Guguștiuci și turturele. (Aproape) totul despre păsările cântătoare ale verii35 min read

Guștiucul este o specie invazivă, urbană, venită în România în jurul anilor 1930. În schimb, turtureaua, frumoasă și discretă, este o specie vulnerabilă, amenințată de activitățile oamenilor. Ambele fac parte din aceeași familie.

Porumbeii și turturelele fac parte din familia Columbidae, alături de peste 300 de alte specii, împărțite în 50 de genuri. Dintre acestea, 59 de specii sunt amenințate cu dispariția, iar 13 sunt deja dispărute. 

Faimoasa pasăre dodo, de exemplu, era un porumbel nezburător care a trăit pe insula Mauritius și a dispărut la mai puțin de două sute de ani de la sosirea coloniștilor europeni în această regiune. 

O altă pasăre dispărută este și porumbelul pasager, care în secolul al XIX-lea era larg răspândit în America de Nord, când existau circa 3-5 miliarde de exemplare. La acea vreme, era una dintre cele mai numeroase specii de păsări de pe Pământ. Însă la începutul secolului XX a dispărut din sălbăticie. 

Anul 1914 marchează extincția acestei specii de porumbel prin moartea ultimului exemplar păstrat în captivitate. Printre cele mai probabile cauze ale dispariției sale se numără activitatea umană, vânătoarea excesivă și vulnerabilitatea la modificările mediului. 

De la poli până în deșert

Membrii familiei Columbidae sunt răspândiți la nivel mondial, mai puțin în zonele polare și în cele mai aride zone ale deșerturilor.

În general, păsările au o talie medie și o structură compactă, cu cap și cioc mic și picioare scurte, acoperite cu solzi. Pieptul lor este proeminent și rotunjit, datorită musculaturii bine dezvoltate a aripilor. Sunt zburătoare excelente, capabile de zboruri pe distanțe mari, dar și de manevre aeriene precise, pentru a scăpa de prădători.

Se hrănesc în principal cu plante și pot fi împărțite în granivore (care se hrănesc pe sol, cu semințe) și frugivore (care se hrănesc în principal cu fructele de pe ramurile copacilor). 

Dintre cele zece specii prezente în Europa, cinci cuibăresc și în România: porumbelul domestic (Columba livia domestica), porumbelul de scorbură (Columba oenas), porumbelul gulerat (Columba palumbus), guguștiucul (Streptopelia decaocto) și turturica (Streptopelia turtur). O a șasea specie, turturica roșcată (Streptopelia orientalis), poate apărea și ea ocazional.

Streptopelia este un gen de păsări din familia porumbeilor și turturelelor care a fost descris în 1855 de către ornitologul francez Charles Lucien Bonaparte. Numele streptós provine din greaca veche (și înseamnă „răsucit” sau „colier”) și din termenul grecesc péleia, care se referă la caracteristica comună a acestor păsări de a avea un colier pe gât. 

Genul Streptopelia include 15 specii, majoritatea fiind originare din Africa, dar acestea pot fi găsite și în regiunile tropicale din sudul Asiei și în Europa.

Guguștiucul (Streptopelia decaocto) în mediul urban, unde se simte foarte bine. Foto: Eve Livesey/Getty Images

Guguștiucul: o pasăre adaptabilă și înțeleaptă

Guguștiucul (Streptopelia decaocto, Frivaldszky, 1838) – un porumbel micuț – este de fapt o specie invazivă care vine de foarte departe în România, de pe tărâmurile îndepărtate ale Asiei, mai precis din zonele submontane ale Chinei. 

Inițial, guguștiucul era o pasăre migratoare, dar ulterior a ajuns să se stabilească în diverse regiuni ale Europei, inclusiv în zonele cu zăpadă și vânturi reci, pe timp de iarnă.// „Hierarchical modeling of an invasive spread: the Eurasian Collared-Dove Streptopelia decaocto in the United States. Ecological Applications”, doi.org //

Inițial originar din regiunea Golfului Bengal (India, Sri Lanka), semnalările istorice sugerează că în anii 1600 și-a extins arealul, inclusiv spre Turcia și regiunea balcanică din sud-estul Europei. 

Guguștiucul nu a fost o pasăre prezentă dintotdeauna în fauna României. Pătrunderea pe teritoriul României a fost atestată prin anii 1920-1930, iar de atunci a „cucerit” cu succes întreaga Europă. În Italia, Germania, Franța și Marea Britanie a apărut după Al Doilea Război Mondial. 

