Ghiocelul înfruntă frigul cu o substanță specială și ține polenizatorii în viață24 min read

Ghiocelul are un mecanism de apărare similar cu antigelul. O substanță extrasă din bulbul său, galantamina, e folosită azi în tratamentul pentru forme ușoare de Alzheimer. În România, există trei specii, dintre care una protejată. Deși delicat, ghiocelul e mai puternic decât pare.

Ghiocelul e, pentru mulți, primul semn vizibil al primăverii. După lunile reci, apariția sa discretă – un fir alb, ieșind din zăpada topită – anunță revenirea la viață a naturii. În Flora României, profesorul Ion Simionescu surprinde această imagine cu sensibilitate și precizie.

„Semnalul învierii e dat. În taina liniştii, el e simţit. La picioarele alunului se iţeşte cea dintâi floricică de primăvară, ademenitoare prin gingășia ei. E clopoţelul sau ghiocelul (Galanthus nivalis); cum se arată, începe simfonia vieţii cu imnul triumfal al nunţii; orchestra e formată din tot ce e suflare pe pământ. 

Când îl vezi pentru prima oară, chiar strâns buchet de vânzătoarele din oraş, nu se poate să nu-ţi stârnească un surâs de mulţumire. S-a dus frigul; clopoţelul anunţă aer cald şi lumină, flori, cântec de păsări, dar şi binecuvântată muncă. E atâta bucurie la vederea lui, încât copiii, ca și oamenii mari, îl iau și, pe după ceafă, caută să-l apuce cu gura, întrebându-l dacă vor trăi peste an.”

Ghiocelul comun, Galanthus nivalis. Foto: Wikimedia Commons

Dar ghiocelul nu e doar un vestitor al primăverii. Rezistența lui, utilizările în medicina modernă și rolul în simbolistica populară îl transformă într-o plantă cu o legătură strânsă și veche cu oamenii. O floare aparent fragilă, dar care spune multe despre adaptare, ciclicitate și începuturi.

O nouă specie de ghiocel

Ghioceii fac parte din genul Galanthus, unul dintre cele aproximativ 70 de genuri din familia Amaryllidaceae. Această familie include în jur de 1.600 de specii de plante monocotiledonate, majoritatea răspândite în regiunile tropicale și subtropicale. 

Cele mai multe sunt plante terestre, erbacee (cu tulpină verde, nu lemnoasă), perene (trăiesc și se reproduc timp de mai mulți ani), care cresc din bulbi și, mai rar, din rizomi. Din aceeași familie fac parte și ceapa, usturoiul, leurda și narcisele.

Genul Galanthus a fost descris științific în 1753 de Carl Linné, considerat părintele taxonomiei moderne, în lucrarea Species Plantarum. Numele provine din grecescul gala (lapte) și anthos (floare) și face trimitere la culoarea albă a florii. Specia tip este Galanthus nivalis, ghiocelul comun, al cărui nume înseamnă „al zăpezii”, în legătură cu perioada în care înflorește.

Planșa 139 din volumul Flora von Deutschland, Österreich und der Schweiz (1885) al lui Otto Wilhelm Thomé, reprezentând studiul morfologic al ghiocelului comun. Foto: Wikimedia/domeniul public

Deși atât de cunoscuți și studiați, ghioceii încă ascund multe surprize. Chiar anul acesta a fost descrisă o specie nouă de ghiocel, Galanthus subalpinus,// „Galanthus subalpinus (Amaryllidaceae): a new species of snowdrop from the Western Balkans”, link.springer.com // colectată din Macedonia și endemică vestului Peninsulei Balcanice. 

Genul Galanthus include astăzi 25 de specii, apărute în timp prin izolare geografică, mutații genetice, adaptare la noi condiții și habitate. Ultima eră glaciară a influențat puternic răspândirea lor și a împins speciile spre centrul Eurasiei. În zonele unde arealele se suprapun, au apărut hibrizi prin polenizare încrucișată, cu trăsături intermediare față de speciile originale.

Sursă importantă de hrană pentru polenizatori

Ghioceii sunt plante monocotiledonate, ceea ce înseamnă că din sămânță se dezvoltă o singură frunză embrionară. Se dezvoltă dintr-un bulb – o tulpină subterană modificată, care rămâne inactivă o mare parte din an. Bulbul este învelit de catafile, frunzulițe uscate cu rol de protecție, asemănătoare cu cele care învelesc ceapa.

La începutul primăverii, din bulb apar două sau trei frunze subțiri, cu vârf ascuțit, capabile să străpungă solul înghețat. În perioada lor scurtă de viață, frunzele produc prin fotosinteză substanțe hrănitoare, care sunt stocate în bulb. După ce floarea și frunzele se usucă, bulbul rămâne în pământ, pregătit să refacă ciclul în primăvara următoare.

