„OZN-ul” din pădurea congoleză28 min read

Mindcraft Stories | 27.11.2019

Tehnologia care salvează vieți într-o lume ruptă… de lume: Povestea românului care a construit în Congo un spital cu panouri fotovoltaice

A mers 45 de kilometri pe jos. Gravidă. Aproape de termen. La 18 ani, tânăra congoleză nu voia să nască acasă, așa cum se întâmplă în multe cazuri, ci la… „OZN-ul” înconjurat de pădure – singurul loc cu electricitate din zonă.

„Era ca și cum ai vedea un OZN. Totul era întunecat, în rest. Nimeni nu are energie electrică. Este curent doar la baza Medicilor Fără Frontiere și la spital”, spune Răzvan Popa, amintindu-și de ziua în care era în misiune și, împreună cu colegii congolezi, avea să salveze trei vieți.

Tânărul de 38 de ani nu e doctor, e inginer. Înainte lucra într-o corporație din industria auto. Acum construiește spitale în Congo, în organizația Medici Fără Frontiere.

„OZN-ul” din pădure are panouri solare și este primul spital dotat cu o asemenea tehnologie în Congo, într-o regiune unde și potecile își uită câteodată sensul, înecate în noroaie. Sistemul fotovoltaic a fost montat sub coordonarea inginerului român, într-un amplu proiect-pilot în care ecuația materialelor prime a avut unități de măsură cu adevărat elementare: roaba, sapa și lopata.


Din industria auto în Timișoara, la spitale cu panouri solare în Congo

„Nu îmi imaginam la început cât de greu poate fi și – în același timp cât de interesant! – să faci o instalație fotovoltaică în mijlocul munților, în Congo, în condițiile în care nu ai mijloc de transport și nu ai distribuție”, îmi povestește Răzvan, în timp ce înșurubează o sticlă de apă de jumătate de litru. Se oprește din povestit și se uită la sticla de plastic. „Mă simt prost acum că am luat sticla asta de plastic”, adaugă el, explicându-mi că lunile din Congo l-au făcut să aprecize multe lucruri mărunte. Avea să îmi și dea, mai târziu, și un exemplu. Revine acum la firul poveștii, căci îl întreb cum a ajuns un inginer de la Renault la Medici Fără Frontieră.

O poveste de iubire, împletită cu naveta Timișoara-București și retur, și apoi o dorință comună a amândurora de a face ceva constructiv aveau să-l trimită la un concurs pentru un post pe logistică la această organizație internațională. Fast forward: în momentul discuției Răzvan are deja la activ patru misiuni în țări francofone din Africa – de două ori a fost în Republica Centrafricană și de două ori în Congo.

De la realitatea unui calcul matematic, la realitatea… reală

Povestea cu panourile fotovoltaice s-a născut dintr-o socoteală într-un birou. „Colegii mei au făcut un calcul economic și și-au dat seama că, într-un an și jumătate ori doi, recuperăm investiția pe un panou, pe baterii, pe tot. De acolo a început toată nebunia. Era la stadiul ideal că poți să faci asta, dar după aceea au început provocările”, începe povestea Răzvan.

În zona spitalului, pe acoperișul căruia aveau să fie montate panourile, sursele de energie sunt generatoarele pe bază de carburant iar transportul combustibilului spre locația care nu se găsește pe Google Maps se poate face doar cu elicopterul sau cu motocicleta.

„Cu motocicleta poți transporta maximum 60 de litri. Când era sezonul ploios, un drum pe care-l faci cu motocicleta în două ore ajungeai să-l faci în șase ore sau șase ore și jumătate. Iar atunci erau momente când riscai să rămâi fără carburant și făceai o comandă pe un termen mai lung și acea comandă o transportai cu elicopterul – iar cu elicopterul ajungea să ne coste un litru de carburant 6 dolari”, îmi explică Răzvan matematica ce a împins hotărâtor proiectul panourilor fotovoltaice de la vorbe la fapte.

