Melcul de grădină, elixirul tinereții28 min read

Melcul de grădină, cândva recomandat de Hipocrate pentru vindecarea rănilor, a devenit azi ingredient de top în produsele cosmetice. Studiile recente arată că mucusul de melc ar putea ajuta și la refacerea smalțului dentar.

Cremele pe bază de mucus de melc nu au o istorie lungă în cosmetica modernă. Folosite în antichitate, omenirea le-a uitat și preferă să folosească tot mai mult extractele din lumea vegetală.

Totul a repornit dintr-o fermă de melci din Chile, unde lucrătorii au observat că tăieturile și zgârieturile de pe mâini li se vindecau mult mai repede decât în mod normal, iar pielea lor era mereu moale și catifelată. Așa au descoperit că secrețiile melcului Cornu aspersum sunt cele care fac pielea să arate sănătoasă și să se regenereze rapid.

 Cercetările ulterioare efectuate asupra acestui ingredient special – mucusul de melc – au dus la apariția cremei Elicina, un tratament folosit pentru diverse afecțiuni cutanate, dar și ca produs cu efect antiîmbătrânire. După lansare, Elicina a ajuns rapid pe piețele internaționale și a devenit un succes mondial. Este apreciată pentru eficiența în tratarea vergeturilor, arsurilor, ridurilor și petelor de pe piele.

Moluștele – geniale, cu sau fără creier

Moluștele din care face parte și melcul cu efect testat în cosmetică formează un grup vast de animale nevertebrate care trăiesc atât în mediul acvatic (dulce sau sărat), cât și pe uscat. Au corpul moale, protejat, la unele specii, de o cochilie calcaroasă, și includ specii precum melcii, scoicile, caracatițele și sepiile. Cu cele peste 76.000 de specii descrise, moluștele reprezintă a doua cea mai numeroasă încrengătură după artropode fiind grupate în șapte clase: Aplacophora, Polyplacophora (chitoni), Monoplacophora, Gastropoda (melci), Cephalopoda (caracatițe și sepii), Bivalvia (scoici), Scaphopoda.

Cele patru trăsături universale care definesc moluștele actuale sunt: un corp moale alcătuit aproape în întregime din țesut muscular, mantaua cu o cavitate importantă folosită pentru respirație și excreție, prezența unei radule (o „limbă” cu dinți, absentă la scoici) și structura specifică a sistemului nervos.

 Moluștele au, de obicei, două perechi de cordoane nervoase (sau trei, în cazul scoicilor), iar creierul – atunci când este prezent – înconjoară esofagul. Majoritatea speciilor au ochi și toate dispun de receptori pentru detecția substanțelor chimice, a vibrațiilor și a atingerii. Sistemul reproducător cel mai simplu implică fertilizarea externă, însă există și forme mai complexe. Aproape toate speciile depun ouă, din care ies larve de tip trocofor, veliger (mai dezvoltate) sau chiar adulți miniaturali.

Helix aspersa. Foto: Minh Hoang Cong via Getty Images

Gustoase, dar cu măsură

Moluștele cefalopode – precum calamarii, sepiile și caracatițele – se numără printre cele mai avansate din punct de vedere neurologic dintre toate nevertebratele. Dintre acestea, calamarii colosali (Mesonychoteuthis hamiltoni, de până  la 495 kg, cu tentacule care măsoară peste 10 m lungime) sunt considerate cele mai mari specii de nevertebrate existente în prezent.

Clasa gastropodelor – care include melcii, limacșii (melcii fără cochilie) și melcii marini – este de departe cea mai diversă și reprezintă aproximativ 80% din totalul speciilor de moluște identificate.

Moluștele sunt și azi o sursă importantă de hrană pentru oameni, dar unele specii pot acumula toxine care pot provoca intoxicații. De aceea, multe țări au reguli stricte pentru a preveni astfel de riscuri.

De-a lungul timpului, moluștele au fost și o sursă importantă de bunuri de lux: perle de la stridii, mătase de mare de la scoica Pinna nobilis, sidef și purpură obținută din melci marini. În unele culturi, cochiliile lor au fost folosite chiar ca monedă de schimb.

Cornu aspersum (sinonime: Helix aspersa, Cryptomphalus aspersus), cunoscut sub denumirea comună de melc de grădină, este o specie de melc terestru din familia Helicidae. Dintre toate moluștele terestre, aceasta este probabil cea mai răspândită și mai cunoscută specie. E strâns înrudită cu melcii noștri de grădină sau de livadă – Helix pomatia sau Helix lucorum. Melcul de grădină este considerat o delicatesă culinară în anumite regiuni ale lumii, dar este privit și ca un dăunător al grădinilor și culturilor agricole, mai ales în zonele unde a fost introdus accidental și unde melcii nu sunt, în mod tradițional, consumați ca aliment.

