Imazins via Getty Images
Ciocănitorile, percuționistele pădurii24 min read
Cu un cap care ajută la realizarea cutiilor negre în aviație și un cioc mai precis decât un burghiu, ciocănitorile nu sunt doar niște păsări zgomotoase. Pot amâna lansări spațiale, sapă galerii perfecte și detectează insecte sub scoarță ca niște minisonare.
Odată cu sosirea primăverii și începutul perioadei de cuibărit la păsări, printre cântece și ciripituri poți auzi și bătăi scurte și rapide în copac, asemenea sunetului unei toace.
Această bătaie se numește darabană și este produsă de diferitele specii de ciocănitori, care pot fi observate prin păduri și chiar prin parcuri sau grădini urbane. Dar știai că scopul principal al darabanei este de marcare a teritoriului și de comunicare, nu de a căuta hrană?
Capîntortura este maestră în arta camuflării. Foto: Jynx torquilla/Krzysztof Baranowski/Getty Images
Zgomotoase și, uneori, cameleonice
Ciocănitorile sunt păsări de mărime medie, iar cele mai cunoscute au penajul alb cu negru și puțin roșu pe cap și la coadă. În țară cuibăresc zece specii de ciocănitori, dintre care unele se abat de la acest tipar alb-negru-roșu al penajului.
Ciocănitoarea neagră (Dryocopus martius) are penajul complet negru, cu pene roșii pe creștet. Ghionoaia verde (Picus viridis) și ghionoaia sură (Picus canus) au penajul mai mult verde-gălbui și pene roșii sau cenușii pe cap. Ciocănitoarea de munte (Picoides tridactylus) a înlocuit roșul de pe creștet cu galben.
O specie mai aparte de ciocănitoare, capîntortura (Jynx torquilla), are penajul gri-maroniu cu picățele albe, pentru a se camufla pe scoarța de copac. Alte trei specii fac parte din genul Dendrocopos (care în traducere ar însemna „cel care lovește în lemn”): ciocănitoarea pestriță mare (D. major), ciocănitoarea de grădini (D. syriacus) și ciocănitoarea cu spate alb (D. leucotos).
Aceste trei specii, împreună cu ciocănitoarea pestriță mică (Dryobates minor) și ciocănitoarea de stejar (Leiopicus medius) respectă acel tipar alb-negru-roșu și pot fi confundate între ele, dar cu puțină atenție și răbdare, se pot observa diferențele.
Cea mai mare specie de ciocănitoare din România este ciocănitoarea neagră, cu o lungime a corpului de peste 40 de centimetri și anvergura aripilor ce poate depăși 70 de centimetri. Cea mai mică este ciocănitoarea pestriță mică, cu lungimea corpului în jur de 15 centimetri, iar anvergura aripilor nu trece de 30 de centimetri.
În afară de capîntortură (Jynx torquilla), care este o specie migratoare și iernează în Africa, la sud de Sahara, restul speciilor de ciocănitori din țară pot fi observate tot timpul anului.
Sunt multe și se adaptează ușor
Numărul total al speciilor de ciocănitori din lume este în jur de 250 și toate sunt încadrate taxonomic în familia Picidae. Ciocănitorile au distribuție globală, cu excepția Australiei, Oceaniei, insulelor Asiei de Sud-Est, a insulei Madagascar și zonelor arctice și antarctice.
Pot fi întâlnite din pădurile ecuatoriale, calde și umede, până în pădurile reci de conifere ale Eurasiei și Americii de Nord. Unele s-au adaptat la regiuni sărace în lemn, cum ar fi savanele, stepele înalte sau semideșertice și se pot hrăni pe bambus, cactuși sau pe pământ.
Corpul este în general mai bondoc, picioarele sunt scurte, penele cozii sunt rigide, iar ciocul este puternic și ascuțit. Sexele se pot diferenția prin penaj. Majoritatea speciilor sunt monogame, destul de solitare în afara sezonului reproducător, dar altele sunt gregare și trăiesc în grupuri.
Ciocul, unealtă indispensabilă pentru supraviețuire
Cele mai cunoscute caracteristici ale ciocănitorilor sunt ciocul și modul de hrănire. Majoritatea se hrănesc cu insecte și alte nevertebrate care trăiesc sub scoarța copacilor sau în lemn, dar dieta lor este variată și include furnici, gândaci, omizi, păianjeni, ouă de pasăre, fructe, nuci, ghindă sau sevă de copac.
Ciocănitorile pot auzi insectele și larvele acestora pe sub scoarța de copac și apoi folosesc ciocul pentru a săpa în lemn după hrană. Dar șocul produs de aceste lovituri date cu ciocul s-ar putea propaga până la nivelul creierului și ar putea avea efecte fatale. Din această cauză, ciocănitorile au suferit modificări anatomice și fiziologice de-a lungul evoluției lor, pentru a diminua aceste efecte.
