E scris în stele. Exploratorul britanic Tristan Gooley te învață cum să nu-ți pierzi busola dacă rămâi fără GPS36 min read

Tristan Gooley, explorator și autor tradus în 20 de limbi, este singurul om în viață care a traversat fără echipaj Atlanticul atât pe mare, cât și prin zbor. Cărțile și cercetările lui arată cum pot fi folosite stelele, luna, soarele plantele sau animalele ca instrumente naturale de orientare în spațiu.

Tristan Gooley// Site oficial: naturalnavigator.com // este autor britanic și fondatorul The Natural Navigator School – o școală de navigație naturală înființată în 2008. A publicat volume// Le poți cumpăra de aici: carturesti.ro // dedicate aplicării semnelor naturale în orientare – de la The Natural Navigator și How to Read Water, la How to Read a Tree și The Hidden Seasons. A condus expediții în Africa, Asia și Atlantic, a testat metode tradiționale de navigație folosite de vikingi și a documentat practicile comunităților Tuareg și Dayak.

Anul acesta va veni pentru prima dată în România, la festivalul Unfinished,// Site oficial: unfinished.ro // unde va susține un walkshop prin oraș și o discuție despre orientarea după semne naturale. 

Am vorbit cu Tristan Gooley despre metode practice de navigație cu ajutorul soarelui, lunii, stelelor, apei, copacilor sau păsărilor și despre ce pot învăța orășenii din modul în care comunitățile tradiționale citesc mediul.

Natura, ca hartă și busolă

„Unii oameni se nasc cu dorința de a urmări insecte sau păsări. La mine a fost altfel. Îmi plăceau mai mult drumețiile. Cu timpul, acele drumuri scurte s-au transformat în expediții mari. Prin anii 2000, am realizat însă că marile expediții nu mai erau la fel de interesante sau de satisfăcătoare ca micile aventuri din copilărie. Totul devenise foarte formal și tehnic. De exemplu, când zbori cu un avion peste ocean e minunat, pentru că vezi lucruri uimitoare pe geam. Dar, în același timp, nu mai are aceeași doză de romantism sau aventură – ai în față 20 de ecrane și cadrane, gestionezi sisteme și ajunge să semene mai mult cu statul în fața unui laptop decât cu o călătorie. Paradoxal, la 10 ani puteam să alerg pe un deal și să mă simt ca un explorator, pe când o călătorie de o mie de kilometri nu-mi mai dădea aceeași emoție. Așa că am decis să schimb totul și să revin la călătorii simple, scurte, dar fără nicio tehnologie – am folosit doar natura ca hartă și busolă.”

Lucrurile din natură nu sunt întâmplătoare

„Tot ceea ce vedem se întâmplă dintr-un motiv, iar dacă ne oprim o clipă să înțelegem de ce, putem folosi asta pentru a ne găsi drumul. Să luăm soarele ca exemplu: răsare la est, urcă pe cer, iar după-amiaza începe să coboare și apune la vest. Mulți trec prin viață fără să dea atenție acestor lucruri, dar dacă reflectăm un pic, observăm că soarele pare să urce pentru că Pământul se rotește spre est. Există un moment în fiecare zi când soarele încetează să mai urce și, înainte să înceapă să coboare, atinge cel mai înalt punct. Atunci se află exact spre sud. Umbrele proiectate de soare ne arată același lucru: umbra cea mai scurtă a zilei este o linie perfectă nord-sud. Așadar, dacă ne gândim un pic la ce se întâmplă, descoperim că soarele ne oferă în fiecare zi o busolă naturală. În toată Europa, peste tropice, soarele se află spre sud la mijlocul zilei.

Dacă ne uităm la lună, există mai multe metode de a găsi direcția, unele mai complicate, dar una foarte simplă este aceasta: dacă vedem luna în formă de seceră, trasăm cu imaginația o linie care unește cele două colțuri ale semilunii și o prelungim până la orizont. Acea linie ne dă o idee aproximativă despre sud. 