Cornu aspersum este o specie tipic antropocoră (răspândită de om – fie intenționat, fie accidental – în numeroase regiuni geografice), originară din regiunea mediteraneană, iar aria sa actuală de distribuție se extinde din nord-vestul Africii și Peninsula Iberică, către Asia Mică și Egipt, ajungând spre nord până în Marea Britanie. De asemenea, melcul este prezent în Australia, Noua Zeelandă, America de Nord, Costa Rica și în sudul Americii de Sud.

Specia a fost introdusă în Africa de Sud ca aliment de către hughenoți în secolul al XVIII-lea și în California în anii 1850, tot ca sursă de hrană. În ambele regiuni, însă, a devenit ulterior un dăunător agricol notoriu și a afectat în special livezile de citrice și podgoriile. Din acest motiv, în multe țări există reglementări și carantine stricte pentru a preveni răspândirea speciei prin material vegetal importat, folosit de multe ori în amenajarea grădinilor sau spațiilor verzi.

Mucusul, ingredientul minune din produsele de frumusețe

Mucusul de melc (eng. snail slime) este o secreție naturală produsă de melci, care îi ajută la deplasare și are rol de protecție. Acesta a devenit, în mod neașteptat, o vedetă în domeniul sănătății și al produselor cosmetice și dermatocosmetice, fiind cunoscut științific sub numele de mucină sau ser de melc.

În cosmetică, mucina de melc se folosește mai ales în seruri și creme care tratează mai multe probleme ale pielii – de la riduri și linii fine la uscăciune și textură neuniformă. Cremele cu extract de melc ajută pielea să se vindece mai repede, reduc cicatricile post-acnee și oferă un aspect mai luminos și mai neted, mai ales dacă sunt folosite constant.

Produsele cu mucus de melc au devenit tot mai populare datorită influenței tratamentelor coreene și japoneze de îngrijire a pielii. Pentru că hidratează, repară și regenerează eficient, mucina de melc a ajuns un ingredient de bază în cremele anti-îmbătrânire.

Un adevărat cocktail biologic

Un studiu// „From Nature to Nurture: The Science and Applications of Snail Slime in Health and Beauty”, onlinelibrary.wiley.com // publicat în 2025 în Journal of Cosmetic Dermatology arată că mucusul de melc este o substanță bioactivă complexă, formată aproape complet din apă (până la 99%) și o serie de compuși activi: proteine, glicozaminoglicani și mucopolizaharide. Printre cei mai importanți se numără acidul hialuronic, care menține hidratarea și elasticitatea pielii, acidul glicolic, care exfoliază delicat și stimulează regenerarea celulară, și alantoina, cu efect calmant și cicatrizant. Colagenul și elastina completează formula, contribuind la fermitate și la reducerea ridurilor.

Proteinele și glicoproteinele din mucusul de melc susțin producția de colagen și elasticitatea pielii, având și efect antioxidant. Glicozaminoglicanii ajută pielea să rețină apa, o mențin hidratată și suplă, iar peptidele antimicrobiene oferă protecție antibacteriană, antiinflamatoare și antioxidantă. Mineralele precum calciul, magneziul, zincul, cuprul și fierul, alături de vitaminele A, C și E, hrănesc pielea și favorizează regenerarea. Datorită acestei combinații complexe de substanțe active, mucusul de melc este considerat un ingredient complet, cu efecte regenerante, hidratante și protectoare, foarte apreciat în produsele moderne de îngrijire a pielii.

De folos și în medicină

Pe lângă utilizarea largă în industria cosmetică, mucusul de melc promite mult și în aplicații biomedicale, potrivit unui studiu// „HelixComplex snail mucus exhibits pro-survival, proliferative and pro-migration effects on mammalian fibroblasts”, nature.com // din 2018 efectuat pe fibroblaste de mamifere.

Testele efectuate in vitro pe culturi de fibroblaste tratate cu extract standardizat de mucus de melc au arătat că substanța nu este toxică pentru celule, le protejează de moartea programată și stimulează regenerarea. S-a observat o creștere semnificativă a diviziunii și mobilității celulare, datorată atât efectelor directe, cât și unor procese indirecte. Aceste reacții au fost însoțite de modificări în structura celulelor, reorganizarea rețelei lor interne și eliberarea de citokine, molecule care susțin comunicarea celulară și vindecarea țesuturilor. Rezultatele studiului arată că mucusul de melc are un potențial real în regenerarea pielii și tratamentele dermatologice.

