Foto: Mihai Ghiduc
Cine eşti tu, pisicuţă?26 min read
Există numeroase specii de feline sălbatice și, practic, toate, dacă sunt crescute de mici, sunt blânde și afectuoase față de îngrijitorul uman. Însă o singură specie a trecut pragul domesticirii și a devenit unul dintre cele mai populare animale de companie: binecunoscuta pisică de casă.
Știinţific, poartă numele de Felis silvestris f. (forma) catus. Ea provine din domesticirea pisicii sălbatice (Felis silvestris), care, prin diverse subspecii (rase geografice naturale), este răspândită în cea mai mare parte a Africii, în Europa (cu excepția regiunilor nordice) și în Asia sud-vestică și centrală, până în „Genomic evidence for the Chinese mountain cat as a wildcat conspecific (Felis silvestris bieti) and its introgression to domestic cats”, science.org
Din acest vast areal, pisicile au fost domesticite doar într-o regiune relativ restrânsă din Orientul Apropiat, din Anatolia până în Egipt, din rândul subspeciei Felis silvestris lybica. Pisicile domestice au fost răspândite, apoi, cu ajutorul omului, către Asia estică și Europa, iar mai târziu în tot restul lumii. Ele au rămas, ca toate animalele domestice, perfect capabile de a se încrucișa cu forma sălbatică a speciei – ceea ce se și întâmplă, făcând pe unii biologi să se îngrijoreze pentru soarta unor populații de pisică sălbatică europeană, precum cele din Scoția, din ce în ce mai amestecate cu pisicile domestice din zonă, așa încât se estimează că, practic, nu mai există pisici sălbatice scoțiene sută la sută „Range-wide patterns of human-mediated hybridisation in European wildcats. Conservation Genetics”, d-nb.info
Modelul blănii acestei pisici domestice sugerează foarte bine forma sălbatică Felis silvestris lybica. Foto: Alexandru Iftime
Mâţa jucăuşă şi iubitoare
Pisica este un mic prădător cu colţi ascuţiţi, gheare retractile, pupile ce se pot dilata şi contracta pentru vedere în lumină mai slabă şi mai puternică, simţuri foarte ascuţite, reflexe extrem de prompte şi o răbdare deosebită la pândă. Însă felinele nu sunt doar maşini de ucis şoareci şi alte vietăţi mărunte. În pofida clişeelor răspândite de pe vremea lui Buffon şi a altor naturalişti din epocile incipiente ale studiului animalelor, orice posesor de pisică ştie că acestea nu sunt nici pe departe egoiste şi profitoare, ci foarte iubitoare, ataşate de stăpân, jucăuşe şi inteligente.
Etologia – ştiinţa comportamentului animal – a rămas considerabil în urmă faţă de iubitorii de pisici în a recunoaşte şi certifica aceste calităţi ale micii feline. Unul dintre motivele acestei întârzieri este şi temperamentul pisicilor: aceste animale nu sunt foarte cooperante cu cercetătorii, şi, puse în contextul experimental, preferă să fugă, să se joace sau pur şi simplu să se culce decât să se preteze la testele proiectate de către oamenii de ştiinţă. Însă, atunci când catadicsesc să coopereze, pisicile au dovedit cercetătorilor că manifestă empatie faţă de oameni şi răspund activ la emoţiile acestora.
Etologii au început chiar să exploreze inteligenţa pisicilor, observând că acestea înţeleg indicaţia omului, au memorie pe termen lung, disting simboluri cantitative, apreciază intervale de timp, trag de o sfoară ca să obţină o recompensă alimentară. Însă acest din urmă test e încurcat de faptul că, pentru pisici, „recompensa” pare a fi mai mult trasul de sfori în sine decât Vezi, pentru etologia pisicii: „What’s inside your cat’s head? A review of cat (Felis silvestris catus) cognition research past, present and future”, pubmed.ncbi.nlm.nih.gov ceea ce Ion Creangă ar fi confirmat empiric, ştiind cum „crăpau mâţele jucându-se” cu „o şfară cu motocei la capăt”.
