The Mastermind: Incredibila vânătoare a celui mai prolific infractor high tech38 min read
Îmbinând cruzimea specifică traficanților de droguri cu competența tehnologică a antreprenorilor din Silicon Valley, Paul Calder Le Roux a creat, folosindu-se de internet, un cartel înfricoșător de puternic, la care au participat până și farmaciști de bună credință. Aceasta este povestea incredibilă, dar adevărată, a programatorului transformat în, probabil, cel mai mare infractor contemporan. Mai jos, un mic fragment din fascinanta carte semnată de Evan Ratliff.
REPORTERUL
2013–2015… Rambo este arestat… Crimă și metamfetamină nord-coreeană… Misteriosul Paul Le Roux… Pierdut în noianul de informații… Un avocat și o înțelegere
„Astăzi vă facem cunoscută arestarea lui Joseph Hunter”, a spus Preet Bharara, procurorul federal al Districtului Sudic din New York, stând pe un podium într-un costum negru și cravată cu imprimeuri, în dimineața zilei de 27 septembrie 2013. Fotografii se aflau în primele rânduri ale sălii de conferință din centrul Manhattanului. Din spate, camerele de televiziune transmiteau în direct conferința de presă a lui Bharara pentru știrile internaționale. „Acuzațiile cutremurătoare din rechizitoriul de astăzi par desprinse din paginile unui roman de Tom Clancy”, a spus Bharara. „Ele spun o poveste despre o bandă internațională de mercenari care și-au pus pregătirea lor militară de excepție în slujba unor scopuri malefice.”
În acea dimineață, un tribunal federal a făcut publică o incriminare care preciza cu exactitate care erau acele scopuri malefice. Hunter, un veteran decorat al Armatei Statelor Unite, era acuzat de organizarea unui comando de asasini plătiți alcătuit din foști soldați din Statele Unite, Polonia și Germania. Misiunea lor: să-i asasineze pe un agent DEA și pe informatorul său, la comanda unui cartel de droguri columbian, în schimbul a 800 000 de dolari. „Arestările de azi”, a spus Bharara, „reprezintă punctul culminant al unei curajoase investigații internaționale desfășurată de câțiva dintre cei mai buni polițiști din lume de la Divizia de Operațiuni Speciale a DEA.” Poliția thailandeză îl capturase pe Hunter cu două zile în urmă, la o casă conspirativă de pe un teren de golf din Phuket, Thailanda. În același timp, doi membri ai comandoului de asasini organizat de Hunter fuseseră ridicați în Liberia, pe când se pregăteau să execute asasinatul. Alți doi au fost prinși în Estonia și au fost acuzați că asigurau paza pentru un transport de droguri în Statele Unite. Toți cinci au fost extrădați în New York pentru a fi judecați.
Anunțul a făcut vâlvă în presa internațională, mai ales că porecla lui Hunter, potrivit procurorilor, era „Rambo”. Când am citit despre asta în știrile de a doua zi, nu am putut să nu fiu de acord cu interpretarea literară a lui Bharara: întregul rechizitoriu suna, într-adevăr, de parcă ar fi fost conceput de un romancier. Curios să aflu mai multe detalii, am intrat pe internet și am descărcat rechizitoriul. Parcurgând paginile lui, am descoperit că, dacă acuzațiile păreau desprinse dintr-o ficțiune, acest lucru se datora, în parte, faptului că așa și erau. Întreaga poveste – asasinarea comandată a unui agent DEA, tranzacția cu droguri – fusese o înscenare elaborată, o versiune a ceea ce este cunoscut drept operațiune-capcană. Cei doi oameni pe care Hunter și echipa sa plănuiau să-i ucidă nu au existat niciodată. Ei au fost invenții ale DEA, care au organizat o capcană elaborată pentru banda lui Hunter, determinându-i să pună la cale un asasinat împotriva unei victime imaginare.
Cea mai mare parte a cazului fusese clasificată de un judecător federal, însă rechizitoriul descria o lume a mercenarilor amorali care acționau cu o impunitate desăvârșită, aranjând asasinate plătite fără nicio remușcare. Pe înregistrările făcute de DEA folosind microfoane ascunse în casa conspirativă din Phuket, Hunter apare pregătindu-și echipa să execute sarcinile cerute de presupușii columbieni, inclusiv asasinatele la comandă, la care el se referă folosind termenul „muncă bonus”. „Asta e o chestie reală”, le-a spus el celor din echipa sa. „Îl vezi pe James Bond în film și spui: «Ah, pot să fac asta.» Ei bine, o s-o faceți acum.” Se fălește cu tipul de muncă bonus pe care a făcut-o în trecut sau pentru care i-a plătit pe alții să o facă – inclusiv, menționa rechizitoriul, „punerea la cale a asasinării a două femei agenți imobiliari”.