Dintre frunzele înguste răsare o tijă subțire, la capătul căreia se leagănă o singură floare albă, ca un clopoțel. În locul petalelor obișnuite, ghiocelul are tepale// O tepală este o parte a învelișului unei flori care nu se diferențiază clar în petală sau sepală. Cu alte cuvinte, când petalele și sepalele arată la fel – ca formă, culoare și textură – botaniștii le numesc tepale. // – structuri care nu se diferențiază clar în petale și sepale, cum se întâmplă la alte flori. Acest tip de înveliș floral se numește periant și, în cazul florilor simple, este alcătuit din tepale.

Ghiocelul are șase tepale, dispuse pe două rânduri: trei mari, complet albe, și trei mai mici, marcate cu o pată verde în vârf. Cele externe au o trăsătură aparte – se deschid sau se închid în funcție de temperatură, un fenomen numit termonastie. 

Când aerul se încălzește peste 10°C, se deschid spre exterior și lasă la vedere centrul florii, unde se află nectarul și polenul. Așa devin ghioceii o sursă timpurie de hrană pentru insectele polenizatoare, când natura abia începe să se trezească.

La baza florii se află ovarul, unde, după polenizare, se formează semințele. Când sunt mature, semințele conțin o substanță atractivă pentru furnici. Acestea le cară în cuiburi, ajutând fără să vrea la răspândirea plantei, pentru că nu consumă partea din care ar putea crește o nouă floare. Așa ajung ghioceii să acopere poieni întregi.

Genul Galanthus este înrudit cu alte două genuri, Leucojum și Acis, grupate împreună în tribul Galantheae. Des întâlnită în România este lușca (Leucojum vernum). Deoarece înflorește în aceeași perioadă și are o structură asemănătoare, lușca este deseori confundată cu ghioceii. Totuși, cele două sunt foarte ușor de deosebit, lușca fiind deseori mai înaltă (până la 35 cm), cu flori puțin mai mari, șase tepale egale aranjate pe un singur rând (spre deosebire de două rânduri, la ghiocei) și cu câte o pată galbenă sau verde pe vârful fiecărei tepale.

Lușca, Leucojum vernum. Se observă florile mai mari și petele galbene de pe vârfurile tepalelor. Foto: Ana-Maria KrapalFoto: Ana-Maria-Krapal

Superputerea ghioceilor – rezistența la îngheț

Imediat ce temperatura aerului depășește 0°C, rezervele stocate în bulbul ghiocelului încep să fie consumate și planta începe să crească. Chiar și după începerea perioadei de vegetație, ghiocelul poate supraviețui nopților cu temperaturi negative, datorită prezenței în celule a unor proteine antiîngheț care acționează precum un antigel natural. 

De regulă, temperaturile negative fac apa din celule să înghețe, iar cristalele de gheață distrug țesutul vegetal și omoară planta. Proteinele antiîngheț sintetizate de ghiocei și de alte câteva specii inhibă formarea gheții, iar planta este astfel salvată.

Protejat prin lege

Ghioceii sunt adaptați climatului temperat, iar teritoriul lor nativ se întinde în aproape toată Europa centrală până în Orientul Mijlociu, de la Munții Pirinei în vest până la Marea Caspică în est. Prin comerț, ghioceii au fost răspândiți de om și naturalizați și în Peninsula Scandinavă, Anglia și Statele Unite, încă din secolul al XVI-lea.

În flora nativă a României, sunt prezente trei specii de ghiocei: ghiocelul comun (Galanthus nivalis), ghiocelul mare (G. elwesii) și ghiocelul cu frunze îndoite (G. plicatus), care pot fi deosebite cu ușurință prin frunze. 

Ghiocelul comun, răspândit în toată țara, are frunzele subțiri și mai înguste decât o unghie, ghiocelul mare este întâlnit în estul țării și are frunzele mult mai late, iar ghiocelul cu frunze îndoite se remarcă prin frunzele care se curbează brusc spre partea inferioară. Aceasta din urmă specie este o specie rară regăsită în nordul Dobrogei, protejată prin lege și inclusă în lista roșie a speciilor pe cale de dispariție.

Ghiocelul, în opera lui Homer

Lunga relație dintre om și ghiocel a inspirat de-a lungul timpului legende, povești și simboluri, adesea reflectate în literatură și artă. În folclor, această floare delicată este asociată cu primăvara, renașterea, puritatea și fragilitatea. În limbajul florilor, ghiocelul înseamnă „speranță” și marchează începutul unui nou ciclu în natură.

O veche poveste spune că zăpada, rămasă fără culoare, a cerut ajutor florilor pentru a-și găsi un veșmânt. Toate au refuzat, în afară de ghiocel, care i-a oferit cu discreție din albul său. De atunci, zăpada poartă aceeași culoare, iar ghiocelul e lăsat să înflorească primul, chiar și prin frig, ca un semn de recunoștință.

S-a sugerat chiar că misterioasa plantă magică „herba immolum” sau moly, apărută în Odiseea lui Homer, pe care Hermes i-a dat-o lui Ulise ca să-l apere de farmecele vrăjitoarei Circe, ar fi fost de fapt un ghiocel.

