Perlele: formate de scoici, purtate de regine, folosite în tratamente medicale29 min read

Din interiorul scoicilor, perlele ajung pe coroane regale, în laboratoare farmaceutice și pe mesele bijutierilor. Unele sunt naturale și rare, altele crescute în ferme cu peste zece implanturi simultane. Cele care nu trec testul bijuteriilor ajung în capsule, creme sau tratamente pentru oase.

„Perlele sunt întotdeauna potrivite”, spunea Coco Chanel, iar vorbele ei, precum hainele și parfumurile sale, nu s-au demodat niciodată. Discrete, dar luminoase, perlele poartă în ele o eleganță atemporală și o poveste profundă despre vindecare. Nu sunt doar bijuterii, ci răspunsuri biologice. În interiorul unei scoici, o iritație devine un miracol sidefat! Aceasta este lecția pe care perla o șoptește lumii: vindecarea poate fi strălucitoare.

Ce este o perlă?

Perlele sau mărgăritarele sunt unice, deoarece sunt singurele pietre prețioase care se formează într-un organism viu prin secreția și depunerea de sidef de către celulele epidermice ale mantalei moluștei – același proces prin care ia naștere și cochilia animalului. Perlele au aceleași proprietăți fizice și aceeași compoziție cu sideful natural din cochilie și au carbonatul de calciu ca principal component.

Mantaua moluștei depune straturi de carbonat de calciu (CaCO₃) sub formă de aragonit sau ca un amestec de aragonit și calcit – doi compuși polimorfi, dar cu structuri cristaline diferite. Aceste cristale sunt legate între ele de o proteină structurală, numită conchiolină. Perla este formată în proporție de 95% din cristale microscopice de aragonit, legate între ele prin straturi subțiri de conchiolină. Această alternanță dintre organic și anorganic face din natură un mare inginer și dă luciul, rezistența și durabilitatea caracteristice perlei.

Strălucirea unică a perlelor se datorează reflexiei și refracției luminii în straturile translucide de sidef. Cu cât aceste straturi sunt mai subțiri și mai numeroase, cu atât perla are un luciu mai fin și mai rafinat. Irizațiile specifice perlelor apar din suprapunerea straturilor succesive – acestea descompun lumina care cade pe suprafața lor. În plus, perlele pot fi colorate în nuanțe de galben, verde, albastru, maro, roz, violet sau negru. Cele mai valoroase perle sunt cele cu un luciu metalic și foarte intens.

Perle Haliotis/Bill Camarota/Getty Images

 Speciile care produc perle

Scoicile perlifere marine fac parte mai ales din genurile Pinctada și Pteria. De exemplu, speciile din complexul Pinctada fucata/martensii/radiata/imbricata trăiesc în apele tropicale ale Indo-Pacificului și Atlanticului de Vest, în lagune sau golfuri puțin adânci, unde se atașează de roci sau vegetație cu ajutorul firelor de byssus (fibre proteice secretate de scoică). 

Pinctada margaritifera (Linnaeus, 1758) se întâlnește din Marea Roșie și Golful Persic până în Polinezia și Madagascar.// „A detailed description of pearl-sac development in the black-lip pearl oyster, Pinctada margaritifera (Linnaeus 1758)”, onlinelibrary.wiley.com // Pinctada maxima (Jameson, 1901), folosită frecvent în fermele de perle, a fost studiată intens pentru sideful său bogat în proteine osteogenice. Pinctada mazatlanica (Hanley, 1855) trăiește de-a lungul coastelor Pacificului, din Golful California până în nordul statului Peru.

La rândul lor, speciile de Pteria aduc și ele contribuții importante la industria perlelor de cultură: Pteria penguin (Röding, 1798), răspândită în întregul Indo-Pacific estic, este cunoscută pentru producerea semiperlelor (perle mabé), iar Pteria sterna, cu o distribuție mai restrânsă, este utilizată în Mexic în același scop (Southgate & Lucas, 2011).// „ Production of pearls. In Goods and services of marine bivalves (pp. 73-93). Cham: Springer International Publishing”, researchonline.jcu.edu.au (PDF) // 

Scoicile perlifere de apă dulce pot fi crescute în iazuri, râuri sau lacuri. Peste 98% dintre perlele de apă dulce sunt produse în China, unde sunt utilizate aproximativ zece specii de scoici pentru producția comercială de perle. Acestea aparțin familiilor Unionidae și Margaritiferidae și includ specii precum Hyriopsis cumingii, Cristaria plicata, Lamprotula leai, Lamprotula rochechouarti și Margaritiana dahurica. Dintre acestea, cele mai productive sunt Hyriopsis cumingii și Cristaria plicata. 