Operațiunea-capcană părea să fi ridicat de pe stradă un personaj odios. Dar mă tot întrebam: ce-i pusese pe agenții DEA pe urmele lui Hunter? Oare agenția arunca undița la întâmplare în jurul lumii, făcând reclamă la asasinate, în speranța că cineva va mușca? Sau au dat peste Hunter și au făcut din el o țintă anume?
Apoi povestea a devenit și mai ciudată. La două luni după conferința de presă, în noiembrie 2013, Districtul Sudic a anunțat o altă arestare spectaculoasă. De data aceasta era vorba despre un grup de suspecți care plănuiau să importe cantități uriașe de metamfetamină nordcoreeană în Statele Unite. Arestările au pornit tot de la o operațiune de inducere în eroare pusă la cale de DEA, care a folosit membri falși ai unui cartel columbian. Din nou, unele dintre arestări au fost făcute în Phuket. O bună parte a cazului a fost clasificată, departe de ochii publicului, însă Departamentul de Justiție al Statelor Unite s-a arătat și de data asta nerăbdător să facă vâlvă. „Metamfetamina este un medicament periculos cu potențial letal, indiferent de unde provine”, a spus Bharara într-un comunicat de presă. „Dacă ajunge pe străzile noastre, pericolul pe care-l reprezintă pentru sănătatea publică este enorm, fie că este produsă în New York, în alte părți ale Americii sau în Coreea de Nord.”
Am fost impresionat de setul bizar de circumstanțe întâlnite în ambele cazuri și am continuat să parcurg informațiile sumare din rechizitorii. Niciunul nu-l menționa pe celălalt, dar fiecare se referea la o persoană anonimă, etichetată în diferite moduri ca „partener de trafic de droguri” și „Individul-1” – care părea să fie un martor cooperant. Era imposibil să-ți dai seama dacă era vorba despre aceeași figură misterioasă din cele două cazuri, însă ambele grupuri fuseseră arestate în aceeași zi în Thailanda și erau aduse în instanță de fix aceiași procurori ai Statelor Unite. Câteva zile mai târziu, The Washington Post cita o sursă anonimă de la DEA, care susținea că există o legătură între Hunter și Coreea de Nord, însă nimeni nu a părut să urmărească acest lucru.
Când m-am apucat să fac eu însumi săpături, am început să înțeleg de ce. Nici nu trecusem bine de suprafață, că am dat de ceea ce părea să fie un strat impenetrabil de roci. Știam din experiență că DEA era rareori interesată să vorbească despre cazurile în lucru, iar acestea două nu făceau excepție. „Îmi pare rău, Evan. Din păcate, nu există nicio informație pe care să o putem confirma, nega sau discuta în momentul de față”, mi-a răspuns un purtător de cuvânt de la DEA când l-am contactat (n.a.: Ceea ce nu a fost un răspuns neobișnuit. De regulă, DEA refuză să facă orice fel de comentarii despre cazurile în lucru). Avocații apărării se reped adeseori să proclame nevinovăția clienților lor, însă majoritatea juriștilor din cele două cazuri nu au dorit deloc să comenteze. Alții vor doar să te întâlnească personal, în afara biroului lor, și să vorbească cu titlu confidențial. Un avocat pe care l-am sunat s-a nimerit să ridice telefonul într-o după-amiază. Renunțase la acest caz, mi-a spus, și nu voia să discute despre el. L-am ținut de vorbă suficient de mult pentru a-l întreba despre misteriosul „Individ-1” din centrul cazului. A râs. „Oh, vrei să spui Keyser Söze?”, a spus el, referindu-se la alunecosul criminal, personajul principal al filmului The Usual Suspects. Apoi mi-a recomandat să mă adresez noului avocat din cazul în discuție și a închis. Acesta din urmă nu mi-a răspuns niciodată la întrebări.