Secretul succesului său constă în înmulţirea rapidă (depune mai multe ponte pe an) şi stabilirea în apropierea localităţilor, unde este ferit de prădători, pentru că se adaptează foarte bine la prezența umană. 

Columba decaocto a fost numele științific propus, în 1838, de naturalistul maghiar Imre Frivaldszky, care a descris pentru prima oară guguștiucul eurasiatic, pe care l-a observat în orașul Plovdiv din în Bulgaria. În prezent, specia este clasificată în genul Streptopelia.// „The colourful journey of the Eurasian Collared Dove Streptopelia decaocto”, doi.org //

Numele de specie decaocto este un cuvânt latin care înseamnă „optsprezece” – o onomatopee care se referă la sunetul caracteristic pe care îl scoate guguștiucul.

Regional, se mai numește și turturica cu guler, turturica euroasiatică sau porumbel-turcesc.

Mic și gulerat

Guguștiucul este o pasăre de dimensiuni medii, are un colorit predominant gri-cenușiu, cu nuanțe maronii pe spate, vârfurile aripilor de culoare cenușiu-închis spre negru și lateralele cozii de culoare albă. Caracteristic speciei este semigulerul de culoare neagră de pe spatele gâtului.

Ciocul său este negru, iar picioarele sunt roșiatice. Lungimea corpului este de 32 de centimetri, de la vârful ciocului până la vârful cozii, anvergura aripilor atinge 56 de centimetri, iar greutatea maximă este de 200 de grame. 

Atât masculul, cât și femela sunt asemănători, nu prezintă dimorfism sexual, ambii au  gulerul caracteristic speciei. Puii se nasc fără guler, care se dezvoltă și devine asemănător cu al părinților după aproximativ trei luni de viață.

Guguștiucul este una dintre puținele păsări care pot bea apa „cu capul în jos”, scufundându-și ciocul și sorbind ca și cum ar bea printr-un pai. Majoritatea păsărilor trebuie să ia apa în cioc și apoi să-și ridice capul pentru a o lăsa să curgă pe gât.

Strânge firimiturile

Hrana este de obicei de natură vegetală, compusă din semințe, fructe și alte materiale vegetale adunate cel mai adesea de pe sol. Consumă mai ales grăunțe (grâu, porumb), semințele unor buruieni, completate de fructe suculente, plante germinate, frunze verzi. 

S-au observat și comportamente de scormonire, ruperea unor verdețuri sau fructe din arbuști, vizitarea unor hrănitoare ale animalelor din gospodării etc. Insectele sunt prinse mai rar, uneori chiar din zbor, dar consumă ocazional și moluște mici. O proporție însemnată a hranei se compune din resturile alimentare găsite pe jos, inclusiv din hrana oferită animalelor domestice.

Dragoste din interes

Cuplurile sunt monogame pe perioada unui sezon de reproducere, dar adesea rămân împreună mai mult timp, datorită atașamentului față de un teritoriu comun.

Perechile se formează de obicei în februarie-martie, uneori și din toamnă. Păsările se manifestă prin cântece teritoriale și zboruri nupțiale.// „Female response to male coos in the collared dove Streptopelia decaocto. Behaviour”, brill.com // 

Masculul propune mai multe locuri pentru cuib, iar femela alege unul dintre ele. De obicei, cuibul este plasat pe arbori sau arbuști de foioase, aproape de trunchi și la înălțimi relativ mici, dar poate fi găsit și pe clădiri, stâlpi sau în cuiburi vechi ale altor specii. 

Femela construiește cuibul din rămurelele adunate de mascul de pe sol sau rupte din arbori. Cuibul nu este însă un exemplu de arhitectură, dimpotrivă, este oarecum rudimentar. De multe ori, ponta este pierdută din cauza destrămării cuibului. 

Guguștiucul cuibărește aproape tot anul și poate avea mai multe serii de pui între lunile martie și noiembrie. Depune două ouă albe, care sunt clocite de ambii părinți în mod alternativ: femela stă pe cuib noaptea, iar masculul ziua. 