Un spital într-un loc fără drumuri, fără semnal și fără electricitate

Kusisa, în teritoriul Kalehe din regiunea Sud Kivu, undeva spre granița cu Rwanda. Acolo este construit acest spital. Nu este nicio rețea de electricitate în zonă și nu e nici semnal la telefon.

Să construiești într-un loc unde nu există drumuri înseamnă să reconsideri caietul de sarcini și planul lucrării – totul trebuie calculat în funcție de realitățile locale.

„Spitalul este pe jumătate făcut din material dur, adică ciment și cărămizi, și jumătate lemn. Asta pentru că lemn găsești. Este o zonă cu păduri și atunci este mult mai ușor să construiești cu materiale locale. Un sac de ciment costă 46 de dolari. Deci, ca să poți să construiești totul din materiale durabile, ajungi la niște costuri exorbitante, pentru că nu ai drumuri și transporți totul, de la un punct, doar cu niște motociclete și cu cărăuși” – îmi explică Răzvan, care îmi povestește ce au găsit atunci când căutau un loc să ridice spitalul. „În zona în care am ajuns noi era un singur dispensar, o chestie făcută din pământ și paie și care avea o prezență de staff medical câteva ore, o dată la două zile.” 

Pentru proiectul spitalului au primit din partea șefului de sat – autoritatea locală – terenul de fotbal al localității. Apoi a început construcția: „Se lucrează la modul foarte rudimentar și basic: de la roabă, sapă și lopată. Cu genul de melange care cuprinde nisip, ciment și apă – cum îl cunosc ei, adică nu faci o chestie cum se face la noi, cu dozare foarte clară. Ei acolo știu că pentru două roabe de nisip pun o roabă de ciment și vin cu apa ca să facă un beton mai puternic pentru pavaj și unul mai slab pentru partea exterioară. E o chestie foarte rudimentară, dar o înveți”, povestește zâmbind Răzvan care îmi spune că acest stil de muncă te obligă să fii mult mai aproape de omul cu care lucrezi.

Viața pe șantier: de la intenții de furt, la gloanțe teroriste

Viața pe șantierul de spital în asemenea zone implică, dincolo de muncă, negociere și comunicare. Când îmi spune cum funcționa sistemul, Răzvan recunoaște că ”încearcă să te fure toți”.

Eu pot să înțeleg asta. Ei nu pot să gândească pe termen lung pentru că nu au această posibilitate. Este sărăcia aceasta care este peste tot. Este insecuritatea de zi cu zi. Și atunci le explicăm că noi construim un spital care va fi gratis.”

Iar asta nu e singura provocare. „În locul în care am fost anul trecut, am avut un război de două zile între două grupuri armate. Noi eram într-o cameră alăturată iar gloanțele treceau pe lângă noi. Nu pot să cer omului să se gândească ce ar putea să facă peste cinci ani pentru că el are nevoi astăzi. El are nevoie azi de pâine” – îmi explică Răzvan, descriind o realitate trăită în care culturile se ciocnesc, dar până la urmă învinge dorința de a salva vieți.

„Există comunicare permanentă cu rebelii. Noi avem la nivelul muncii noastre de zi cu zi această obligație, care este, de altfel, cel mai bun PR. Important e să lași arma la poartă”, spune Răzvan, folosind o expresie în cel mai literal sens posibil.


Cum arată un spital în Congo?

Clinica a fost construită într-un an și jumătate. Remarc că în România ia mult mai mult timp. Zâmbim amar și Răzvan continuă: „Am construit pe lungime, nu pe înălțime. Am construit clădiri diferite: pediatrie, ginecologie, bloc de operații. Există triaj, urgențe, partea de sterilizare. Apoi mai este o clădire specifică zonei – o maternitate de așteptare, pentru că femeile vin să nască de la foarte mulți kilometri și, până le vine sorocul să nască, există o clădire cu foarte multe paturi, nu neapărat o clădire medicală. Există secția de medicină internă femei și cea de bărbați. Și apoi partea de deșeuri – o clădire separată, foarte importantă, pentru că nu vine nimeni să îți ridice gunoiul.” Așa se explică remarca lui de la începutul discuției noastre cu sticla de plastic și îmi sună în minte replica ca un ecou: „nu vine nimeni să ridice gunoiul”.

