi, nimic din experiența noastră directă nu ne permite să o înțelegem. Cea mai mare viteză cu care am călătorit noi, oamenii obișnuiți, este de opt sute de kilometri pe oră, viteza unui avion comercial. Dacă am pleca cu această vitează către cea mai apropiată stea de sistemul nostru solar, vom avea nevoie de circa cinci milioane de ani să ajungem la destinație. Iar dacă am călători cu cea mai rapidă rachetă construită vreodată pe Pământ, călătoria tot ar dura o sută de mii de ani, cel puțin o mie de vieții omenești.

Dar chiar și aceste lungimi pălesc în fața distanțelor măsurate la începutul secolului 20 de Henrietta Leavitt, un astronom la Harvard College Observatory. În 1912, ea a inventat o metodă nouă de a determina distanțele către stelele îndepărtate. Despre unele stele, numite variabile Cefeide, se știa că oscilează în strălucire. Leavitt a descoperit că ciclul acestor stele este legat precis de luminozitatea lor intrinsecă. Stelele mai luminoase au cicluri mai lungi de oscilare. Dacă măsori durata ciclului unei astfel de stele o să-i descoperi și luminozitatea intrinsecă. Apoi, comparând luminozitatea ei intrinsecă cu magnitudinea ei pe cerul nopții, îi poți calcula distanța, așa cum poți afla distanța până la o mașină care vine noaptea spre tine dacă știi voltajul farurilor sale. Variabilele Cefeide sunt răspândite prin tot cosmosul. Ele servesc drept marcaje de distanță pe autostrăzile spațiului.

Folosind metoda lui Leavitt pentru măsurarea distanțelor mari, astronomii au reușit în următorii ani să determine mărimea galaxiei noastre, Calea Lactee, care este o aglomerare uriașă de circa 200 de miliarde de stele. Pentru a exprima astfel de mărimi și distanțe uluitoare, astronomii din secolul 20 au adoptat o nouă unitate de distanță numită an-lumină, fiind distanța pe care o parcurge lumina într-un an – în jur de nouă trilioane de kilometri. În aceste unități, cele mai apropiate stele se află la câțiva ani-lumină depărtare. Diametrul Căii Lactee a fost măsurat la circa o sută de mii de ani-lumină. Cu alte cuvinte, o rază de lumină are nevoie de o sută de mii de ani pentru a călători de la o margine a Căii Lactee către cealaltă.

Există și alte galaxii în afară de a noastră. Poartă nume precum Andromeda (una dintre cele mai apropiate), Sculptor, Messier 87, Malin 1, IC 1101. Distanța medie dintre galaxii, calculată tot prin metoda lui Leavitt, este de circa douăzeci de diametre galactice, ori două milioane de ani-lumină. Unei ființe cosmice uriașe, care s-ar plimba prin univers, nefiind limitată de distanță ori timp, galaxiile i-ar părea ca niște case luminate împrăștiate pe câmpul întunecat al spațiului. Din câte știm, galaxiile sunt cele mai mari obiecte din cosmos. Dacă am sorta lungul inventar al obiectelor materiale din natură în funcție de mărime, am începe cu particulele subatomice, precum electronii, și am sfârși cu galaxiile.

În ultimul secol, astronomii au reușit să vadă tot mai adânc în spațiu, la distanțe de sute de milioane de ani-lumină și chiar mai departe. Întrebarea care apare în mod natural este dacă universul fizic este infinit în mărime. Mai exact, oare dacă vom continua să construim telescoape tot mai mari, sensibile la lumină tot mai slabă, vom continua să vedem obiecte tot mai îndepărtate – precum al treilea împărat al dinastiei Ming, Yongle, care a început să-și inspecteze noul palat din Orașul Interzis și trecea din cameră în cameră fără să ajungă la capăt?