Perioada de incubație este de 15-17 zile și începe de obicei după primul ou, după care puii sunt protejați sub aripile părinților pentru încă aproximativ zece zile.// „Status, Dispersal, and Breeding Biology of the Exotic Eurasian Collared-Dove (Streptopelia decaocto) in Arkansas”, doi.org // 

Puii, care sunt nidicoli (golași și orbi), sunt hrăniți cu o secreție produsă de gușa părinților. În 15-19 zile, puilor li se dezvoltă penajul, astfel că în ziua 21 pot părăsi cuibul. În 30-40 de zile devin complet independenți. 

Maturitatea sexuală este atinsă în primăvara anului următor eclozării, iar în libertate, longevitatea maximă poate atinge 17 ani. 

Într-un an, perechea poate crește două-trei rânduri de pui, însă multe ponte sunt pierdute și înlocuite. Numărul total de ponte poate ajunge la șapte-opt, ceea ce explică expansiunea rapidă a speciei. În Europa, rata mortalității este de 50-70% în primul an de viață și scade la 33-55% anual pentru adulți. 

Adaptarea și schimbarea habitatului

Comportamentul guguștiucului este remarcabil. Acesta și-a schimbat radical stilul de viață într-un timp foarte scurt, de doar câteva sute de ani, în contrast cu alte specii care se adaptează în decursul a zeci de mii de ani.// „Invasive birds in a novel landscape: habitat associations and effects on established species. Ecography”, nsojournals.onlinelibrary.wiley.com // 

Guguștiucii nu sunt păsări migratoare în sensul tradițional, dar se pot deplasa pe distanțe scurte în căutarea hranei sau a locurilor de cuibărit.

Ei pot fi văzuți adesea cocoțați pe un stâlp, într-un copac sau pe un acoperiș. Sunt considerate păsări prietenoase și unii pot chiar să ciugulească mâncare din mână. 

Guguștiucii sunt un exemplu de adaptabilitate și supraviețuire.// „Range Expansion and Population Dynamics of an Invasive Species: The Eurasian Collared-Dove (Streptopelia decaocto)”, journals.plos.org // Au reușit// The rapid spread of invasive Eurasian Collared Doves Streptopelia decaocto in the continental USA follows human-altered habitats”, doi.org // să se integreze în habitatele umane și să prospere în ciuda provocărilor, până când au devenit o parte familiară a peisajului urban și rural.// „The spread of the Collared Dove Streptopelia decaocto in Europe: colonization patterns in the west of the Iberian Peninsula”, doi.org //

Turturele (Streptopelia turtur) în timpul unui ritual de curtare. Foto: Mike Powles/Getty Images.

Turturica: oaspete de vară, simbol al păcii și iubirii

Turturica sau turtureaua (Streptopelia turtur, Linnaeus, 1758) a fost descrisă pentru prima dată în 1758 de către naturalistul suedez Carl Linnaeus, în lucrarea sa Systema Naturae. 

Linnaeus a clasificat inițial specia în genul Columba și a denumit-o Columba turtur. Mai târziu, în 1855, specia a fost mutată în genul Streptopelia de către Charles Lucien Bonaparte. Inițial, Linnaeus a menționat greșit locul de origine ca fiind India, dar s-a corectat mai târziu, când a stabilit că de fapt este în Anglia.

Originea numelui de specie, turtur, provine din limba latină și este onomatopeea care semnifică cântecul păsării.

Sunt recunoscute patru subspecii: Streptopelia turtur turtur – subspecia tipică, răspândită în Europa, nordul Rusiei, Asia Mică; Streptopelia turtur arenicola – prezentă în Africa de Nord, Asia Centrală, vestul Chinei, Mongolia, Iran, Irak; Streptopelia turtur hoggara – care trăiește în Hoggar, Tibesti, Algeria, Niger; și Streptopelia turtur rufescens – frecventă în Valea Nilului, Egipt, Libia.

În România este prezentă subspecia Streptopelia turtur turtur, răspândită în regiunile de câmpie și de deal, prin dumbrăvi, plantații, în păduri cu subarboret sau la marginea pădurilor, prin tufișuri, desișuri, în Deltă și pe litoral. 

În ultimii ani a devenit o prezenţă din ce în ce mai rară în România, dar mai poate fi întâlnită în zone de stepă (în Dobrogea, de exemplu) şi în apropierea terenurilor agricole, prin tufişuri şi pâlcuri de pădure.

O înfățișare de gală

Spre deosebire de modesta haină a guguştiucului, turturica este o pasăre frumos colorată: cenuşie, cu aripi brune, pătate cu auriu, reflexii de culoare roz pe piept şi cu un guler elegant format din mai multe linii albe şi negre. 