Urmează apoi clădirea în care se află generatoare și sala de baterii. „Am creat special pentru acest spital o clădire în care am pus tot creierul sistemului fotovoltaic.”

Montarea panourilor fotovoltaice: un lego tehnic

Ceea ce părea ușor inițial s-a dovedit a fi mult mai greu: găsirea unui furnizor. „A durat 4 luni, pentru că am încercat să căutăm furnizor în Europa, dar aceștia refuzau să meargă în zone de conflict în Congo. În cele din urmă, un coleg a reușit să dea de un furnizor din Congo. Erau jumătate belgieni, jumătate congolezi. Construiseră deja 10 parcuri, dar niciunul într-o zonă atât de izolată.” L-am rugat să îmi descrie ce înseamnă „zonă atât de izolată”. 

„Ca să îți dai seama cât de greu se ajunge: din capitala Rwandei în capitala regiunii faci cu o mașină 5 ore jumătate. Stăteai câteva zile acolo, apoi plecai dimineața cu o mașină. 160 de km îi făceai în 5 ore și acolo era un kiss – un punct de întâlnire unde veneau colegii cu motocicletele. Mergeai trei ore cu motocicletele și ajungeai într-o bază, stăteai peste noapte, iar a doua zi plecai în baza principală. Mai mergeai cu motocicleta, încă 4 5 ore, în baza secundară (asta în sezonul secetos; în cel ploios îți ia 6-7 ore) iar apoi spitalul era la încă 2 km.”

Iar modul în care se ajungea la spital a ridicat primele probleme: „Tot drumul acesta nu îl puteai face decât cu motocicleta, iar panourile nu le puteai transporta cu motocicletele. Panourile erau de 2 metri pe un metru.” Soluția a fost elicopterul. O parte din soluție. Cum elicopterul era foarte scump, totul a fost cântărit, până la ultimul șurub.

„Ne-am dat seama că trebuie să începem cu structurile de aluminiu. Am decis să transportăm structurile și panourile pentru că structurile trebuiau să ajungă primele – să avem pe ce să montăm. Apoi am vorbit cu furnizorul să îmi ambaleze bateriile pe bucăți, cât să le pun pe motociclete. Restul de cabluri și de materiale le-am transportat cu cărăuși. Aveam 120 de lucrători care au făcut un lanț uman, ducând maxim 25 de kg fiecare.” A urmat apoi montarea părților.

„A fost ca un LEGO tehnic foarte mare pe care l-am făcut pe loc. Am creat din piese mici o nebunie mare”, spune zâmbind Răzvan, care îți amintește că presiunea cea mai mare era să nu uite ceva.

„Dacă uitai să comanzi ceva, o luai de la capăt. La un moment dat, mi-au încurcat un cablu. În loc să îmi trimită un cablu de 10mm mi-au trimis unul de 6mm. Am așteptat două săptămâni. Mă rugam, când veneau motocicletele, să nu uite colegii ceva pentru că eram disperat”, îmi povestește tânărul inginer.

Testele cu panourile și învățăturile de la Ecuator

„Am vrut să testăm instalația în decembrie, pentru că este cea mai nefavorabilă lună din punct de vedere al soarelui în zona în care eram noi”, îmi spune Răzvan continuând să îmi explice un alt element care a influențat modul în care au fost montate panourile.