Și apoi, dintr-odată: un nume. A apărut la sfârșitul anului 2014, într-o destăinuire făcută de un oficial anonim de la DEA unui reporter de la New York Times, Alan Feuer, care se ocupa de tribunalul federal unde urma să fie judecat Hunter. „Individul-1”, a dezvăluit oficialul, era un sudafrican pe nume Paul Le Roux, un programator și aparent șeful unui cartel internațional. Angajatul de la DEA a spus despre Le Roux că era „Viktor Bout pe steroizi” – o referire la faimosul traficant internațional de arme care fusese adus în fața instanței de Districtul Sudic al orașului New York în 2011. În declarația anonimă a agentului, Le Roux era un geniu al calculatoarelor care construise un imperiu vânzând pe internet medicamente care se dau cu rețetă și apoi canalizând averea acumulată în direcția criminalității organizate, de la traficul de arme până la crimele la comandă. Era, de asemenea, omul care îi pusese pe Joseph Hunter și pe echipa sa de ucigași în legătură cu banda care aducea ilegal metamfetamină din Coreea de Nord. Toți indivizii implicați nu lucraseră pentru Joseph Hunter, ci pentru Le Roux. Iar acum se părea că Le Roux se întorsese împotriva lor și îi ajuta pe agenții guvernamentali să-i prindă.
Pentru o clipă, misterul care-mi dăduse bătăi de cap atâta vreme părea că se rezolvase. Însă, după câteva săptămâni, titlurile din ziare au dispărut din nou, locul lor fiind luat de știrile despre un atac terorist din Franța și despre primele mișcări ale unei curse pentru președinție care avea să se termine cu alegerea lui Donald Trump. Existența lui Le Roux s-a pierdut în ceață, iar cele mai importante întrebări au rămas fără răspuns. Adică, de unde venea el și cum reușise un programator sud-african să-și creeze propriul cartel internațional? De ce refuzase guvernul să-i dezvăluie identitatea și apoi, dintr-odată, permisese să se scurgă această informație? Și unde era el acum?
Am devenit obsedat să găsesc răspunsurile la toate aceste întrebări.
Istoria lui Le Roux îmi apărea la început aproape fără limite. Am petrecut aproape un an încercând să-l înțeleg prin aceleași mijloace prin care el își desfășurase afacerea cu farmacia: internetul. Noaptea târziu, după ce soția mea mergea la culcare, și apoi, după un timp, în vreme ce fiica mea nou-născută dormea, îmi deschideam laptopul și mă avântam într-un hățiș de date. Primele indicii despre Le Roux au fost neclare, alcătuind un fel de puzzle. Într-o parte găseam numele său asociat cu o companie din Florida citată într-o plângere din 2008 a Comisiei pentru Comunicări Federale în legătură cu un apel telefonic dat în scop de marketing unei persoane înscrise în National Do Not Call Registry (n.t.: Un serviciu online administrat de guvernul american unde cetățenii care nu vor să primească apeluri comerciale îşi pot înscrie numerele de telefon). În altă parte era adresa lui de e-mail asociată cu un magazin de arme din Manila – Red White & Blue Arms. Pe de o parte, ascuns în baza de date a unei companii din Hong Kong, descopeream că Le Roux înființase Net Trading Ltd în 2006, înainte de a-i schimba numele în Ajax Technology în 2008, pentru ca apoi să o transfere unui alt proprietar, unui individ pe nume Robson Tandanayi. Pe de altă parte, Le Roux cumpărase o altă companie Ajax Technology în Marea Britanie în 2006, cu o adresă olandeză, înainte de a o face iar cadou lui Tandanayi.