Lungimea corpului variază între 26 și 31 de centimetri, iar greutatea este în jur de 150 de grame. Masculul este puțin mai mare decât femela. 

Corpul este subțire, iar aripile lungi și ascuțite. Coada este lungă, rotunjită, neagră, cu alb pe margini şi mai scurtă decât a guguştiucului. Capul și creștetul sunt de culoare albastru-cenușiu. Are părțile laterale ale gâtului marcate cu dungi albe și negre, repartizate în trei-patru rânduri. Gâtul și pieptul sunt roz-violaceu sau cenușiu-roz. Abdomenul și restul părții inferioare sunt albicioase, mai deschise decât la guguștiuc. Ochiul galben este înconjurat de un inel roșu, ciocul este brun, iar picioarele sunt roșu-vișinii.

Zburătoare de cursă lungă

Turturica este o pasăre migratoare, trăiește în jumătatea vestică a Palearcticii,// Palearctica este una dintre cele opt ecozone în cadrul regionării biogeografice a globului. Cuprinde regiunea de nord a lumii vechi: Europa, Africa de Nord, partea nordică și centrală a Asiei și părțile de nord și centrale din Peninsula Arabică. // de la Atlantic până în stepele Asiei Centrale. În nord, ajunge până în zona Țărilor Baltice, iar în sud cuibărește și în nordul Africii. 

În România, turturica cuibărește în zonele de câmpie și dealuri joase. Sosește de obicei la începutul lunii aprilie și pleacă spre locurile de iernare în lunile august-septembrie. Este migratoare pe distanță lungă și iernează în Africa Sub-sahariană. Poate acoperi până la 700 de kilometri fără oprire, în mare parte noaptea, și poate atinge viteze de 60 km/h.

Îi place în cuibul altora

Este o specie monogamă. În trecut, cuibărea și în localități, însă a fost eliminată treptat de guguștiuc. În timpul paradei nupțiale, masculul emite sunete distinctive și execută zboruri glisante caracteristice, coborând și urcând în spirală. Masculul atrage femela prin plecăciuni repetate, își umflă pieptul și o salută în timp ce coboară ciocul. Cuplul începe să se formeze încă din locurile de iernare. Perechile au tendința de a se agrega în colonii mici.

Cuibul este situat la unu-doi metri deasupra solului, într-un arbust sau în tufișuri, la marginea pădurilor. Uneori sunt folosite cuiburile altor păsări sau chiar cele de veverițe. Cuibul este construit ca o platformă subțire și fragilă din crenguțe, căptușită cu rădăcini, tulpini de ierburi mici, eventual cu câteva fire de păr.

Turtutica depune două ponte pe an, în mai-iunie și iunie-august. Specia are o prolificitate redusă, femela depune doar câte două ouă, ovale sau subeliptice,// Acestea au o formă ușor alungită și rotunjită, fără a fi complet simetrice. // netede și puțin strălucitoare. Ambii parteneri clocesc timp de 14-17 zile, începând cu al doilea ou. 

Puii sunt hrăniți cu așa-numitul „lapte de porumbel”, care este secretat de gușă, bogat în grăsimi și proteine, apoi cu diferite materii vegetale. Ei rămân la cuib timp de trei săptămâni și pot să zboare după circa patru săptămâni.

Amatoare de semințe

Din aprilie până în iunie, turturicile se hrănesc în principal prin fânețe, iar în iulie-septembrie se hrănesc printre culturile de cereale.// „Habitat use, foraging ecology and diet of turtles doves Streptopelia turtur in Britain”, doi.org // 

Hrana de bază este compusă din semințe de tot felul, dar preferă semințele de fumărițe (Fumaria spp.). Adesea, pasărea ia semințele care se coc direct de pe plantă, fără să mai aștepte să cadă și să le ciugulească de pe sol.

Acest mod de a colecta semințele de pe plantele verzi determină turturica să se întoarcă în Africa tropicală atunci când dispar fumărițele. Pentru a digera semințele mai ușor, turturica înghite și pietre mici. De asemenea, se hrănește și cu insecte și moluște mici. 

O pasăre discretă

Nu este o pasăre socială, se sperie ușor și de aceea e greu de văzut. Se ascunde în frunzișuri, dar poate fi zărită în depărtare, pe firele de telefon, sau când se hrănește pe pământ. Formează stoluri mari la sfârșitul verii, când frecventează mai ales culturile de floarea-soarelui. 