În ceea ce privește stelele, cele mai multe par să se miște dacă stai câteva ore afară, dar există una care nu pare să se miște pentru că se află deasupra Polului Nord – Steaua Polară. Ea ne arată unde este nordul.”

Semnele nu vin doar din cer, ci și de la coțofene

„Îmi place să spun că cerul – fie că vorbim despre soare, vânt sau vreme – lasă urme pe pământ. De exemplu, copacii: există peste 20 de feluri în care copacii ne pot ajuta să ne orientăm. Cresc mai mari pe partea sudică. Ramurile tind să fie mai orizontale pe partea sudică și mai verticale pe cea nordică, din cauza unghiului sub care cade lumina soarelui. Frunzele sunt mai mici și mai deschise la culoare pe partea sudică și mai mari, mai închise la culoare pe partea nordică.

Animalele la rândul lor creează o hartă pentru noi. Strămoșii noștri le urmăreau pentru a găsi drumul. Știm, de exemplu, că există tipare de migrație – în Europa de Nord, dar și în Pacific, unde se crede că oamenii urmăreau traseul cucilor pentru a găsi insule. Și plantele dau indicii: dacă vezi o linie de sălcii la orizont, e semn că te apropii de o apă curgătoare. În același fel, fiecare animal își are «casa» și, dacă îi acordăm atenție, natura ne transmite mesaje subtile.

De pildă, există o pasăre foarte răspândită în Marea Britanie, și probabil și la voi, numită coțofană, „specialistă în suburbii”. Dacă mergi dinspre natură spre un oraș, de obicei vezi aceste păsări când te apropii de zona locuită. 

Și unele plante dau semne: de exemplu, urzicile. Le găsești peste tot în Europa și, de fapt, aproape în toată lumea. Dacă vezi multe urzici, e un indiciu că ești aproape de oameni. E un fel de hartă naturală.”

Arhiva personală

Pe mare, cu capul în nori

„Strămoșii noștri foloseau o tehnică pe care o putem folosi și azi: observarea norilor. E ușor să crezi că cerul e doar schimbător și atât – uneori albastru, alteori plin de nori. De fapt, anumite tipuri de nori dau indicii. De exemplu, norii cumulus – aceia pufoși, ca în desenele animate The Simpsons – arată că sub ei e aer cald care se ridică. Insulele se încălzesc mai repede decât marea, așa că acești nori pot indica apropierea de uscat. Am folosit această metodă când navigam în Atlanticul de Nord, aproape de Islanda: schimbarea norilor e evidentă când te apropii de țărm.

Aceeași metodă se poate folosi și pe uscat, pentru a găsi un oraș. Orașele sunt mai calde decât zonele rurale, așa că norii se schimbă deasupra lor. Cu mult timp înainte să vezi clădirile poți să îți dai seama de apropierea orașului după cum arată norii.”

Ce faci când te prinde furtuna

„Ca navigator, încerci să te ferești de fenomene extreme, însă furtunile apar inevitabil. În 2007, am traversat singur Atlanticul cu barca. Nu a fost o furtună devastatoare, ci mai degrabă o vijelie – furtuni mici și bruște, care schimbă repede vântul și marea. Când ești singur pe barcă, trebuie să schimbi singur toate pânzele, iar asta devine intens și periculos dacă nu citești la timp semnele. Cu cât vântul e mai puternic, cu atât trebuie să strângi mai mult pânzele.

De aceea, urmăream formele, culorile și tiparele norilor. Uneori îmi dădeau chiar și zece minute în plus pentru a pregăti barca înainte ca vântul să lovească. Asta a făcut diferența dintre o situație riscantă și una mai controlată. Desigur, de multe ori folosesc aceste observații nu pentru a evita pericole, ci pur și simplu pentru a mă bucura mai mult de călătorie.”

În orașe putem citi semne subtile, la fel ca în natură

„Și în oraș folosesc aceeași filozofie: nimic nu e întâmplător. Oamenii nu construiesc la voia întâmplării, ca și cum ar fi băut o cafea și s-ar fi gândit «hai să ridicăm o clădire aici». Fiecare clădire are motive să fie acolo și fiecare ascunde indicii. Avem deci atât semne naturale, cât și semne create de om.