Helix pomatia, Valea Stanciului. Foto: Oana Popa

O chimie complexă

Producția de mucus și folosirea sa pe scară largă a stârnit atât interesul cercetătorilor, cât și al producătorilor de cosmetice, datorită compoziției sale chimice complexe și a proprietăților sale potențial benefice. Înțelegerea implicațiilor biologice ale mucusului de melc presupune explorarea compoziției sale chimice, a proceselor metabolice de producere și a factorilor care influențează calitatea acestei secreții.

Procesul prin care melcul produce mucus este complex și implică mai multe tipuri de secreții, generate de glande diferite. Cele aflate în picior produc mucusul folosit pentru deplasare — o substanță foarte apoasă, bogată în glicozaminoglicani și minerale, care ajută melcul să alunece ușor și să evite rănirea pe suprafețe dure. Un studiu// „Snail mucus – glandular origin and composition in Helix pomatia”, pubmed.ncbi.nlm.nih.gov // publicat în 2017 a arătat că acest tip de mucus conține doar câteva proteine și are un rol mecanic, nu regenerant, ceea ce îl face mai puțin valoros pentru utilizări terapeutice sau cosmetice.

Un alt tip de mucus este produs de glandele situate în manta, în apropierea cochiliei și care contribuie la protejarea organismului împotriva factorilor nocivi și participă la formarea și repararea cochiliei în cazul unor traumatisme. Mucusul secretat de glandele mantalei are o compoziție complexă, bogată în proteine, glicozaminoglicani, mucopolizaharide, minerale și enzime importante, ceea ce îl face deosebit de valoros în tratamentul arsurilor, al rănilor și în cosmetică. 

Procesul de producere a mucusului implică secreția de precursori ai mucusului din celulele glandulare. Când acești precursori intră în contact cu apa, pe care melcii o iubesc foarte mult, se hidratează rapid, formând o rețea de polimeri interconectați care conferă mucusului textura sa vâscoasă caracteristică.

Fermă de melci. Foto: Artist GND photography/Getty Images

Sensibil la stres

Calitatea mucusului de melc depinde de mai mulți factori, printre care alimentația, mediul, nivelul de stres și vârsta animalului. O dietă bogată în calciu și minerale favorizează secreția de substanțe benefice, motiv pentru care fermele comerciale controlează atent hrana melcilor. Condițiile de mediu influențează, la rândul lor, compoziția mucusului: stresul sau variațiile mari de temperatură pot duce la o secreție instabilă, cu proprietăți reduse. De asemenea, melcii tineri produc un mucus mai abundent și de calitate superioară față de exemplarele mature.

Extracția mucusului de melc pentru industria cosmetică a generat discuții legate de etica procesului. Metodele folosite inițial implicau stresarea melcilor pentru a stimula secreția, ceea ce ridica probleme de bunăstare animală. În prezent, multe companii folosesc tehnici mai blânde, în care melcii sunt lăsați să se miște liber pe suprafețe din plasă, într-un mediu calm și controlat, iar mucusul este colectat natural, fără a le provoca suferință. Aceste metode etice au devenit esențiale pentru a răspunde cererii de produse cosmetice sustenabile și responsabile.

Cât privește efectele vindecătoare ale mucusului de melc se explică prin compoziția sa bioactivă, bogată în alantoină, glicozaminoglicani, peptide antimicrobiene și proteine structurale precum colagenul și elastina. Împreună, aceste substanțe stimulează regenerarea celulară, accelerează refacerea țesuturilor, formează o barieră protectoare și reduc riscul de infecții, favorizând vindecarea rapidă a pielii cu cicatrici minime.

Bun la toate

Mucusul de melc s-a dovedit promițător în tratarea unor afecțiuni ale pielii, precum arsurile, rănile diabetice și dermatitele. Extractul de melc accelerează vindecarea arsurilor de gradul doi datorită alantoinei, care stimulează refacerea țesuturilor, a arătat un studiu.// „The efficacy of Helix aspersa Müller extract in the healing of partial thickness burns: A novel treatment for open burn management protocols”, tandfonline.com // 

Glicozaminoglicanii și acidul hialuronic ajută la menținerea hidratării pielii și la susținerea matricei extracelulare, esențiale pentru procesul de regenerare. Deși rezultatele actuale sunt promițătoare, aceste aplicații sunt încă în fază de cercetare, iar studiile clinice viitoare vor fi decisive pentru confirmarea eficienței și siguranței. Mucusul de melc are potențialul de a deveni o resursă naturală importantă în dermatologie.