Oasele craniului sunt mai groase, iar axa ciocului este situată mai jos, sub nivelul creierului. Îmbinarea ciocului cu craniul se face printr-o porțiune de os spongios, cu rol în absorbția șocului mecanic. Ciocul este drept, iar vârful este întărit și acționează ca o daltă.
Faptul că ciocul se dezvoltă la pui înaintea penelor denotă importanța acestuia pentru stilul de viață al ciocănitorilor. Speciile care au ciocul mai scurt și mai puțin puternic tind să caute hrana mai mult pe sol sau în lemnul mort.
O anatomie imbatabilă
Limba poate avea de până la trei ori lungimea ciocului și este folosită pentru a sonda după insecte prin galeriile săpate în lemn. Pe suprafața sa, limba are peri îndreptați înapoi și este susținută de un os hioid puternic modificat și un aparat complex de ligamente și cartilaje.
Musculatura gâtului și a trunchiului este puternică, iar penele cozii sunt rigide, pentru a se sprijini în ele.
Majoritatea păsărilor au trei degete dispuse în față și unul în spate, dar, la cele mai multe specii de ciocănitori degetele sunt modificate și sunt dispuse două spre față și două spre spate, sub forma literei X, pentru a avea o priză optimă. Astfel, picioarele și coada formează trei puncte de sprijin prin care ciocănitorile sunt în contact cu suportul astfel, ele pot sta chiar și cu capul în jos.
Nările sunt transformate în fante înguste acoperite de perișori, urechea internă este protejată de o membrană îngroșată, iar pielea corpului este rezistentă la așchiile de lemn și la apărarea chimică a furnicilor.
Ciocănitorile au un creier mare, raportat la dimensiunea corpului, la fel ca bufnițele, papagalii sau corvidele. Inteligența și memoria lor spațială sunt evidente în momentele în care caută hrana. Ele revin des la sursele de hrană cunoscute, cum ar fi mușuroaiele de furnici, copacii cu mulți gândaci sau pomii fructiferi în rod și nu epuizează aceste resurse chiar întotdeauna, lasă și pe mai târziu.
Ciocănitorile din Lumea Nouă, din genul Melanerpes, își fac rezerve de ghindă în trunchiuri de copac, iar fiecare ghindă este băgată în gaura proprie, săpată în lemn după dimensiuni precise. Aceste ciocănitori trăiesc în grupuri, iar astfel de „depozite” comune pot conține până la câteva mii de ghinde.
Scoarța unui copac, după ce s-a “cântat” intens la el. copac. Foto: Douglas Sacha/Getty Images
Mari maestre în bătutul darabanei
Darabana nu are ca scop căutarea de hrană, ci este mijlocul principal de comunicare, cu rol atât în atragerea unui partener, cât și în alungarea rivalilor. Fiecare specie poate fi recunoscută după ritmul și cadența bătăilor, iar ciocănitorile se pare că-și recunosc semenii din aceeași specie după darabană.
Nu toate speciile bat darabana în același fel: unele sunt percuționiste neobosite, pe când altele, precum capîntortura sau specia caraibiană Nesoctites micromegas, nu bat darabana deloc. Ciocănitoarea neagră, cea mai mare specie din România, bate darabana cu o frecvență de 15-20 de bătăi pe secundă – zgomotul se aseamănă cu o // O poți asculta aici: xeno-canto.org // Acest sunet se poate auzi la o distanță de până la trei kilometri, când condițiile sunt optime.
Unele specii din Asia de Sud-Est bat darabana pe tulpinile goale de bambus, care acționează ca niște cutii rezonatoare și ajută la propagarea sunetului. Ciocănitorile pot bate darabana aproape oriunde, dar de cele mai multe ori au locuri preferate. Din nou, inteligența și memoria lor spațială le ajută să recunoască crengile uscate sau trunchiurile de copaci cele mai rezonante.
Atac la rachetă
În mediile urbane, ciocănitorile au învățat că suprafețele metalice, cum ar fi antenele parabolice, stâlpii, acoperișurile sau marcajele din tablă sunt mai eficiente în transmiterea sunetului la distanțe mai mari.
În anul 1995, naveta spațială Discovery a suferit o amânare a lansării după ce o ciocănitoare din genul Colaptes a săpat 200 de găuri în învelișul de spumă izolatoare a rezervorului extern, cele mai mari de // Povestea, aici: nasa.gov //
La cele mai multe specii, darabana se bate cel mai intens primăvara, iar după stabilirea teritoriului și formarea perechilor, aceasta scade ca frecvență.
Walter Lantz, creatorul Ciocănitoarei Woody, urmărește una dintre cele trei ciocănitori adoptate la Grădina Zoologică din Los Angeles, în timpul unei ceremonii oficiale. În spatele lui se vede un panou cu Woody, donat grădinii alături de alte personaje animate, pentru a le reaminti vizitatorilor să nu hrănească animalele. Los Angeles, 12.10.1968. Foto: Bettmann/Getty Images
Ființe mitologice de rang înalt
Ciocănitorile apar în mitologia triburilor din America Centrală și de Sud, care au adoptat sunetele darabanei în ceremoniile și ritualurile lor, prin folosirea unor tobe din lemn.