„În Europa, noi punem panourile la o înclinare de 45 de grade, dar acolo, fiind aproape de Ecuator, trebuia să le punem la 0 grade. Dar aveam nevoie de pantă pentru a a se aduna apa de ploaie. Așa că am facut calculul că, dacă ne ducem într-o pantă de 10 la sută pierdem din randamentul solar doar 5 la sută.” Calculele au fost bune și au fost confirmate de teste. Dar a apărut altă provocare a obișnuinței într-o lume interconectată: „Ne doream foarte mult să avem vizibilitate asupra sistemului la distanță. În zona respectivă nu era sistem de telefonie mobilă. Sistemul fotovoltaic permitea conectarea prin 3G sau 4G – puneai un SIM și puteai să te conectezi, dar nu era rețea. Am pus internet prin satelit, folosind un aparat care se conectează la satelit. Plătim un abonament costisitor, dar avem un pachet de date care permite accesarea sistemului, care poate fi coordonat astfel de la distantă”, îmi spune Răzvan și îmi arată pe telefon cum poate fi monitorizată activitatea sistemului fotovoltaic de oriunde. Chiar și din cafeneaua din București unde ne-am întâlnit.


Hi-tech într-o lume care nu a cunoscut revoluția căruței

Pe lângă panouri solare, spitalul are și frigidere smart de ultimă oră, tot solare, unde se țin vaccinurile și medicamentele. „Fiind în zonă izolată, folosești un frigider care merge pe 24 volți, pe două baterii și ai un panou solar. Sunt niște frigidere inteligente care pot funcționa până la 48 de ore nedeschise. Îți păstrează temperatura constantă” – spune Răzvan.

Îl întreb ce tehnologii au de gând să mai testeze în asemenea zone sărace și îndepărtate. „O idee ar fi să transportăm medicamente cu drone sau, ca exemplu, drone-defibrilatoare. Dacă ai vreo problemă într-o zonă izolată și e cineva in stop cardiac, poți să trimiți drona care este un defibrilator pe care poate să-l folosească medicul de acolo”, explică interlocutorul meu entuziasmat ca și mine de viitoarele tehnologii.

„Există drone de transport uman – ar putea ajuta mult pe viitor așa ceva. Ai un caz grav, ceri elicopter, dar durează o zi. Dacă ai avea o dronă, ai putea să transporți un pacient imediat.” Răzvan îmi atrage atenția, însă, că, dincolo de costuri, mai este un aspect: dronele ar putea fi doborâte de rebeli, așa că orice proiect de acest fel ar trebui precedat de negocieri.

În zona în care a fost construit spitalul cu panouri fotovoltaice, proiectul înseamnă o dublă revoluție. Înainte, nu aveau un bec. Acum există energie electrică 24 din 24 de ore. „M-a întrebat mama de ce nu aveau congolezii căruțe. Într-adevăr, nu au. Ei au trecut direct la motoare”, mai spune Răzvan.

L-am întrebat ce l-a impresionat în Congo. Mă așteptam să spună sărăcia, dar a avut alt răspuns. „M-a impresionat simplitatea. Când m-am întors din prima misiune, am făcut o oprire în Paris. A fost prima dacă când am făcut duș cu apă caldă după câteva luni de zile. Mi-a dat o lacrimă. Mă gândesc la oamenii aceia. Sunt simpli. Se bucură de simplitate.”

Un caz complicat. O concluzie dincolo de statistici

Răzvan îmi povestește de o misiune în care plecaseră, la un moment dat, cu o mașină și câteva motociclete, către o gravidă. Pe drum au întâlnit o tănără de 18 ani. Tot gravidă. Mersese 45 km pe jos, era la prima ei naștere. „Își dorea să ajungă la spital. Oamenii doresc să ajungă la spital pentru că știu că acolo este ok. Noi am reușit să o recuperăm de pe drum. A născut în pădure. Eram la trei kilometri de spital. Copilul s-a născut cu probleme, l-a luat un coleg pe motocicletă și l-a dus la spital unde aveam incubator. A supraviețuit. Am salvat și mamele” – povestește Răzvan, al cărui glas trădează că retrăiește emoția acelei seri în care a asistat la prima naștere.

„Rata de mortalitate era de 25 la sută în zonă. De când există spitalul, am ajuns la 1,6 la sută.”

„Este incredibil. Despre asta vorbim: despre viață, dincolo de statistici. Despre asta este vorba când lucrezi pentru Medici Fără Frontiere”, concluzionează Răzvan.

Răzvan Popa și Julia Nagy

Julia Nagy este jurnalistă pasionată de tech, artă și inovație.