Pe lângă speciile native, în China au fost introduse și scoici din alte regiuni pentru producția de perle. Printre acestea se numără Hyriopsis schlegelii (originară din Japonia), cunoscută pentru capacitatea mare de a secreta sidef, și Potamilus alatus (originară din America de Nord), care poate produce perle negre de o înaltă calitate. În Japonia, cele mai utilizate specii în producția de perle sunt Hyriopsis schlegelii și Margaritiana dahurica (Zhu, Southgate & Li, 2018).

Perlele baroce sau rotunde, sidefate sau nesidefate sunt produse și de alte specii de moluște cum ar fi scoica gigant (Tridacna gigas) sau melci (Haliotis sp., Strombus gigas, Melo melo, Cassis sp. etc.).

Stridie cu perlă neagră, Manihi, arhipelagul Tuamotu, Polinezia Franceză (teritoriu de peste mări al Republicii Franceze). Foto: DeAgostini/Getty Images

Ce face o perlă să strălucească: culoare, formă, luciu

Calitatea unei perle este apreciată în funcție de patru criterii principale: culoare, dimensiune, formă și finețea suprafeței. Fiecare dintre acestea este rezultatul unor procese biologice și fizice care au loc în interiorul organismului producător.

Culoarea, de pildă, poate fi de două feluri: biologică și structurală. Culoarea biologică apare datorită pigmenților produși de celulele pigmentare ale moluștei, care reflectă lumina într-un anumit mod. În schimb, culoarea structurală este generată prin refracția, difracția sau interferența luminii, cauzate de microstructura fizică a suprafeței – un mecanism similar cu cel care produce irizațiile de pe aripile fluturilor sau din interiorul cochiliilor sidefate.

La perle, aspectul cromatic este rezultatul interacțiunii dintre mai multe componente: culoarea de bază, culoarea secundară și culoarea de halou. Culoarea de bază este dată de fundalul cromatic al perlei, apărut prin absorbția parțială a luminii albe. Culoarea secundară plutește vizibil la suprafață, fiind creată de reflexia și interferența luminii. Haloul este un efect optic rar și spectaculos, similar curcubeului, care pare să înconjoare perla – mai ales în cazul celor negre din Tahiti, intens apreciate pentru acest fenomen.

Forma și dimensiunea unei perle depind de grosimea stratului de sidef și de modul în care se depun cristalele de carbonat de calciu. Finețea suprafeței reflectă calitatea acestui strat, care este alcătuit în proporție de 95% din carbonat de calciu și 5% din matrice organică. Structura cristalină, formată din aragonit și calcit, determină rezistența și luciul specific al perlei. În același timp, proteinele din matricea organică controlează procesul de cristalizare, influențând aspecte esențiale precum forma, culoarea și strălucirea.

Toate aceste elemente fac ca fiecare perlă să fie unică, iar evaluarea calității să depindă atât de ochiul uman, cât și de înțelegerea proceselor naturale care au dus la formarea ei.

Exemple de perle fabricate din stridii perlifere Mabe. Fac parte din Expoziția de Perle de la Muzeul de Științe Naturale din SUA. Foto: Steve Campbell/Houston Chronicle via Getty Images

Cum se clasifică perlele: compoziție, mediu, formare și aspect

Perlele sunt clasificate după mai multe criterii, care țin de compoziție, mediul în care se formează, intervenția umană și trăsăturile fizice – culoare, formă, luciu.

Un prim criteriu de diferențiere este compoziția. Perlele sidefate, cele mai răspândite, sunt formate din straturi regulate de aragonit și conchiolină și au luciul perlat specific. În această categorie intră perlele de apă dulce, dar și Akoya, Tahiti și South Sea. În schimb, perlele nesidefate, foarte rare, nu prezintă irizație. Sunt formate din aragonit granular, au un aspect ceros sau mat și provin de la scoici precum Tridacna sp. sau melci ca Casis sp., Strombus gigas ori Melo melo.

După mediul de formare, perlele pot fi marine, produse de moluște din apă sărată, sau dulcicole, provenite de la scoici de apă dulce, din familiile Unionidae și Margaritiferidae.

Formarea perlei poate fi naturală sau asistată. Perlele naturale apar spontan, fără intervenție umană, în jurul unui iritant, cum ar fi un fir de nisip sau un parazit. Sunt extrem de rare, iar meseria de căutător de perle a dispărut aproape complet, rămânând doar ca atracție turistică. În trecut, scufundătoarele ama și alți căutători de perle erau cunoscuți pentru curaj și răbdare. Legendele și folclorul i-au transformat în personaje aproape mitice.