Acathina fulica. Foto: MaViLa/Getty Images

Luptă contra infecțiilor

Activitatea antibacteriană a mucusului de melc a atras un interes tot mai mare în ultimii ani, datorită potențialelor aplicații medicale și cosmetice. Este eficient împotriva unei game largi de bacterii, atât Gram-pozitive, cât și Gram-negative.

Diferite specii de melci produc mucus cu proprietăți antibacteriene remarcabile. De exemplu, mucusul melcului african uriaș Lissachatina fulica a prezentat efecte inhibitoare asupra bacteriilor Staphylococcus aureus, Escherichia coli și Pseudomonas aeruginosa. În mod similar, mucusul de Cornu aspersum s-a dovedit eficient împotriva bacteriilor Staphylococcus epidermidis și Propionibacterium acnes, ceea ce îl face un candidat promițător în tratarea infecțiilor cutanate și a acneei. Sunt necesare cercetări in vivo și studii clinice extinse pentru a înțelege pe deplin potențialul mucusului de melc ca agent antibacterian cu aplicații practice.

Mucusul de melc a devenit un ingredient tot mai apreciat în cosmetica modernă datorită compoziției sale bogate în substanțe bioactive. Stimulează sinteza de colagen și elastină, reducând liniile fine și ridurile, și contribuie la menținerea fermității pielii. Conținutul ridicat de acid hialuronic și glicozaminoglicani asigură o hidratare profundă și protejează bariera cutanată. Alantoina, peptidele și enzimele antioxidante sprijină regenerarea pielii, favorizează vindecarea leziunilor și uniformizează textura. Prin acțiunea sa antiinflamatoare și antibacteriană, mucusul de melc ajută și în combaterea acneei, lasă pielea mai netedă, mai luminoasă și vizibil mai sănătoasă.

În stomatologie, mucusul de melc începe să devină un subiect interesant de cercetare. Ajută smalțul să se refacă și oferă o protecție suplimentară împotriva cariilor. În experimente pe animale, s-a observat și un efect benefic în cazul parodontitei: mucusul a redus activitatea celulelor care distrug osul, încetinind degradarea acestuia. Pe scurt, e posibil ca într-o zi să găsești în pasta de dinți sau în tratamentele dentare un ingredient neașteptat, dar eficient – melcul.

Panaceu, încă de acum mii de ani

Departe de a fi o descoperire a medicinei moderne, calitățile terapeutice ale melcilor erau cunoscute încă din Antichitate. Medicii lumii antice îi considerau adevărate leacuri universale, iar scrierile vremii abundă în mărturii despre utilizarea lor terapeutică. 

Hipocrate, cunoscut drept „părintele medicinei”, recomanda melcii zdrobiți pentru calmarea inflamațiilor pielii și utiliza mucusul de melc în tratamentul herniilor rectale, convins de efectele sale regeneratoare. 

Celsus nota că melcul crud, împreună cu cochilia sa, avea proprietăți vindecătoare remarcabile, iar prin fierbere căpăta virtute emolientă, adică abilitatea de a înmuia și calma țesuturile. Într-un ton similar, Pliniu cel Bătrân afirma că preparatele din melci puteau fi folosite pentru orice tip de rană – de la arsuri și abcese, până la sângerări nazale. 

Chiar și Galen, unul dintre marii medici ai Imperiului Roman, recomanda mucusul de melc în tratamentul hidropsului fetal, o stare patologică rară care poate afecta unele sarcini, caracterizată prin acumularea de fluid la nivelul fătului, și îl considera un agent natural cu proprietăți excepționale de refacere.

Pe măsură ce popularitatea mucusului de melc ca ingredient în produsele de sănătate și înfrumusețare continuă să crească, apare tot mai clar nevoia unor cercetări mai ample și mai aprofundate. 

Comunitatea științifică lucrează încă la înțelegerea completă a mecanismelor de acțiune ale acestei substanțe și a efectelor sale pe termen lung asupra sănătății pielii. Studiile viitoare ar putea contribui la optimizarea utilizării mucusului de melc atât în cosmetică, cât și în medicină.

Rubrica Jurnal de naturalist este o colaborare între Muzeul Național de Istorie Naturală „Grigore Antipa” și Mindcraft Stories și conține texte realizate de cercetătorii muzeului, care-și propun să ofere cititorilor informații despre biodiversitatea din România.