Fiecare informație părea să ducă la zeci de alte informații, până ce am început să mă simt de parcă jucam o versiune elaborată a jocului pentru copii numit „Concentrare” (n.r: Joc de cărți în care toate cărțile sunt întinse pe o suprafață cu fața în jos. Sunt întoarse câte două cărți pe rând. Scopul este să întorci cărți de același fel ca să obții o pereche). Găseam un indiciu, îl puneam deoparte, în speranța că, mai târziu, voi întoarce o altă carte, care se va potrivi cu el. Fără să știu, ridicam adesea cam aceleași cărți pe care le ridicaseră Brill și Holdren, cu mai bine de cinci ani înainte. La fel ca ei, am început să descopăr site-uri care aveau legătură cu RX Limited, imperiul pastilelor pe rețetă al lui Le Roux – la început câteva, apoi sute, apoi mii. Datele de înregistrare păreau să se fi schimbat de-a lungul anilor, de la adrese din Filipine la adrese din Statele Unite, apoi la adrese din alte țări și înapoi. Multe dintre ele aveau legătură cu un singur sediu: Unit 1401 BDO Building, Paseo De Roxas, Makati City, în cartierul de lux din Manila. Însă o căutare la acea adresă te ducea la sediul unor call centeruri din Filipine, cu nume precum Call Xtreme, Dial Magic și Global I-Net Bridge. Curând, dosarele mele digitale s-au umplut de mii de astfel de noduri interconectate, răspândite pe cuprinsul unor țări precum Statele Unite, Panama, Marea Britanie, Olanda, România, Rusia și Filipine. Am găsit zeci de companii care aveau legătură cu Le Roux (n.a.: În cazul acestor companii, am obținut documente de la Comisia pentru Schimburi și Valori Mobiliare din Statele Unite (Securities and Exchange Commision – SEC) care le legau de Le Roux și de interpușii lui.), cu nume la fel de misterioase pentru mine ca Paul Le Roux însuși: Southern Ace, La Plata Trading, GX Port, Everplus, Cycom Tech, Wilex, East Asia Escrow, Martenius Trading, MTCL, Quantcom Commerce, Vischnu Limited, Century Holdings, Amana Holdings, BNPay, Alpha Networks, Diko Limited, Maximum8. Părea aproape imposibil ca o singură persoană să fie implicată în toate acestea.
Într-o noapte din octombrie 2015, cercetam posibilele legături cu o adresă de e-mail pe care o găsisem pentru Le Roux, pleroux@swprofessionals.com, la o companie de software scoasă din uz numită SW Professionals. Aceeași adresă, am descoperit, se afla în manualul de instrucțiuni pentru o piesă de software de criptare numită Encryption for the Masses, sau E4M. Programul era proiectat pentru a proteja fișierele de pe calculatorul unui utilizator de ochii iscoditori ai poliției și ai agenților guvernamentali. M-am uitat la vechiul site pentru E4M și am descoperit că fusese controlat de o companie australiană – World Away Pty. În registrul corporațiilor, ca patron al acesteia din urmă era trecut un zimbabwian pe nume Paul Calder Le Roux. E4M nu mai era utilizat de mult, însă codul său formase baza unui program de criptare mult mai faimos – printre cele mai faimoase programe de criptare – numit TrueCrypt. Software-ul favorit al tuturor de la informatorul Agenției Naționale de Securitate Edward Snowden până la gruparea teroristă ISIS, TrueCrypt a fost el însuși multă vreme un mister. Dezvoltatorii lui erau anonimi. Acum părea că Le Roux era implicat, cel puțin indirect, în realizarea lui.
Implicațiile erau de-a dreptul năucitoare. Le Roux nu era doar un ticălos care se cocoțase până la vârful unei organizații și nici arhitectul inteligent al unei rețele online de medicamente. Aveam de-a face cu un individ suficient de deștept pentru a crea o tehnologie pe care hackerii de elită ai guvernului american nu putuseră să o spargă. La sfârșitul anului 2015, aveam o mulțime de informații despre Paul Le Roux, însă nu reușeam să potrivesc listele mele cu nume și companii pentru a avea o imagine a organizației sale. Din fericire, mai exista un alt proces penal care avea legătură cu Le Roux și care viza rețeaua sa de pastile eliberate pe rețetă. În 2014, în Minneapolis, un mare juriu pusese sub acuzație unsprezece angajați și asociați ai companiei RX Limited, iar câțiva dintre ei erau eliberați pe cauțiune și așteptau procesul. De ce Minneapolis, nu aveam nici cea mai mică idee. Dar, cel puțin, acest proces îmi furniza o altă serie de avocați pe care să-i sun. După cum era de așteptat, procurorii de la Departamentul de Justiție au refuzat să vorbească.
În luna octombrie a acelui an, un avocat al apărării a răspuns în cele din urmă la telefon. Este vorba despre Joe Friedberg – probabil cel mai cunoscut avocat al apărării din Twin Cities. Friedberg și un alt avocat dur, Robert Richman, preluaseră cazul cetățeanului israelian Moran Oz, unul dintre cei unsprezece inculpați în procesul RX Limited. Potrivit acuzării, „Moran Oz, zis și Ron Oz, zis și Ron Martin, era un asociat al RX Limited care locuia în Israel și se ocupa de operațiunile zilnice pentru farmaciile RX Limited și de comunicarea cu acestea”. Oz se confrunta cu 83 de capete de acuzare referitoare la fraudă prin poștă, fraudă informatică și distribuirea ilegală de substanțe controlate. Rechizitoriul îl descria ca pe un jucător-cheie într-o rețea masivă care livra milioane de doze de analgezice care pot să creeze dependență cetățenilor americani.