Aici trebuie să luăm în calcul o relație ciudată dintre distanță și timp. Deoarece lumina călătorește la o viteză foarte mare, dar nu infinită, de 300 000 de kilometri pe secundă, atunci când ne uităm la un obiect îndepărtat din spațiu, a trecut mult timp între emiterea acelei lumini și recepționarea ei la capătul nostru. Imaginea pe care o vedem este o imagine a acelui obiect la momentul emiterii acelei lumini. Dacă ne uităm la un obiect aflat la 300 000 de kilometri depărtare, îl vedem așa cum arăta în urmă cu o secundă; la 3 000 000 de kilometri depărtare, îl vedem așa cum arăta acum zece secunde, și tot așa. În cazul obiectelor extrem de îndepărtate, le vedem așa cum erau cu milioane și miliarde de ani în trecut.

Acum, o altă curiozitate. De la finalul anilor 1920, știm că universul se extinde, subțiindu-se și răcindu-se. Măsurând rata expansiunii, putem face estimări destul de bune despre momentul din trecut când a început această expansiune – Big Bang-ul – care a fost acum 13,7 miliarde de ani, un timp când nu existau planete, stele ori galaxii iar întregul univers consta dintr-un miez incredibil de dens de energie pură. Indiferent cât de mari ar fi telescoapele noastre, nu putem vedea dincolo de distanța pe care a parcurs-o lumina de la momentul Big Bang-ului care a pornit universul. Nu putem vedea mai departe de atât, deoarece lumina nu a avut suficient timp de la nașterea universului să ajungă până aici. Această sferă uriașă reprezentând distanța maximă la care putem vedea este universul observabil. (În fiecare zi, universul observabil devine tot mai mare.) Dar universul s-ar putea extinde cu mult dincolo de această limită.

În biroul său din Santa Cruz, Garth Illingworth și colegii săi au cartografiat și măsurat cosmosul până aproape de marginea universului observabil. Au ajuns până aproape de distanța pe care ne-o permit legile fizicii. Tot ce există în universul cunoscut – oceane și cer, planete și stele, pulsari, quasari, materie întunecată, galaxii îndepărtate și clustere de galaxii, nori uriași de gaz din care se nasc stelele – totul a fost adunat în catalogul cosmic observat de ființele umane

„Din când în când, mă gândesc: Dumnezeule, studiem lucruri pe care nu le vom putea atinge niciodată fizic”, spune profesorul Illingworth. „Stăm pe această planetă micuță într-o galaxie medie, dar putem caracteriza majoritatea universului. Mi se pare uimitoare imensitatea acestei situații și cum am putea oare să ne relaționăm la ea în termeni pe care să-i putem înțelege.”

Ideea Mamei Natură este întâlnită în toate culturile de pe Pământ. Dar în ce măsură este acest univers nou, cu mult mai mare decât orice ne-am fi imaginat în trecut, parte a naturii? Oare cât de conectat se simte Illingworth la aceste teren cosmic fantastic de larg, la galaxiile și stelele atât de îndepărtate încât imaginea lor a ajuns la ochii noștri abia după miliarde de ani? Sunt oare „micile pete roșiatice” de pe hărțile spațiale ale lui Illingworth o parte a aceluiași peisaj descris de Wordsworth și Thoreau, parte a aceluiași etos visceral la fel ca munții și copacii, parte a aceluiași ciclu de naștere și dispariție care ne ordonează viețile, parte a concepției noastre fizice și emoționale a lumii în care trăim? Ori sunt astfel de lucruri doar abstracții digitalizate, tăcute și de neatins, similare nouă doar prin compoziția lor (ipotetică) de atomi și molecule? Și în ce măsură suntem noi, oamenii, cei care locuim pe această mică planetă de pe orbita uneia dintre miliardele de stele, parte din aceeași natură?