Remus și Romulus, frații mitologici care au pus temeliile Romei și care au fost hrăniți de o lupoaică, au fost îngrijiți și hrăniți și de o ciocănitoare, după cum este menționat în scrierile lui Plutarh și ale lui Ovidiu.
În Mesopotamia și Persia, capîntortura era asociată cu zeii, iar civilizația minoică din Creta asocia ciocănitorile cu Zeus.
Numele științific al genului din care face parte capîntortura, Jynx, este denumit după o nimfă din vechea mitologie grecească.
Tribul preroman al Picenilor a adoptat ghionoaia verde ca totem binefăcător după ce înaintașii lor au fost întâmpinați și călăuziți de această ciocănitoare.
Numele științific al ghionoaielor este Picus, după fiul zeului Saturn din mitologia romană, iar Marte, zeul roman al războiului și protector al agriculturii, este adesea însoțit de o ciocănitoare.
În timpuri recente, și în mai multe țări din Europa, darabana ciocănitorilor sau cântecul capîntorturii sunt asociate cu schimbarea vremii: fie plouă, fie se face soare.
Deși majoritatea ciocănitorilor sunt specii arboricole, există și specii care se hrănesc pe sol și folosesc ciocul pentru a căuta insecte. Astfel, există mitologii care asociază ciocănitorile cu muncile agricole, precum aratul și semănatul.
O ciocănitoare fantastică, modernă de această dată, este iubita Ciocănitoare Woody din desenele animate ale anilor 1940-1970.
Ciocănitoarea mică. Foto: Fabrizio Moglia/Getty Images
Inspirație pentru cutiile negre
Ciocănitorile pot strica stâlpi, grinzi sau materiale izolatoare și sunt uneori văzute ca dăunători, dar au un rol esențial în ecosistem. Sunt considerate specii cheie, pentru că ajută la menținerea echilibrului în ecosisteme și influențează multe alte viețuitoare.
Găurile pe care le fac în copaci devin adăpost pentru alte păsări sau mamifere mici, iar când scot larvele de sub scoarță, ajută la // „Regulation of spruce bark beetles by woodpeckers – A literature review”, researchgate.net //
Ciocănitorile pot fi considerate și specii umbrelă: prin protecția lor și a habitatelor lor, sunt protejate și multe alte specii. Ele sunt și specii indicator, simpla lor prezență arată calitatea și diversitatea unui // „Climate change, woodpeckers, and forests: Current trends and future modeling needs”, pmc.ncbi.nlm.nih.gov //
Rezistența la impact a craniului și ciocului ciocănitorilor a dus la dezvoltarea unor sisteme biomimetice și a unor materiale de protecție folositoare omului, precum căști, amortizoare sau // „Woodpeckers’ Heads Inspire New Shock-Absorbing Systems for Electronics and Humans”, popsci.com //
Amenințate de activitățile oamenilor
Dispariția pădurilor bătrâne, tăierea copacilor și defrișările masive pentru a face loc culturilor agricole reprezintă principala amenințare pentru aceste specii de păsări.
Regiunile tropicale și ecuatoriale ale Americii Centrale și de Sud și ale Asiei de Sud-Est, importante centre de biodiversitate, au cel mai mult de suferit de pe urma acestor activități cauzate de o populație umană în continuă expansiune.
Unele specii se pot adapta traiului în orașe, atât timp cât au hrană și adăpost, dar nu toate sunt la fel de pregătite pentru acest pas. Din fericire, speciile europene și cele nord-americane sunt mai rezistente la presiunea umană și mai adaptate la viața de oraș.
În antichitatea romană, preoții numiți auguri interpretau zborul sau cântecul păsărilor pentru a face prevestiri, numite auspicii, care puteau fi bune sau rele. În prezent, păsările par mai degrabă la mila oamenilor – soarta lor depinde de deciziile și acțiunile acestora.
Aproape jumătate dintre speciile de ciocănitori din România trăiesc și prin parcurile orașelor, unde pot fi zărite „la muncă”, atunci când cioplesc cu precizie scoarța copacilor. Sunt parte din echilibrul naturii, chiar și în mijlocul betonului. Să le păstrezi un loc lângă tine e un gest mic, dar important – pentru ele, dar și pentru felul în care alegi să te raportezi la lumea din jur.
Rubrica Jurnal de naturalist este o colaborare între Muzeul Național de Istorie Naturală „Grigore Antipa” și Mindcraft Stories și conține texte realizate de cercetătorii muzeului, care-și propun să ofere cititorilor articole despre biodiversitatea din România.