„Nu pot să-ți ofer foarte multe informații care să te ajute”, mi-a spus Friedberg de la început. „Este un caz foarte ciudat.” La fel ca mine, era complet nedumerit de gaura neagră care părea să-l înconjoare pe Le Roux. „Guvernul nu vrea să ne spună nimic”, a zis el. „I-au trimis în judecată pe toți acești indivizi, dar nu și pe cel care a creat rețeaua. Am vrea să știm cel puțin unde este și unde a fost până acum.” Avocata guvernului, care profesa în Washington DC, Linda Marks, nu-mi fusese nici ea de ajutor. (De ce procesul nu era judecat mai degrabă de la DC în loc să fie preluat de procurori federali în Minneapolis era un alt mister.) Marks le spusese avocaților apărării, mi-a relatat Friedberg la telefon, că nu avea nici cea mai mică idee unde ar putea fi Le Roux. La sfârșitul convorbirii mi-am dat seama că aflasem foarte puține lucruri noi.
O săptămână mai târziu, Friedberg m-a sunat înapoi cu o propunere. „De obicei nu le dau voie clienților mei să vorbească cu presa înainte de proces”, mi-a spus el. Însă cei din echipa de la apărare acționau într-un întuneric deplin, astfel că s-au gândit să încerce un joc. Ei mă lăsau să-l intervievez pe Oz, cu condiția să nu-l citez cu numele înainte de procesul său, care era programat să aibă loc peste șapte luni, în iunie 2016. Speranța lor era ca eu să pot să urmăresc pistele pe care mi le oferea Oz și apoi să public informații care i-ar fi ajutat în acel caz.
Câteva săptămâni mai târziu, am aterizat la Minneapolis și m-am cazat la un hotel din centru, care era legat de clădirea în care se afla Friedberg printr-unul dintre tunelele de suprafață ale orașului. În ziua următoare, când a intrat în sala de conferințe, Friedberg emana același șarm intelectual care îl ajutase atât de mult în câteva dintre cele mai celebre procese penale din oraș. Richman a sosit și el la puțină vreme, părând tăcut și rezervat față de partenerul său plin de vervă. Însă Richman se ocupase de partea cea mai grea a pregătirii procesului. „Acest caz este extraordinar”, a spus el în timp ce stăteam toți la o masă lungă de lemn. „Există milioane de documente și probabil zeci de milioane de pagini” – atât de multe că fuseseră nevoiți să angajeze o firmă privată pentru a le organiza într-o bază de date.
Oz a sosit câteva minute mai târziu. Era un bărbat de vreo 30 de ani, bine îngrijit și elegant, cu o barbă neagră și o kipa. În ciuda faptului că se confrunta cu peste 80 de capete de acuzare, el afișa un calm desăvârșit. Doar o mică brățară electronică din jurul gleznei sale, acoperită pe jumătate de blugii săi de designer, oferea un indiciu despre situația sa. A vorbit câteva minute despre logistica supravegherii sale stabilite de tribunal cu Richman și Friedberg. Obligat să stea în Minneapolis de un an și jumătate, el s-a bazat pe generozitatea comunității evreiești locale, care-i închiriase un apartament și o mașină. Apoi s-a așezat în fața mea și mi-a spus povestea sa de la început.
Foto: Jonah Green / Penguin Random House
EVAN RATLIFF este un jurnalist premiat și colaborator al mai multor publicații, printre care Wired, The New Yorker ori National Geographic. „Vanish”, articolul său publicat în 2009 în Wired, despre încercarea sa de a dispărea și efortul publicului de a-l găsi, a figurat în topul celor mai bune 20 de articole ale acestei publicații.
Este cofondatorul și fostul editor-șef al Atavist Magazine, o publicație distinsă cu National Magazine Award și nominalizată la Premiul Emmy, precum și una dintre gazdele apreciatului podcast Longform și editorul-fondator al Pop-Up Magazine, un eveniment jurnalistic live care face turul Statelor Unite.
Este coautorul cărții SAFE: The Race to Protect Ourselves in a Newly Dangerous World, despre inovație și contraterorism, și editorul cărţii Love and Ruin: Tales of Obsession, Danger and Heartbreak from Atavist Magazine.