Pe vremuri, corpurile cerești erau considerate divine, alcătuite din cu totul alt material decât obiectele de pe Pământ. Aristotel argumenta că toate substanțele terestre erau compuse din numai patru elemente: pământ, foc, apă și aer. El păstra cel de-al cincilea element, „eterul”, pentru corpurile cerești, pe care le considera nemuritoare, perfecte și indestructibile. Abia după nașterea științei moderne, în secolul 17, am început să înțelegem similaritățile dintre ceruri și pământ. În 1610, folosind noul său telescop, Galileo a observat că soarele avea pete întunecate, distrugând astfel credința în perfecțiunea corpurilor cerești. În 1686, Isaac Newton a propus o lege universală a gravitației, aplicabilă atât căderii unui măr dintr-un copac, cât și orbitelor planetelor în jurul Soarelui. Newton a mers și mai departe, sugerând că toate legile naturii se aplică fenomenelor de pe Pământ, cât și celor din ceruri. În secolele următoare, oamenii de știință au folosit înțelegerea noastră a chimiei și fizicii pentru a estima cât timp va mai străluci Soarele înainte să-și epuizeze resursele de energie; pentru a stabili compoziția chimică a stelelor; pentru a înțelege formarea galaxiilor.

Dar chiar și după Galileo și Newton, întrebarea a rămas: Sunt oare creaturile vii diferite de roci, apă ori stele? Oare materia animată și cea neanimată diferă în vreun mod fundamental? „Vitaliștii” au susținut că materia animată avea o esență specială, un spirit intangibil ori suflet, în timp ce „mecaniștii” argumentau că lucrurile vii erau mașinării elaborate, care urmau tot aceleași legi ale fizicii și chimiei precum materialul neanimat. La finalul secolului 19, două fiziologi germani, Adolf Eugen Fick și Max Rubner, au început să testeze, în mod independent, ipoteza mecanistă, calculând cu mare efort energiile necesare pentru contractarea mușchilor, căldura corporală și alte activități fizice și comparând aceste energii cu energia chimică înmagazinată în mâncare. Fiecare gram de grăsimi, carbohidrați și proteine avea un echivalent în energie. Spre finalul secolului 19, Rubner a concluzionat că energia folosită de o creatură vie era egală cu energia consumată sub formă de mâncare. Creaturile vii puteau fi considerate aranjamente complexe de rotițe biologice, curenți electrici și energii chimice. Corpurile noastre sunt făcute din aceiași atomi și molecule ca pietrele, apa și aerul.

Cu toate acestea, multă lume avea un sentiment persistent că oamenii erau separați cumva de natură. Această viziune este poate cel mai bine ilustrată în tabloul Tallulah Falls (1841) al pictorului american George Cooke, un artist asociat școlii artistice Hudson River. Deși acest grup de artiști celebra natura, ei credeau și că oamenii erau în afara lumii naturale. Tabloul lui Cooke prezintă figurine umane foarte mici stând pe un promontoriu deasupra unui canion adânc. Oamenii sunt dominați de munții împăduriți, de crestele masive de rocă și de cascada furioasă care curge în canionul de dedesubt. Pe lângă faptul că sunt insignifianți ca mărime în comparație cu împrejurimile lor, oamenii sunt simpli martori ai acestei scene din care nu pot face parte niciodată. Cu numai câțiva ani mai devreme, Ralph Waldo Emerson își publicase celebrul eseu „Natura”, o apreciere a lumii naturale care îi păstra totuși pe oameni în afara ei, cel puțin în domeniul moral și spiritual: „Omul a căzut; natura s-a ridicat.”

George Cooke, „Tallulah Falls” (1841)