Perlele de cultură sunt create cu intervenție minimă din partea omului, prin introducerea unui mic nucleu în gonadele scoicii. Uneori, se adaugă și o grefă de țesut din mantaua unei scoici valoroase, care determină formarea unui sac perlifer. Aici se depune treptat sideful care va da naștere perlei.

Un caz aparte este cel al perlelor Keshi, care, deși fac parte din categoria perlelor de cultură, nu conțin nucleu. Scoica îl elimină, dar grefa rămâne activă și produce sidef. Rezultatul: o perlă mică, complet formată din sidef, ce rivalizează adesea cu cele naturale.

Culoarea și luciul variază în funcție de specie și condițiile de formare. Perlele Akoya sunt de regulă albe sau crem. La cele de apă dulce apar frecvent nuanțe de roz, lila sau piersică. Perlele South Sea sunt adesea aurii, iar cele Tahiti pot fi negre, verzi sau albastre. Perlele nesidefate au nuanțe mai opace: portocaliu, bej sau alb lăptos.

Forma este, la rândul ei, un criteriu important. Există perle perfect rotunde – rare și foarte căutate –, semi-rotunde, baroce (cu forme neregulate), keshi (mici și fără nucleu) sau mabé, care sunt bombate pe o parte și plate pe cealaltă.

Un exemplu rar și spectaculos este perla barocă produsă de Haliotis rufescens, un tip de melc marin. Această perlă naturală, bogată în aragonit, are un luciu intens, metalic, și culori electrice – albastru, turcoaz, verde, violet sau roz. Este extrem de greu de găsit: doar una din 900.000 de exemplare produce o asemenea perlă.

Perle Melo. Foto: Wikimedia commons

De la nucleul implantat până la bijuterie: un proces care durează ani

Până spre sfârșitul secolului XX, perlele erau un lux inaccesibil majorității. Totul s-a schimbat în 1916, când Kokichi Mikimoto, considerat un erou național în Japonia, a reușit să producă perle de cultură. „Visul meu este să împodobesc gâtul tuturor femeilor din lume cu perle”, spunea el – un ideal care a transformat definitiv piața bijuteriilor.

Producerea perlelor de cultură sferice presupune, în general, cinci etape: selecția scoicilor, implantarea nucleului, îngrijirea postoperatorie, recoltarea și prelucrarea perlelor.

Alegerea speciei de scoică-gazdă este esențială. Scoicile pot fi colectate din mediul natural – practică încă activă în Australia și Polinezia Franceză – sau pot fi obținute prin programe de reproducere în stații specializate. În acest caz, larvele sunt fixate pe substraturi artificiale introduse în apă la momentul potrivit. După fixare, juvenilii sunt crescuți până ating dimensiunea adecvată pentru implantare. În medie, este nevoie de cel puțin un an și jumătate pentru ca larvele de stridii perlifere să ajungă la maturitate, în timp ce scoicile de apă dulce cresc mai rapid și pot fi folosite după aproximativ un an.

Implantarea nucleului este etapa crucială. La perlele marine, se introduce în gonadă un nucleu sferic din sidef (de obicei de scoică) împreună cu un fragment de țesut de manta (grefă) de aproximativ 3 × 3 mm, prelevat de la o stridie donatoare. În cazul perlelor de apă dulce, implantarea presupune adesea doar folosirea unei grefe, fără nucleu, ceea ce simplifică procedura.

După implantare, scoicile sunt supravegheate timp de cel puțin două săptămâni – o perioadă critică în care poate apărea respingerea nucleului sau moartea individului. Apoi sunt transferate înapoi în ocean, la o adâncime de 2–3 metri, în zone cu ape calme. Temperatura apei influențează semnificativ ritmul de secreție a sidefului: la Pinctada maxima, secreția optimă apare la 25–30°C, iar depunerea începe la 45 de zile după implantare. În cazul Pinctada margaritifera, țesutul grefat formează sacul perlifer în 14 zile, dar prima secreție de sidef a fost observată abia la 32 de zile după grefare (Kishore & Southgate, 2014).

După formarea sacului perlifer, scoicile sunt crescute încă 1–2 ani până la recoltare. La perlele de apă dulce, perioada de cultură este, în general, de aproximativ un an, în funcție de specie și metoda utilizată.

Recoltarea se face în perioade cu temperaturi scăzute, când secreția de sidef încetinește, favorizând o suprafață mai netedă și un luciu mai intens. Perlele Akoya și South Sea sunt produse în gonada scoicii, câte una per individ. Dacă perla obținută este de calitate, scoica poate fi refolosită: se implantează un nou nucleu, de dimensiuni mai mari, și se inițiază un nou ciclu de 2–3 ani. Astfel, pot fi obținute până la patru perle de la aceeași stridie, cu îmbunătățiri semnificative în dimensiune și formă în cazul „perlelor de a doua generație” (Pinctada margaritifera) (Kishore & Southgate, 2014).