De exemplu, pe acoperișuri, lichenii mai luminoși, uneori portocalii, cresc pe partea sudică, iar mușchii și algele verzi se dezvoltă mai ales pe partea nordică. La clădirile mari și vechi, indiciile sunt și mai clare: bisericile creștine sunt de obicei orientate est-vest, cu partea cea mai înaltă spre vest. La fel și mormintele, care tind să fie așezate vest-est.

Follow the leader

La fel cum strămoșii urmăreau păsările pentru a afla unde e uscatul, noi putem observa oamenii. Dacă vezi doar un om care merge într-o direcție, nu înseamnă mare lucru. Dar dacă vezi un flux de oameni mergând toți în aceeași direcție, există un motiv. De obicei e transportul: dimineața, majoritatea se îndreaptă spre centru. Dacă mergi invers, probabil vei găsi o gară sau un hub de transport. Seara, în jur de ora 17-18, oamenii merg toți în aceeași direcție; dacă îi urmezi, tot la o gară sau un punct de transport ajungi.

Există și indicii mai subtile: felul în care sunt amplasate instituțiile, magazinele și localurile arată obiceiurile oamenilor. De exemplu, dacă vrei să găsești un spital, poți întreba pe oricine și îți va spune, iar lângă orice spital vei găsi aproape sigur și un florar. Așadar, totul face parte dintr-un puzzle complex. De asemenea, apar mai multe baruri pe latura vestică a străzilor, pentru că oamenii preferă să bea un pahar în lumina apusului, iar pe partea estică sunt mai multe cafenele, unde dimineața clienții caută soarele și cafeaua.

Nimic nu e întâmplător. Există mereu tipare. Și cel mai frumos e momentul când te oprești o clipă și îți dai seama: «De ce sunt doar restaurante pe partea asta de stradă? Ah, pentru că aici e soarele – și acum știu unde e estul și vestul».”

Atlanticul, pe mare și din aer

„Sunt provocări foarte diferite. Zborul a fost mult mai greu din punct de vedere al concentrării. Știam că, dacă fac o greșeală mare, mi-aș putea pierde viața. Nu aveam nici măcar un minut în care să nu fiu atent și să nu verific că totul este în regulă.

Navigația pe mare a fost mai dificilă fizic. Era foarte cald, pentru că mă apropiam de tropice. Dacă stăteam pe punte, eram în bătaia soarelui arzător toată ziua. La început e plăcut, dar după câteva zile devine istovitor. Dacă coboram în interiorul bărcii, scăpam de soare, dar temperatura urca enorm, ca într-un cuptor.

Au fost 26 de zile în care m-am simțit prea încins aproape tot timpul. Pe lângă asta, a fost și provocarea psihologică a singurătății. În viața modernă suntem obișnuiți cu tot felul de stimuli – conversații cu familia sau prietenii, televizor, telefon. Singur pe Atlantic, puteau trece șase ore fără nicio interacțiune. Creierul nu e obișnuit cu asta și poți ajunge ușor într-o stare de blocaj. Ca să păstrez un echilibru, făceam exerciții pe punte – flotări sau alte mișcări – pentru a-mi ține corpul și mintea active.”

Un exercițiu de încredere

„Navigația, ca multe alte lucruri în viață, înseamnă să înțelegi că dacă faci A, B și C cum trebuie, atunci D ar trebui să se întâmple. Pe mare, scara e mult mai mare: aveam o listă de peste o mie de lucruri pe care trebuia să le fac bine înainte de a porni. Unele erau simple, de genul «să nu uiți mâncarea», dar altele erau foarte tehnice, cum ar fi ce să faci dacă întâlnești un anumit tip de furtună.