Astăzi, pe fundalul diverselor mișcări de „întoarcere la natură”, care încearcă să reziste sentimentelor de dislocare produse de tehnologia modernă, și a acceptării globale a schimbărilor climatice și a altor probleme de mediu, mulți oameni simt o simpatie nouă față de lumea naturală a acestei planete. Dar cosmosul gargantuesc rămâne un spațiu mai mult decât îndepărtat. Poate că reușim să înțelegem la un anumit nivel intelectual că acele mici puncte de lumină de pe cerul nopții sunt similare soarelui noastru, făcute din aceiași atomi ca cei din corpul nostru, ori că încăperea spațiului cosmic se întinde dincolo de galaxia stelelor noastre către alte galaxii pline de stele pe distanțe traversate de lumină în milioane și miliarde de ani. Poate că înțelegem aceste descoperiri în termeni intelectuali, dar ele sunt doar abstracțiuni derutante, chiar șocante, precum noțiunea că fiecare dintre noi a fost odată de dimensiunea unui punct, fără minte ori gânduri. Știința a extins în mod uriaș scara cosmosului nostru, dar realitatea noastră emoțională este în continuare limitată de ceea ce putem atinge cu corpurile noastre în timpul vieții noastre. Prelatul Berkeley, filozoful irlandez din secolul 18, argumenta că întregul cosmos este o construcție a minților noastre, că nu există nicio realitate materială în afara gândurilor noastre. Ca om de știință, eu nu pot accepta această credință. Dar la un nivel emoțional și psihologic, însă, pot avea simpatie pentru viziunea lui Berkeley. Știința modernă ne-a dezvăluit o lume atât de străină corpurilor noastre cum sunt culorile pentru un orb.

Descoperirile științifice recente au adăugat încă o dimensiune întrebării legate de locul nostru în cosmos. Pentru prima dată în istoria științei, suntem capabili să începem să facem estimări plauzibile despre rata apariției vieții în univers. În martie 2009, NASA a lansat o sondă, Kepler, cu misiunea de a căuta planete care orbitează în „zona habitabilă” a altor stele. Zona habitabilă este regiunea în care temperaturile nu sunt nici atât de mici, cât să înghețe apa, nici atât de mari, cât să o fiarbă. Din numeroase motive, biologii și chimiștii cred că apa lichidă este necesară pentru apariția vieții, chiar dacă această viață ar fi foarte diferită de cea de pe Pământ. Zeci de candidate de astfel de planete au fost descoperite și putem face o estimare preliminară că circa 3% dintre stele sunt însoțite de planete care pot găzdui viață. Totalitatea materiei vii de pe Pământ – nu doar oamenii, ci toate animalele, plantele, bacteriile și algele – compun circa 0,00000001% din masa planetei. Combinând acest număr cu rezultatele telescopului Kepler, și presupunând că toate planetele capabile să găzduiască viață o și fac, putem conclude că fracțiunea de materie din universul vizibil care există sub formă vie este ceva de tipul 0,000000000000001%, adică o milionime de miliardime dintr-un procent. Dacă vreo inteligență cosmică a creat universul, viața pare a fi fost doar un gând trecător al ei. Iar dacă viața ar fi apărut prin procese aleatorii, fiecare particulă de viață ar fi avut nevoie de cantități uriașe de material neviu. Astfel de descoperiri ne obligă aproape să ne punem întrebarea semnificației noastre în univers.

Cu decenii în urmă, când pluteam pe barcă împreună cu soția mea în Marea Egee, în mijlocul unor întinderi nesfârșite de apă și cer, am întrezărit pentru un scurt moment infinitul. A fost o senzație pe care nu o mai trăisem înainte, însoțită de sentimente de umire, transcendență, frică, sublimitate, dezorientare, alienare și incredulitate. Am pus cursul pe 255 de grade, punându-mi încrederea în busolă – un mic disc cu numere desenate pe ecran și o limbă de metal rotitor – și am sperat că va fi bine. În câteva ore, ca prin magie, o mâzgă palidă de ocru de pământ a apărut la orizont, apropiindu-se tot mai mult, un loc cu case și paturi și alți oameni.

 

Alan Lightman este autorul a șase romane, două colecții anterioare de eseuri, un volum de poezie și mai multe cărți despre știință. Scrierile lui au apărut în revistele Harper’s, The Atlantic, Granta, The New Yorker, The New York Review of Books și Nature, pentru a menționa doar câteva dintre multe alte publicații. Romanul său Einstein’s Dreams a fost un bestseller internațional iar romanul The Diagnosis a fost un finalist al National Book Award în ficțiune. Alan Lighman nu este doar romancier, ci și fizician teoretician, predând la Harvard și MIT, precum și prima persoană care a primit cursuri diferite la MIT, în știință și uman.