Perlele de apă dulce sunt produse în mantaua scoicii. Se pot introduce până la 20 de grefe în fiecare lob, ceea ce permite recoltarea a peste 10 perle de la o singură scoică – un randament mult mai mare decât în cazul celor marine.

Totuși, peste 90% dintre perlele de cultură nu pot fi folosite direct în bijuterii, din cauza imperfecțiunilor de formă, luciu sau culoare. De aceea, tehnicile de prelucrare sunt larg răspândite, mai ales pentru perlele Akoya și cele de apă dulce. Acestea includ sortarea, degresarea, albirea, vopsirea sau decontaminarea.

Perlele ca resursă biomedicală

Perlele mici sau imperfecte, fără nucleu, sunt adesea folosite în industria farmaceutică și cosmetică. Utilizarea lor în medicina tradițională chineză este documentată de peste 2.000 de ani, iar studii recente au confirmat efecte antioxidante și antiinflamatorii distincte. Extractele de perlă au fost folosite în tratamente pentru ulcerații, tumori, cataracte și în formule dermatologice.

Procesul de formare a sidefului (biomineralizarea) a atras interesul cercetătorilor în domeniul biomedical. Sideful a fost testat ca substitut pentru țesut osos uman, în special pentru regenerarea osoasă și dezvoltarea de structuri hibride os-nacru la ovine.

În produsele de îngrijire, perlele sunt apreciate pentru compoziția lor: calciu, peste 20 de oligoelemente, peste 15 aminoacizi, fosfataze alcaline și taurină naturală. Sunt procesate sub formă de pulbere și utilizate ca suplimente alimentare, în produse pentru albirea pielii sau în tratamente cosmetice remineralizante.

Astfel, perla rămâne nu doar un simbol al frumuseții, ci și o resursă complexă, cu aplicații în medicină, știință și industrie.

Cum trebuie să ai grijă de perlele tale

Perlele sunt materiale organice sensibile și se pot deteriora în timp dacă nu sunt îngrijite corect. Expunerea la substanțe chimice din parfumuri, creme sau machiaj afectează stratul de sidef și poate duce la pierderea luciului.

O regulă practică este ca perlele să fie puse la final, după aplicarea produselor cosmetice, și să fie date jos primele. Contactul cu pielea este benefic: umiditatea naturală contribuie la menținerea hidratării sidefului.

După purtare, perlele trebuie șterse ușor cu o cârpă curată și umedă. Nu se recomandă folosirea detergenților sau a soluțiilor de curățat bijuterii. Depozitarea se face separat, într-un material moale, pentru a evita zgârieturile sau contactul cu alte bijuterii dure.

În imagine – „La Peregrina”, perla hoinară. Descoperită în Panama în urmă cu mai bine de 400 de ani, perla în formă de pară, cu o greutate de 203,84 grane, a fost purtată de Maria I a Angliei, supranumită „Maria cea Sângeroasă”, și, mai târziu, de o succesiune de membri ai familiei regale spaniole. Apoi, a trecut la familia Bonaparte și apoi la marchizul britanic de Abercorn. Foto: Bettmann/Getty Images

Perle celebre: povești, recorduri și proprietari faimoși

La Peregrina este una dintre cele mai cunoscute perle naturale din lume. Descoperită în secolul al XVI-lea în largul coastelor Panama, are o greutate de 223 grame (56 carate), o culoare alb-crem și o formă aproape perfectă de lacrimă. A făcut parte timp de aproape 300 de ani din bijuteriile coroanei spaniole, apoi a ajuns în posesia familiei Bonaparte. În 1969, actorul Richard Burton a cumpărat perla pentru Elizabeth Taylor, care a comandat un colier special de la Cartier, în care La Peregrina a fost montată alături de diamante și rubine. În 2011, colierul a fost vândut cu 11 milioane de dolari.

Cea mai mare perlă cunoscută este Perla din Puerto, o perlă nesidefată, barocă, produsă de Tridacna gigas. Cântărește 34 kg și a fost descoperită accidental de un pescar din insula Palawan, Filipine, în timp ce ridica ancora. A fost evaluată la peste 100 de milioane de dolari și este expusă în Puerto Princesa.

Indiferent dacă sunt rare sau comune, naturale sau de cultură, perlele rămân elemente discrete, dar importante în istoria podoabelor și a celor care le poartă.

Rubrica Jurnal de naturalist este o colaborare între Muzeul Național de Istorie Naturală „Grigore Antipa” și Mindcraft Stories și conține texte realizate de cercetătorii muzeului, care-și propun să ofere cititorilor articole despre biodiversitatea din România.