Când reușești să faci corect toate acele lucruri și ajungi la destinație, capeți încrederea că lumea funcționează, în mare, așa cum te aștepți. Cu toții am trăit situații în care faci totul corect și totuși se întâmplă ceva rău – iar asta poate fi ghinion. Dar în navigație, scopul e să înțelegi lucrurile de care ai nevoie și cum trebuie să le faci. Dacă le faci bine și totul se leagă, capeți mai multă încredere în tine și o convingere puternică că lumea poate fi înțeleasă.”

Arhiva personală

Lecții de viață de la indigeni

„În jungla din Borneo, de pildă, am înțeles cât de important este să cunoști forma terenului atunci când nu ai alt reper. Dayakii gândesc pământul ca pe o hartă 3D în mintea lor și se pot orienta pentru că știu forma fiecărui deal, a fiecărei creste și, mai ales, a fiecărui râu. Într-una dintre cărțile mele am descris asta astfel: dacă pleci într-o călătorie și le explici altora drumul doar cu termeni ca «în sus», «în jos», «în amonte» sau «în aval», începi brusc să observi lucruri care înainte erau invizibile.

La tuaregi am descoperit cât de diferit arată lumea în funcție de lumina în care o privești. Ziua totul părea familiar, dar într-o noapte cu lună plină m-au condus într-un cerc prin deșert și, la final, am realizat că eram exact în locul unde fusesem cu 20 de minute înainte, dar nu recunoscusem nimic. Mi-au explicat că un om al deșertului învață cum arată lumea atât ziua, cât și noaptea, iar asta e o abilitate foarte specială.

Am mai învățat de la ambele comunități lucruri mai generale, de ordin filosofic. Conceptul de timp, de exemplu, încetează să mai fie despre ore și minute și devine legat de fenomene naturale, cum sunt răsăritul și apusul. Și am învățat și detalii culturale. La tuaregi există obiceiul de a-ți spune ceea ce vrei să auzi. Eu eram epuizat, aveam picioarele pline de răni, și îi întrebam, asemenea unui copil nerăbdător în mașină: «Mai avem mult până la oază?». Ei îmi răspundeau cu ceea ce credeau că îmi face bine să aud: «Doar puțin, jumătate de oră». În realitate mai erau șase ore de mers. La început eram nedumerit, pentru că știam că nu mint, sunt oameni foarte onești. Dar mi-am dat seama că făceau asta pentru că eram oaspetele lor și voiau să mă mulțumească.”

GPS-ul este ca fast-food-ul

„Când am început să folosim GPS-ul, am pierdut o bogăție culturală, o înțelegere mai profundă a peisajelor prin care trecem. Îmi place să fac o comparație cu mâncarea. Când a apărut fast food-ul, oamenii au descoperit că, pentru foarte puțini bani, pot obține multe calorii. Dar, după câteva decenii, am realizat că dacă mănânci doar hamburgeri, pierzi întreaga cultură a mesei. Dacă gătești timp de trei-patru ore o cină pentru familie sau prieteni și petreceți o oră împreună pentru a vă bucura de ea, nu e vorba doar de calorii, e o experiență. Așa e și cu orientarea. GPS-ul este ca fast food-ul sau ca un cuptor cu microunde: uneori e soluția potrivită.

Dacă ești foarte grăbit și trebuie să ajungi undeva în oraș pentru muncă, de ce să nu folosești GPS-ul? Dar dacă îți acorzi timp și folosești și orientarea naturală, descoperi lucruri pe care alții nu le observă. Mulți vizitează un oraș nou, caută pe telefon un obiectiv turistic și lasă telefonul să-i ducă până acolo. Nu e nimic greșit în asta, dar pierd multe detalii. Dacă, în schimb, spui: «Vreau să merg la această galerie de artă și știu că e aproape de râu», atunci poți încerca să găsești râul urmând terenul – de obicei înseamnă să mergi la vale. Și, pe drum, începi să vezi forma reliefului. Înțelegi, de exemplu, de ce o fortificație veche e pe deal, deci galeria nu poate fi acolo.