Mumie egipteană de pisică (din colecția Muzeului Naţional de Istorie Naturală „Grigore Antipa”). Foto: Alexandru Iftime
Istoria pisicii: divinizare şi persecuţie, răsfăţ şi abandon
Pisicile au început a fi domesticite acum circa 10.000 de ani, în „The taming of the cat”, researchgate.net cel mai probabil odată cu răspândirea agriculturii, dar și a rozătoarelor care dădeau iama în hambarele cu grâne. Pisicile reprezentau un atu valoros pentru a combate acești dăunători și a conserva resursa prețioasă de hrană. De altfel, acesta este până astăzi rolul tradițional alocat pisicii în gospodăriile de țară.
În Egiptul antic, pisicile erau considerate sacre, ca animal asociat zeiţei Bastet, iar într-un plan mai practic, protectoare nu doar împotriva șoarecilor și a șobolanilor, ci și contra șerpilor veninoși – deși, probabil, rolul de a combate șerpii revenea nu atât pisicii domestice propriu-zise, cât pisicii de junglă (Felis chaus), pe care vechii egipteni o îmblânzeau de asemenea, fiind mai mare, mai puternică şi mai combativă cu şerpii.
În decursul istoriei, pisicile au fost propagate în toate regiunile agricole ale Lumii Vechi, apoi, odată cu expansiunea europeană, în toată lumea, navele, fie ele militare sau comerciale, având mai totdeauna câte o pisică (sau mai multe) la bord, pentru a ţine sub control şoarecii şi şobolanii, periculoşi pentru proviziile de pe navă.
Prețuite pretutindeni pentru combaterea rozătoarelor și din ce în ce mai apreciate ca animale de companie, pisicile au fost, însă, și victimele unor superstiții centrate mai ales în Europa occidentală și vizând în mod particular animalele negre; acuzate că ar avea de-a face cu vrăjitoria şi ghinionul, bietele feline au fost adesea persecutate şi chiar ucise în masă. În timp, însă, necesitatea a prevalat în faţa superstiţiei, şi pisicile, utile contra rozătoarelor, au fost lăsate în pace.
CITEȘTE ȘI: Măria sa, șobolanul
Printre iubitorii de pisici din rândul figurilor istorice pot fi amintiți Sf. Grigorie cel Mare, Muhammad, împăratul japonez Ichijō, a cărui pisică, pe nume Myōbu no Otodo, purta titlul de Mai multe detalii găsești în cartea lui Sei Shōnagon, Însemnări de căpătâi, trad. rom. S. Cionca. O poți cumpăra de aici: carturesti.ro cardinalul Richelieu, Abraham Lincoln, care a spus despre Dixie, una din pisicile sale că „e mai deşteaptă decât tot cabinetul meu”, Leonardo da Vinci, Isaac Newton, Petrarca, Mark Twain și Află mai multe despre istoria relației dintre om și pisică din cartea Cat world. A feline encyclopedia, scrisă de Desmond Morris, amazon.com
Odată cu generalizarea pisicilor în dubla funcție de vânător de șoareci, dar și de animal de casă tot mai iubit şi răsfăţat, au apărut două fenomene de sens oarecum contrar: diversificarea raselor de pisici, selecționate de către crescători specializați, dar și apariția pisicilor zise „ferale”, „vagaboande” sau „comunitare”. Acestea din urmă sunt pisici alungate, abandonate sau rezultate din surplusul reproducerii celor de casă, ce trăiesc cvasi-independent de om, folosind adesea hrana oferită de acesta, dar descurcându-se și singure, pe seama gunoaielor, a rozătoarelor, dar și a altor prăzi precum mici păsări, reptile etc.