Păsările de pradă, cum ar fi uliul, sunt principalii prădători naturali ai turturicilor. Pe de altă parte, jefuitorii cuibului, ca gaița și coțofana, fură puii și aproape o treime din ouă. 

Impactul acestor jefuitori este foarte mare la începutul sezonului de cuibărire, când turturelele adulte au mai puțină hrană la dispoziție și trebuie să părăsească cuibul mai multă vreme pentru a culege mâncare și a supraviețui. Prin urmare, puii eclozați mai târziu, când semințele de fumăriță sunt abundente, au o șansă mult mai bună de supraviețuire.

Turturica în cultura umană

Turturica este o pasăre foarte iubită de români, o prezență constantă în cântecele și poveștile populare. A fost, din cele mai vechi timpuri, un simbol al iubirii și fidelității, și nu doar aici. Proverbe ca „Fii înțeleptu ca șerpele, muncitoriu ca albina și doritoriu ca turturica” sau comparații precum „Se iubesc ca două turturele” își au originea în comportamentul afectuos al perechilor de turturele.

„Neam cu porumbeii sunt drăgălașele turturele (Turtur turtur), atât de iubite de popor, ca și de poeți, prin ideala lor căsnicie, pururea alături, perechi-perechi, chiar când se întovărășesc în cârdurile de plecare. Excepții însă sunt și la turturele, ca și la oameni. Semănând cu porumbelul la înfățișare, au gâtul mai scurt, aripile mai ascuțite la vârf, iar coada mai lungă și rotunjită la capăt. Mai frumoasă e îmbrăcămintea ruginie pe spate și aripi, pe cap cu reflex albăstriu metalic, având mai ales deoparte și de alta a gâtului patru dungi negre vrăstate cu altele argintii, podoaba lor. Nici nu le vezi în desișul arborilor, dar repede prinzi de veste prezența lor prin sunetele ca un tremolo scurt, repetat, glas cu rrr prelungit. Poporul crede că spune: lucru-rău, lucru-rău. Sbor de minune dând des din aripi; când unul din soți e împușcat celălalt stă trist, îndoliat; nu părăsește cuibul, hrănindu-și puii la fel cu porumbeii de casă.” (Simionescu, 1938).// Simionescu I. (1938). Fauna României. Fundaţia pentru Literatură şi Artă „Regele Carol II”. pp. 112. //

Amenințări și măsuri de conservare

În ultimii ani, în multe țări din vestul Europei, specia a suferit un declin semnificativ, motiv pentru care Uniunea Internațională pentru Conservarea Naturii (IUCN) a clasificat-o pe Lista Roșie, ca fiind Vulnerabilă.// „Studies of West Palearctic birds: Turtle dove”, researchgate.net //

Printre principalele amenințări se numără agricultura intensivă, utilizarea extinsă a pesticidelor, gestionarea și exploatarea pădurilor, vânătoarea, speciile invazive și schimbările climatice care duc la scăderea resurselor de hrană pentru această specie.// „The decline of the turtle: Dietary associations with body condition and competition with other columbids analysed using high-throughput sequencing”, doi.org //

Alte amenințări includ seceta severă din zonele de iernare, pierderea locurilor de odihnă în timpul migrației, competiția cu guguștiucul pentru hrană și habitat și infecția cu parazitul protozoar Trichomonas gallinae, care poate fi letală.// „Searching for the causes of decline in the Dutch population of European Turtle Doves (Streptopelia turtur)”,  doi.org //

Măsurile de conservare pentru această specie ar putea include crearea de locuri de cuibărit artificiale, asigurarea condițiilor de hrănire pe terenurile arabile și îmbunătățirea calității habitatelor forestiere.// „The European Turtle-Dove Streptopelia turtur in Northwest Africa: A Review of Current Knowledge and Priorities for Future Research”, bioone.org // Fără măsuri adecvate de protecție, există riscul ca, în viitor, primăverile să fie lipsite de cântecul turturicii.

Rubrica Jurnal de naturalist este o colaborare între Muzeul Național de Istorie Naturală „Grigore Antipa” și Mindcraft Stories și conține texte realizate de cercetătorii muzeului, care-și propun să ofere cititorilor articole despre biodiversitatea din România.