Astfel începi să percepi lucruri pe care alții nu le observă. Eu gândesc uneori așa: nu știm dacă mai avem o a doua șansă la viață. Atunci de ce să nu simțim tot ce e de simțit? Nu costă nimic să fii atent, dar dacă vizitezi un loc fără să observi și fără să simți, pierzi o parte esențială a experienței.”

Ce este un „walkshop”

„Eu îl gândesc ca pe un mic curs sub forma unei plimbări. De obicei, îmi place să fac un traseu circular, care începe și se termină în același loc, dar care include cât mai multe tipuri de repere. Un walkshop reușit într-un oraș ar trece printr-un parc, ar include un element de apă – un lac sau un râu –, clădiri vechi și clădiri noi. Asta pentru că putem arăta cum se citește istoria într-un oraș doar dacă ne uităm la forma străzilor.

De exemplu, străzile drepte sunt un semn al modernității. Dacă privești o parte de oraș mai veche de 400 de ani, nu vei găsi străzi drepte. În schimb, în locuri ca Statele Unite sau Australia, orașele moderne sunt trasate în linii drepte, cu un plan în unghiuri drepte. În orașele europene istorice, rareori vezi capătul unei străzi dintr-un singur punct. De aceea, e frumos să combini zone vechi și zone noi în același traseu. Iar pe drum, te bucuri de semnele și indiciile pe care le descoperi împreună cu grupul.”

„Smile path” sau  „drumuri-zâmbet”

„De mult timp se vorbește despre desire paths – acele scurtături create de oameni atunci când proiectanții pun o alee într-un parc dintr-un colț în altul, dar oamenii aleg în timp alt drum, cel care le convine mai mult. Eu am observat altceva: uneori există o potecă trasată, dar oamenii aleg să iasă puțin din ea, descriind un ocol în formă de zâmbet. Se întâmplă din diverse motive: poate e un obstacol, poate s-a format o băltoacă într-o denivelare a aleii, iar oamenii evită să calce în ea.

În perioada pandemiei, de pildă, apăreau astfel de „drumuri-zâmbet” în jurul băncilor. Lumea evita să treacă prea aproape de cei așezați, lucru care înainte nu conta. Există și exemple mai puțin plăcute: locuri unde câinii își fac nevoile, iar oamenii se feresc de ele și creează același tip de ocol. Sunt multe motive mici, dar esența e aceeași: observi un tipar. Și bucuria vine tocmai din a recunoaște aceste tipare.”

Calmul natural

„Dacă le spui oamenilor «reconectează-te cu natura» li se pare o idee frumoasă, dar abstractă. În schimb, dacă le spui «încearcă să găsești râul urmărind copacii» sau «vezi dacă poți afla unde e nordul uitându-te la păsări» ei încep să privească și să se concentreze altfel.

Asta aduce toate beneficiile mindfulness-ului, dar într-un mod mai atractiv. Uneori, exercițiile de mindfulness par artificiale – «uită-te la o frunză» –, iar pentru unii funcționează, pentru alții nu. Dar dacă le spui «încearcă să afli sudul după o frunză – unghiul ei, forma, culoarea», brusc cineva petrece două minute atent la o frunză, devine mai calm și, pe deasupra, află și direcția. E mai distractiv și la fel de benefic.”

Smartphone vs. natură

„Sunt realist, nu mă aștept ca cineva să lase telefonul deoparte toată ziua. Dar aș spune așa: «încearcă, o dată pe zi, înainte să scoți telefonul». Avem cu toții momente în care așteptăm – trenul, un prieten într-o cafenea, ceva care urmează să se întâmple. Majoritatea își petrec acele cinci minute cu ochii în ecran. Și le spun: e în regulă să faci asta patru minute, dar pentru un minut privește pe fereastră și vezi dacă poți ghici unde sunt nordul, sudul, estul sau vestul, doar din semnele din jur. Nu contează dacă reușești sau dacă greșești. Poți apoi să verifici pe telefon dacă ai avut dreptate – și asta e chiar un mod bun de a folosi tehnologia. Dar dacă faci asta zilnic, vei observa mai multe lucruri, te vei simți mai bine și vei înțelege mai mult din ce te înconjoară.”