Gata mereu de joacă: pisoi și pisică subadultă. Foto: Alexandru Iftime
Pisicile „vagaboande” în mediul urban sau rural
Pisicile ferale sunt răspândite în multe regiuni ale globului, mai ales în habitate puternic influenţate de către om, fie ele urbane sau rurale, dar şi în ecosisteme naturale unde iniţial nu trăiau prădători de tipul felinelor, precum Australia sau unele insule, între care arhipelagurile Canare, Hawaii, Galapagos şi chiar şi unele insule subantarctice.
Pisicile ferale circulă pe arii mai mari în mediul rural (după unele studii, teritoriul unei pisici este de circa 30-40 hectare, însă în mod excepţional ar ajunge şi la 300 hectare) decât în cel urban, unde concentrarea de hrană le face să circule pe arii mult mai mici (de la sub un hectar la 2,6 hectare). Pisicile nu se exclud unele pe altele din aceste teritorii, ele împărţind sursele de hrană. Totuşi, îşi creează o ierarhie în interiorul a ceea ce literatura de specialitate numeşte „colonia” de pisici ferale.
Viaţa pisicilor „vagaboande” nu e atât de grea pe cât ne-am putea imagina: se estimează că trăiesc patru până la Pentru ecologia pisicilor ferale poți consulta: „Feral cats in the United Kingdom”, pubmed.ncbi.nlm.nih.gov, „Biology and Ecology of feral, free-roaming, and stray cats”, fs.usda.gov, „Mesocarnivores of northern California: biology, management, and survey techniques, workshop manual”, fs.usda.gov, „A review of cat behavior in relation to disease risk and management options”, cabi.org etc. cifră comparabilă cu speranţa medie de viaţă a pisicilor cu stăpân, dar ţinute afară din casă. Pisicile ţinute în casă, ferite de contactul cu diverşi factori de risc, de la boli la traficul auto, trăiesc mai mult, valoarea medie fiind estimată între 13 şi 17 ani. Pisicile, ferale sau nu, sunt animale relativ prolifice.
Pisică gestantă. Foto: Alexandru Iftime
O femelă poate să facă două sau chiar trei serii de pui pe an, iar numărul de pisoi născuți o dată variază între unul și 12 (cel mai adesea, trei-cinci). Pisicuțele își îngrijesc și, la nevoie, apără cu ferocitate pisoii – nu este rar să vezi pisici ferale punând pe fugă câini de talie mult mai mare decât ele, dacă aceștia s-au apropiat de pisoii lor.
Totuși, pisicile ferale pot avea și ele tot felul de prădători, de la canide precum coioții sau câinii dingo la unele păsări de pradă mari sau la reptile, precum șerpii constrictori (boa, piton). Felinele sălbatice de talie mai mare alungă sau chiar consumă și ele pisicile ferale. De asemenea, tipul de ecosistem, urban sau rural, are și el o importanță considerabilă: în Marea Britanie, împuținarea și modernizarea micilor industrii a eliminat multe din tipurile de spații (hambare, docuri, depozite) unde se formau colonii de pisici ferale, iar numărul acestora „Status of urban feral cats Felis catus in England: A comparative study”, biorxiv.org
Pisică ferală consumându-și prada (aici, un pește). Foto: Alexandru Iftime
„Ce naște din pisică, șoareci mănâncă”
În zonele unde nu existau în mod natural feline sau prădători similari cu ele, pisicile ferale, dar și pisicile „de casă” care pot circula liber, au lovit puternic populațiile de mici mamifere și păsări. Se ridică problema impactului pisicilor și în alte regiuni. Însă magnitudinea reală a acestui impact este controversată: unii cercetători susțin că doar pe teritoriul Statelor Unite pisicile ferale și/sau lăsate libere ar distruge anual între 1,3 și patru miliarde de „The impact of free-ranging domestic cats on wildlife of the United States”, nature.com în vreme ce alte voci au atras atenția că patru miliarde este mai aproape de numărul total estimat al păsărilor Mai multe, aici: voxfelina.com iar 1,3 miliarde de declinul multianual al păsărilor din toate cauzele antropice Declinul multianual (1970-2019) pe toată America de Nord este estimat la circa 3 miliarde de păsări, din care putem atribui jumătate Statelor Unite: „Decline of the North American avifauna”, sciencemagazinedigital.org și, deci, că aceste estimări ale păsărilor ucise de pisici sunt grosier exagerate.