Legătura dintre ghiocei și Alzheimer

Ghiocelul este o plantă toxică – ingerarea bulbului poate provoca greață, dureri de stomac sau iritații ale pielii la contactul direct cu seva. Cu toate acestea, în trecut, era folosit în medicina tradițională pentru alinarea durerilor de cap.

Nu de mult s-a descoperit că aceste flori merită cu adevărat să fie studiate, pentru că ele conțin anumite substanțe active care ar putea revoluționa medicina. În anii 1940, cercetători din Uniunea Sovietică au extras din bulbul ghiocelului o substanță activă de tip alcaloid, numită ulterior galantamină,// „The snowdrop, wellspring of galanthamine : A brief descriptive and scientific history”, pubmed.ncbi.nlm.nih.gov // al cărei proces industrial de sinteză completă a fost dezvoltat în 1959.

Substanța a devenit foarte cunoscută pentru proprietățile sale inhibitoare ale enzimei acetilcolin-esterază, devenind un tratament util pentru cazurile ușoare de Alzheimer// „What links snowdrops, Alzheimer’s disease, and chemical warfare?”, compoundchem.com // și demență vasculară. Alzheimerul este asociat nivelurilor scăzute de acetilcolină, un neurotransmițător, iar inhibarea acetilcolin-esterazei oprește descompunerea acestuia. Prin urmare, deși această boală teribilă nu are încă un leac, calea către găsirea tratamentului se poate ascunde în colțuri ale naturii atât de neașteptate cum sunt ghioceii.

Trafic cu ghiocei

Datorită frumuseții lor și înfloririi timpurii, ghioceii au devenit flori foarte importante din punct de vedere economic, fiind cultivați intens ca plante ornamentale. Așa s-a ajuns ca astăzi nicio grădină din zona temperată să nu fie completă fără câțiva ghiocei. Aceste flori au strâns o întreagă comunitate de admiratori dedicați colecționării celor mai rare și spectaculoase varietăți, ai cărei membri și-au însușit titlul de galantofili. 

De-a lungul timpului, prin încrucișările realizate de horticultori, au luat naștere peste 2.500 de varietăți și hibrizi foarte apreciați, deosebiți prin numărul mai mare de tepale, modelele formate de dungile albe și verzi de pe tepalele interioare sau perioada mai târzie de înflorire. 

Galanthus “Flore Pleno”, o varietate de ghiocel cultivat pentru spectaculoasele flori duble. Foto: Wikimedia Commons

Cea mai des utilizată metodă de propagare este separarea de bulbul-mamă a bulbilor nou apăruți, după ofilirea florilor. Pentru cultivarea lor în grădină, bulbii se plantează în toamnă, astfel încât să răsară primăvara. 

Din păcate, ghioceii sălbatici sunt din ce în ce mai afectați de activitățile omului, în special prin distrugerea habitatului natural, modificările climatice și colectatul excesiv. 

Ghioceii devin anual o sursă de venit pentru cei care îi culeg din păduri pentru a îi vinde. La nivel global, este cel mai comercializat gen de plante ornamentale cu bulbi obținuți din sălbăticie, milioane de ghiocei fiind anual exportați din Turcia și Georgia.// „Snowdrops falling slowly into place: An improved phylogeny for Galanthus (Amaryllidaceae)”, sciencedirect.com //

În multe țări, recoltarea bulbilor de ghiocei este interzisă prin lege, însă regulile sunt adesea încălcate, iar măsurile de protecție devin ineficiente. Conservarea populațiilor sălbatice depinde de respectarea acestor restricții și de limitarea intervenției umane în habitatul natural.

 Calistrat Hogaș, în opera sa În Munții Neamțului, spunea: 

„Trebuie s-o vezi acolo, singuratică în mijlocul frunzelor moarte şi a crengilor uscate, spre a-i înţelege farmecul deplin. Nu-ţi vine s-o rupi. Se roagă parcă să n-o rupi, căci are un mare rost: să răspîndească neauzitul îndemn la dezmorţire. Chiar cînd o rupi, nu-i smulge şi bulbul. Nu o omorî de tot. Lasă-i putinţa să-şi adune rezerva anului viitor prin ajutorul celor două frunzuliţe verzi, ca niște panglici subțiri şi late. Iar dacă o rupi, măcar priveşte-o cu amănunţime. E tot ce poate fi mai gingaş şi mai frumos, cu mijloace simple.”

Ghioceii rămân un simbol al primăverii, dar și al fragilității și complexității naturii, care are nevoie de protecție mai mult ca oricând. Dacă o floare obișnuită din grădină a oferit un compus folosit în tratarea uneia dintre cele mai grave boli, e posibil ca alte plante rare sau pe cale de dispariție să ascundă resurse la fel de valoroase – încă nedescoperite, neînțelese, neprotejate.

Rubrica Jurnal de naturalist este o colaborare între Muzeul Național de Istorie Naturală „Grigore Antipa” și Mindcraft Stories și conține texte realizate de cercetătorii muzeului, care-și propun să ofere cititorilor articole despre biodiversitatea din România.