În schimb, este mai puțin controversat efectul pisicilor ferale din mediul urban asupra rozătoarelor: dacă șobolanii de talie mare (precum adulții de șobolan cenușiu, Rattus norvegicus) nu sunt uciși și consumați efectiv de pisici decât rareori, totuși, prezența felinelor îi îndepărtează eficient din spațiile circulate de acestea și îi face mai retrași, limitându-le „Temporal and Space-Use Changes by Rats in Response to Predation by Feral Cats in an Urban Ecosystem”, frontiersin.org, „Could Feral Cats Solve D.C.’s Rat Problem?”, wamu.org
În condițiile în care rozătoarele învață destul de repede să evite capcanele și otrăvurile, pisica rămâne, la fel ca acum zece mii de ani, un ajutor prețios (și ecologic) în a păzi casele și cămările de șoareci și șobolani. În plus, pisicile din orașe pradă și alungă și unele păsări considerate uneori deranjante, precum porumbeii ferali.
CITEȘTE ȘI: Câte ceva despre ecologia comportamentală. Care este legătura dintre porumbei și traficul urban?
Pentru a limita prădarea păsărilor și altor vietăți de către pisici, se poate recurge la diverse metode, precum aplicarea de clopoței la pisicile de casă lăsate să circule (după zicala conform căreia pisica cu clopoței nu prinde șoareci, acest avertisment sonor poate scăpa viața viețuitoarelor vânate), limitarea circulației pisicilor de casă la orele zilei (ele sunt mai înclinate să prade noaptea, sau, în orice caz, atunci au mai mult succes), iar pentru pisicile ferale, capturarea și castrarea, ceea ce reduce, în timp, numărul de pisici.
Însă în unele cazuri, împuținarea pisicilor a avut efectul contrar: s-au înmulțit șobolanii, iar aceștia au prădat păsările încă și mai eficient decât „Cats protecting birds: modelling the mesopredator release effect”, besjournals.onlinelibrary.wiley.com, „Spatial heterogeneity of mesopredator release within an oceanic island system. Proceedings of the National Academy of Sciences of the United States of America”, pnas.org
Privirea prietenoasă a unei pisici adoptate. Foto: Alexandru Iftime
Adoptă o pisică!
Pentru cei preocupaţi de impactul pisicilor asupra vietăţilor din mediul urban, dar şi de condiţiile în care ajung să trăiască pisicuţele pe străzi, soluţia este simplă – adoptarea unei pisici. Mulţi ezită să-şi asume răspunderea unei pisici, ca şi în cazul altor animale, dar cel puţin din unele puncte de vedere o pisică este mai uşor de crescut decât un câine, necesitând o întreţinere mult mai facilă şi mai ieftină.
Pisica adoptată se va bucura de deparazitare, igienă şi, la nevoie, tratament, pe lângă afecţiunea stăpânului; ţinută în casă sau sub control, pisica va prinde mai puţine păsări, dar va elimina eficient intruziunea rozătoarelor în spaţiul unde trăieşte. Iar pentru om există numeroase beneficii, inclusiv în planul sănătăţii mintale – tovărăşia unei pisici poate reduce „The Science-Backed Benefits of Being a Cat Lover”, healthline.com aceste plăgi grave ale vieţii contemporane. Pe lângă aceste aspecte, bucuria şi frumuseţea pe care o pisică le aduce în viaţa stăpânului nu sunt calculabile sau cuantificable.
Seria My Antipa este o colaborare între Muzeul Național de Istorie Naturală „Grigore Antipa” și Mindcraft Stories, care-și propune să ofere cititorilor articole despre biodiversitatea urbană din România, scrise de cercetătorii muzeului.
